Acolo unde doar prin podurile vechilor case ţărăneşti mai strălucesc medaliile ultimei conflagraţii mondiale

23 aprilie este sărbătoarea militarilor care activează în Forţele Terestre Române. O categorie de forţe armate care are efectivul cel mai numeros dintre cele trei care alcătuiesc Forţele Armate Române. Patronul spiritual al acestei forţe disuasive este Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă.

Cu ani în urmă, pe 22 aprilie, reveneam din Irak, ca unul dintre însoţitorii temerarului general Ioan Sorin - ulterior trecut, din păcate, la cele veşnice -, după şase ore de tristă veghe la un sicriu, înfăşurat în Tricolor. 

Un sicriu în care se aflau rămăşiţele pământeşti ale unui excepţional militar, din garnizoana Iaşi, fiul unei familii de ofiţeri, atât mama, cât şi tatăl eroului purtând gradul de colonel, un ostaş căzut la datorie, alături de alţi patru camarazi italieni, în urma unei acţiuni de o laşitate tipică insurgenţilor irakieni, cei care au detonat, de la distanţă, un dispozitiv improvizat cu zeci de kilograme de încărcătură anihilatoare a celor cinci latini aliaţi.

Cu puţine minute înainte de aterizare, generalul Ioan Sorin a reamintit, celor prezenţi la căpătâiul eroului, faptul că, în dimineaţa următoare vor lua parte la Ziua Forţelor Terestre Române, cu banderola neagră pe braţ.

Din acel moment, ceea ce părea o aniversare firească a devenit un eveniment pecetluit de o durere marcată clar pe chipul Generalului, care rămâne în istoria organismului militar românesc drept fondatorul incontestabil al forţelor pentru operaţiuni speciale, cele care au acum comandamentul inteligent dislocat la Târgu Mureş.

Jocul vieţii şi al morţii m-a dus acum departe de Capitala tuturor românilor, undeva unde arealul teritorial numit cândva Ţara Românească se înfrăţeşte cu ceea ce era voievodatul Moldovei, într-un loc unde a rămas verticalitatea bisericii ortodoxe, lăcaşul de rugăciune la care, cu smerenie, vin cei ce mai vieţuiesc în bătătura caselor părinteşti, adică septuagenari, octogenari, nonagenari.

Prin podurile unora din casele ţărăneşti vechi se mai găsesc şi azi medaliile înaintaşilor, simpli luptători, în ultima conflagraţie mondială, parte căzuţi în luptele dure, cu adversari imperiali, parte întorşi acasă după ani buni de prizonierat şi nu puţini răniţi, deseori grav, acolo unde bătăliile erau duse pentru libertatea ţării.

De eroii ţării l-am auzit pomenind şi pe preotul care slujeşte la biserica construită în veacul trecut. Aici nefiind vorba de o pomenire de rutină.

Ci de pilda unui român care a îngenunchiat, în faţa altarului, atunci când a amintit enoriaşilor că memoria înaintaşilor trebuie cinstită cu smerenie.

Un semn de cumsecădenie, deloc mimată, în vremuri când ipocrizia, la nivel înalt, pare a trece în desuetudine evenimente de interes naţional, din egoism, din apetitul pentru fanfaronadă, din lipsa de respect real pentru istoria, aşa cum a fost aceasta, a apărătorilor tărâmului mioritic, râvnit şi azi de megieşi cunoscuţi.

Independenţa şi suveranitatea naţională nu ar fi fost fundamentele statalităţii României, din anul 2018, fără sacrificiul celor care au purtat uniforma militară şi fără dăruirea sufletească a celor care au apărat credinţa strămoşească, chiar şi în cele mai vitrege clipe istorice.

Şi poate nu aş fi mărturisit aceste simple gânduri dacă unele cifre nu ar fi generat o neaşteptată comparaţie.

În localitatea unde păstoreşte preotul îngenunchiat la momentul pomenirii eroilor căzuţi la datorie, mai trăiesc un număr mic de conaţionali, unul comparabil cu efectivul unui batalion românesc dislocat în teatre de război precum este cel din Afganistan, sau cu acela care a fost în Irak.

Şi batalionul menţionat, ca reper, şi aşezarea umană cu turla bisericii încă dominând împrejurimile, au câte un preot. 

Cel de la batalion fiind militar.

Acela de la înfrăţirea celor două voievodate fiind un simplu senior, cu tâmplele deja argintate, de trecerea neiertătoare a timpului.

Preotul militar slujeşte la o capelă de lemn, ridicată, precum în ultimii ani, pe tărâm marcat de credinţa islamică a autohtonilor, de pildă afgani. 

Cel din locul de unde au plecat mulţi tineri spre ţări mai prospere, a ridicat, cu sprijinul mirenilor, o capelă ce constituie locul penultimului popas al acelora care apoi îşi găsesc odihna veşnică în ţintirimul aflat pe malul drept al râului copilăriei multora dintre cei care au văzut lumina zilei la egală depărtare de Bucureşti şi de Iaşi.

De regulă, preotul militar revine în ţară cu tot efectivul batalionului pe care l-a păstorit, cu excepţia cazurilor în care, în perioada postdecembristă, aproape treizeci de camarazi au căzut la datorie, pe meleaguri afgane, irakiene şi ex-iugoslave, fiind întâmpinaţi acasă cu ultimul onor.

În schimb, preotul încărunţit şi încercat de viaţă, cu fiecare sâmbătă are, după ceremoniile succesive de înmormântare, tot mai puţini mireni, şi pare a mai păstori doar câteva sute de credincioşi, într-un loc unde multe străzi au casele locuite doar de femeile care au rămas singure, după stingerea din viaţă a celor dragi şi plecarea la oraş a urmaşilor, sau peste hotare, a nepoţilor.

Cel care mi-a generat, din respect real, aceste gânduri, este atent şi la liniştea sufletească a celor veniţi la slujbă, aşa explicându-se şi introducerea rândurilor de scaune pentru toţi cei care trec pragul bisericii, pentru a cumpăni, în tihnă, neperturbaţi, la propria existenţă.

Pentru un român, de bună credinţă, cum este preotul Valerică Marin, aidoma multor altor apărători ai ortodoxiei, pe plai românesc, cuvintele de mai sus nu sunt altceva decât simple recunoaşteri ale strădaniei sale de a fi, până la capăt, un semen care nu uită istoria şi pildele înaintaşilor, înt-un timp când dihonia, învrăjbirea, turnătoria, minciuna, cu orice preţ, amărăsc cugetele a nu puţini mireni.

De Ziua Forţelor Terestre Române merită să ne uităm nu doar la modul în care oficialii trecătoarei clipe îi cinstesc pe militarii celei mai numeroase categorii de forţe armate, ci şi la aceia care nu îi uită pe eroii căzuţi şi în locurile unde se împuţinează, de la o zi la alta, comunităţile rurale.

Acolo, doar prin podurile vechilor case mai strălucesc şi acum, parţial ruginite, medaliile ultimei conflagraţii mondiale.

Iar memoria celor care le-au primit - la ceasuri de grea cumpănă, pentru naţiunea noastră - se impune a fi cuviincios cinstită. Şi azi.