1 Decembrie, Ziua Marii Discordii?

Se apropie Ziua Naţională şi, cum ne este obiceiul pământului, ne va prinde într-o sărbătoare de aparenţe tricolore şi, pe fond, într-o dezolantă şi acrită discordie. Vor fi, desigur, programe festive la televiziuni, vor fi sărbători populare organizate cu grijă de autorităţi, vor fi discursuri patetic-mobilizatoare. Şi, dincolo de asta, ce avem în realitate?

Cu siguranţă, avem România reală, una non-festivă şi non-entuziastă, profund îngrijorată faţă de un viitor pe care-l percepe just ca fiind absolut incert şi încărcat de primejdii de toate felurile, rezonând profund la mesajele de discordie, ură şi intoleranţă transmise de politicienii orbiţi de lupta pentru putere şi de bătăliile lor interne, între partide sau în interiorul lor. Adică exact inversul a ceea ce ar fi trebuit să fie Sărbătoarea Marii Uniri, cu mesajul său esenţial, venind din 1918, cel de unire a energiilor în jurul unui ideal naţional.

Atunci ne-am făcut o ţară şi, cu o imensă bucurie şi mândrie naţională, am anunţat victorioşi acest lucru Europei şi lumii întregi. Am spus tuturor că suntem un popor cu o identitate naţională definită într-un spaţiu în fine unit şi care, ca atare, trebuia să conteze în noua definiţie a raporturilor de putere din Europa. Şi, atunci, repetam marele argument al paşoptiştilor privind apartenenţa noastră naturală la valorile şi tradiţiile marii civilizaţii europene. Atunci, în 1918, noi ne uneam ca neam şi ţară, dar, în acelaşi timp, făceam şi conexiunea esenţială cu spaţiul de care simţeam că aparţinem de drept. N-am spus atunci că ne-am regăsit identitatea în Balcani. Nici că ne-am dorit şi am câştigat reunirea cu vreun vis slav, înspre Mama Rusie. Nu, nicidecum, niciodată. Am spus atunci că se împlinise orizontul nostru de aşteptare care era cel european.

Iar mare argument - singurul decisiv - a fost că, în împlinirea a toate acestea, a existat o voinţă naţională reunită în jurul unui ideal. A fost un moment stelar în care patimile politice şi-au schimbat brusc direcţia şi, din bătălie negativă, s-au pozitivizat pentru a permite să se întâmple minunea. Nu mai conta culoarea politică, s-au uitat luptele interne, politicienii au intrat, adevărat pentru puţin timp, în zodia celestă în care au simţit că trebuia să dea un răspuns unei aspiraţii cu mult de deasupra lor. Şi s-a putut, miracolul s-a produs, ţara a devenit întreagă, naţiunea română s-a putut afirma ca atare.

Cum au reuşit? Au ştiut ca, în momentele decisive, când era vorba despre interesul lor naţional, să lase în interior bătălia politică, oricât de încrâncenată ar fi fost ea, şi să acţioneze în exterior ca un bloc unitar.

Iar acum, la acest 1 Decembrie 2017, nu avem decât o atmosferă de ură, intoleranţă şi dispute acerbe care cresc exponenţial. Politicienii noştri nici măcar nu mai vor şi nu mai pot fizic să stea alături în momentul marii festivităţi, fiecare îşi anunţă sărbătoare separată în care să mai poată arunca înspre adversarii politici, deveniţi duşmani în competiţia pe viaţă şi moarte, alte acuzaţii şi tone de noroi. Asta în loc  să putem sărbători cum se cuvine ceea ce suntem, în continuarea directă a idealurilor Marii Uniri, adică o ţară integrată în spaţiul european şi euro-atlantic. Acesta ar trebui să fie proiectul nostru de ţară. Acesta şi nu altul.

Aceasta ar trebui să fie realitatea de dincolo de noi care să ne coaguleze şi să contribuie la întărirea drumului naţional care să împartă din ce în ce mai mult prosperitatea şi bunăstarea cu colegii noştri europeni. Aşa cum au ştiut să facă până acum, cu mult, mult mai bine decât noi, ţările care au ieşit odată cu noi din lagărul comunist.

Cum au reuşit? Au ştiut ca, în momentele decisive, când era vorba despre interesul lor naţional, să lase în interior bătălia politică, oricât de încrâncenată ar fi fost ea, şi să acţioneze în exterior ca un bloc unitar, bătându-se dur, fără rezerve, pentru realizarea obiectivelor lor de dezvoltare. Pe fond, asta este lecţia Marii Uniri. Atunci, în 1918, cum ar trebui să fie şi acum. Se va întâmpla oare asta în Anul Centenarului?

Pe timpurile de acum, cui să-i pese fie de întrebare, fie de imposibilul răspuns?