Viaţa unui supravieţuitor după incendiul de la Colectiv: „Un copil plângea şi îmi cerea ajutor, se stingea. Nu l-am putut salva. Trăieşte Piedone cu asta?“

Alex Plîngu este unul dintre supravieţuitorii iadului din Colectiv. Este o fire veselă, glumeşte şi râde mult, este plin de energie, iar când merge pe stradă fredonează melodii şi dansează. Privirea lui se schimbă, însă, atunci când îşi aduce aminte de ceea ce a însemnat „Colectiv”.

Are arsuri de gradul 2B şi 3 pe mâna dreapta şi pe aproape tot spatele, piciorul stâng i-a fost zdrobit, iar de pe cel drept i-au fost luate grefe şi a stat internat în Secţia de Chirurgie Plastică de la Spitalul Clinic de Urgenţă „Bagdasar-Arseni" timp de 2 luni, în care a suferit două intervenţii estetice şi a trecut prin 20 sau 30 de curăţări de pansamente. Urmele au rămas vizibile şi, deşi acum le poate ascunde uşor cu o bluză cu mânecă lungă, îl trădează faptul că se scarpină des, cu toate că spune că nu are voie să facă acest lucru.

Deşi poveştile lui nu sunt deloc amuzante, Alex Plîngu le descrie acum ca şi cum ar fi. Îşi aminteşte de perioada de spitalizare, când a stat în cameră alături de alţi patru răniţi, aflaţi mai mult sau mai puţin în aceeaşi stare ca şi el. În salon nu era niciodată linişte, iar cei cinci ajunseseră să îşi ştie fiecare durerile celuilalt:

„Am stat cinci într-un salon de trei. Eram foarte uniţi, făceam glume. Dacă stăteam şi ne plângeam de milă trecea timpul foarte greu şi nu era nimeni fericit. Când murea unul dintre noi, cu toţii eram revoltaţi şi ne ascundeam unul de altul când plângeam”. Îşi aminteşte că era haos, mai ales în momentele în care asistentele veneau să le cureţe rănile fără să le mai facă anestezie. Lua, însă, anestezice puternice din oră în oră, ca să poată să doarmă în ora respectivă. Apoi, se trezea şi o lua de la capăt.

„Ne iubeau atât de mult că au ajuns la perfuzii“

A simţit cadrele medicale foarte aproape de ei. Erau o familie, şi, de altfel, aceasta a fost şi deviza de plecare: să rămână o familie: „Ne-am împrietenit cu toate asistentele, cu infirmierele sau femeile de serviciu, de pe toate turele. Au făcut tot ce au putut pentru noi pe o masă de operaţie veche de 60 de ani. Medicii dormeau acolo şi dormeau două ore. Ne iubeau atât de mult încât au ajuns la perfuzii”.

Alex Plîngu îşi aminteşte de clipele în care a izbucnit incendiul aşa cum probabil mai mulţi o fac. Iniţial, nu ştia cât de gravă este situaţia. A mers cu o amică în clubul „Colectiv”. Era fericit că prinsese masă chiar lângă scenă pentru că atunci când ajunsese era încă liber, şi s-a aşezat chiar lângă stâlpul care a fost cuprins de flăcări. Îi plăceau băieţii din trupă pentru că erau foarte sociabili şi prietenoşi, iar muzica lor se ridica la nivelul celei din străinătate. Meritau, din punctul lui de vedere, să fie mult mai apreciaţi. Pe unii dintre membrii formaţiei Goodbye to Gravity îi ştia şi de la facultate.

Scânteia a pornit incendiul chiar la doi metri deasupra lui.Credea că cineva va stinge focul imediat, însă n-a văzut decât cum, în trei secunde, flăcările s-au extins pe tot tavanul: „Ne uitam toţi, a ţipat cineva şi după aia toţi s-au panicat şi au început să se împingă. În momentul ăla am luat-o pe amica mea şi am împins-o în faţă. S-a stins lumina. Singura lumină venea de sus de la flacără. Era foarte cald, incredibil de cald, cuptor. Atunci am pierdut contactul cu ea (cu amica lui – n.r). A strigat scafandrul cu care am fost şi în salon să stăm jos şi a fost o idee foarte bună pentru că după a început să iasă fumul. Mergeam lăsaţi în jos şi la un momentdat a căzut un burete pe spatele me, care mi-a ars jumătate din spate. Şi după aia veneau flăcări în faţa mea şi am pus mâna să nu mă ard la faţă (aşa a căpătat arsura de pe mâna dreaptă – n.r). Noi eram relativ mai aproape de ieşire, chiar dacă am fost lângă unde a luat foc. Dar din spate au venit alţii mai panicaţi”. Iar cei veniţi din spate, panicaţi, sunt cei care au creat zidul de oameni de la uşa din club.

Acela a fost momentul în care Alex Plîngu a fost prins sub oameni: „Erau foarte panicaţi în spate şi la un moment dat o persoană mai solidă m-a împins şi am căzut. Eram jumătate înăuntru, jumătate afară. Am căzut şi după aia s-a făcut un zid de oameni peste mine. M-am zbătut să ies singur. Sunt o persoană foarte ambiţioasă şi nu mă las. În momentul ăla muream de nervi şi era să mor şi la propriu pentru că nu puteam să ies şi pentru că era să mor aşa. Atunci am spus «Doamne, te rog frumos, nu vreau să mor aşa. Nu vreau să mor în chinuri». Sunt genul care nu se lasă, deşi în momentul ăla am crezut că e o pedeapsă pentru mine. Dar în momentul ăla am simţit că am pentru ce să lupt. Mi-a dat sens şi am ştiut ce vreau să fac”.

„Mamă, vino că ard“

Pe Alex Plîngu au încercat să îl salveze trei oameni, însă abia cel de-al treilea a reuşit să îl scoată de sub mormanul de oameni care căzuseră peste el: „A fost cel mai tare sentiment posibil din universul meu să scap din capcana aia. M-am simţit eliberat, dar totuşi ieşisem dintr-o apocalipsă şi nici afară nu mă simţeam în siguranţă. Îmi era frică să nu explodeze ceva acolo”. La ieşire, Alex şi-a sunat mama din instinct şi i-a spus „Mamă, vino că ard”.

Despre prietena lui spune că aceasta a ieşit în regulă, însă foarte panicată: „Era vina mea dacă se întămpla ceva pentru că eu am tras de ea să mergem acolo. Dacă ar fi păţit ceva. Îmi reproşam lucru ăsta toată viaţa”.

Cu toate că avea răni grave, i-a fost ruşine să se urce într-o ambulanţă când vedea în ce stare sunt ceilalţi: „Era nebunie. Am aşteptat, abia în a şaptea salvare m-au băgat ei pentru că eu nu am avut tupeul, cu rănile mele, să intru într-o ambulantă când îi vedeam pe ceilalţi cum treamurau şi erau arşi total”. A aşteptat-o abia pe cea de-a şaptea ambulanţă, în care s-a urcat alături de un băiat şi o fată. De fată s-a ocupat asistenta, care l-a văzut pe Alex mai conştient şi l-a rugat să îl ţină treaz pe celălalt băiat. În maşină, se minţea atât pe el, cât şi ceilalţi: „Spuneam că sunt bine, că sunt pe o plajă, cu un cocktail în mână, spuneam că nu mă doare. Lui (băiatului de care trebuia să aibă grijă – n.r) îi spuneam că totul va fi bine, că mai avem puţin şi ajungem, deşi nici nu ştiam unde mergem”.

La spital, Alex mai avea o singură frică: „Eu nu puteam să mai mişc degetele. Fiind şi student la Arhitectură, mă gândeam să nu-mi cumva să îmi taie degetele şi să nu mai pot să mi le mişc, să am ceva la nerv”. I-au dat, însă, putere, oamenii care au venit să îi vadă şi să îi ajute: „M-a impresionat că oamenii simplii au fost cei mai de ajutor oameni, care au venit fără să anunţe pe nimeni, cu ce au putut. Şi o vorbă bună m-a făcut să mă simt mult mai bine. Mi-a dat putere”.

Alex Plîngu a rămas bun prieten atât cu colegii de salon, dar şi cu alte victime ale incediului. Asta mai ales pentru că împreună, merg şi la consiliere. La început, nu a fost deloc uşor: „Eu am fost la terapie de grup şi înainte să se trieze. Mergeam la un loc victimele împreună cu părinţii care şi-au pierdut copiii. Povesteau despre copiii pe care nu îi mai au, despre care e viaţa lor, cum e acum când ciocăne la uşă, la camera fiului lor şi o vede goală, sau despre cum e ziua copilului lui şi nu are ce să facă”. Încă face consiliere de grup, iar cu timpul a devenit mai uşor. Spune că acum se susţin unii pe alţii şi este mult mai bine că sunt împreună: „E mai bine în colectiv pentru că fiecare vine cu soluţii, ne face să ne ajutăm între noi, să vedem ce funcţionează bine pentru unii, poate va funcţiona şi pentru alţii. Este mai bine aşa, mai ales pentru că am trăit aceleaşi lucruri”.

Acum, şase luni mai târziu, Alex spune că pe toţi cei care au trecut prin iadul din Colectiv acea tragedie i-a maturizat şi i-a schimbat ca oameni: „Pe mine eu zic că m-a schimbat în bine. M-am maturizat şi sunt ceea ce de mult voiam să fiu. Mi-a dat sens vieţii mele. Eram băgat în prea multe, făceam foarte multe. Eram cu muzica, aveam vreo trei proiecte, cu teatrul, cu serialele, cu arhitectura. Eram băgat în prea multe chestii şi nu aveam satisfacţie şi nu mă mai bucuram de mine. Nu ajungeam la un nivel mai ridicat, să fiu mândru de mine, de ceea ce fac”.

Faţă de perioada de dinainte de incendiu, Alex vrea altceva: „Nu vreau milă şi n-am cerut-o nimănui. Vreau să fiu apreciat pentru ceea ce fac”. Alex Plîngu şi-a dat seama de ceea ce vrea să facă atunci când se afla sub zidul de oameni: „Am ştiut atunci ce vreau să fac. Vreau arhitectură, vreau să fac muzică şi vreau să mă mândresc cu asta şi să arăt lumii că am trăit şi am supravieţuit făcând ceva după. Vreau să fie ca-n filmele alea, când se întâmplă ceva nasol, dar arăţi că ai meritat, că faci ceva, că ai învăţat ceva din chestia aia. Nu să nu faci nimic, doar povestea să fie de tine, că ai trecut printr-o tragedie”.

Acum, se ţine de această promisiune: este un fericit student la Arhitectură, pentru a doua oară, şi face muzică. S-a reunit cu trupa pe care o înfiinţase cu scurt timp înainte de „Colectiv”, a scris versuri împreună cu ei, de pe patul de spital, iar acum pregăteşte lansarea melodiei „Nemuritorul Rock”, compusă în memoria serii de 30 octombrie. Aşteaptă, în schimb, să filmeze videoclipul ce i-a fost promis pe patul de spital de către cei care au profitat de amploarea mediatizării tragediei.

Alex Plîngu vrea să schimbe ceva în ţara aceasta, însă crede că e greu să reuşească acest lucru: „Cu problema asta că vreau să schimb şi să fac ceva, mi-am dat seama că e foare greu. Te lupţi cu morile de vânt. Sunt atât de puţine persoane care gândesc la fel ca tine. Ma uit în jurul meu şi văd cum oamenii se complac, cum românii spun să lăsăm aşa că e mai bine.”

Chiar dacă băiatul de 27 de ani priveşte viaţa cu alţi ochi, vede România ca fiind neschimbată şi prea uşor de manipulat. Este supărat că lumea a uitat, că autorităţile închid ochii şi că vinovaţii sunt în libertate, că nimeni nu plăteşte pentru „Colectiv”, iar că unii au curajul să îşi dorească să se întoarcă la putere: „Cum să ai tupeul ăsta? Asta nu percep. Cum crezi că aş putea să reacţionez dacă l-aş vedea pe Piedone lângă mine? Când ştiu că din cauza lui am arsura asta pe mână şi pe spate şi că n-o să mai fiu niciodată la fel? Plus ce am văzut. Şi plus cei care au murit, de le ştiu poveştile tuturor, pentru că pe mine m-a interesat să ştiu cine, ce a făcut şi de ce. Când era mormanul ăla de oameni peste mine, eu am văzut un copil care plângea în faţa mea şi îmi cerea ajutor. Se stingea şi nu mai avea forţă. Mie îmi cădea pielea şi puneam carne pe carne să îl trag şi n-am putut. Plângeam şi i-am spus «iarta-mă că nu pot să te salvez». Trăieşte Piedone cu asta?”

Pentru Alex, principalul vinovat este fostul primar Cristian Popescu Piedone: „Cea mai mare vină o are Piedone pentru că a dat aprobarea respectivă. El a dat semnătura. A omorât 64 de copii nevinovaţi”. Nu ştie ce ar putea să îi transmită fostului edil pentru că nu doreşte răul nimănui, însă crede că universul nu poate fi păcălit şi îşi va aranja singur socotelile: „Chiar cred că universul este atât de complex şi încât nu poţi să găseşti o scurtătură, nu poţi să-l fentezi pentru că întotdeauna ţi se întoarce. O să i se întoarcă. Dacă scapă de justiţie, poate într-un alt fel decât se aşteaptă. El nu realizează ce a făcut. Îl face selfie plângând. Serios? Când eşti în durere, îţi mai arde să îţi faci selfie? Sau să te duci cu tot alaiul, să zici ca e o zi obişnuită într-o piaţă, dar eşti filmat. Mi-e scârbă”.

Fiecare personă implicată în acest caz are partea ei de vină, mai crede Alex: „E un caz de prostie. Cum să iei cel mai ieftin material, să pui artificii în interior, să dai aprobări fără să verifici? Egoism maxim”.

„Oamenii au uitat, nu le mai pasă“

Cu toate că se consideră a fi unul dintre cei mai naţionalişti şi optimişti oameni, băiatul realizează că cu greu se va schimba ceva în România: „Asta e vina oamenilor pentru că permit şi tolerează. De aia zic că nu am cum să schimb. Eu dacă mă duc acum în faţa sediului îmi iau şi bătaie aşa ars cum sunt. Şi justiţia tolerează. La DNA nu se face nimic. Ăia (vinovaţii – n.r) au fost de sărbători acasă şi alţii săracii stăteau şi plângeau. Viaţa merge înainte, înveţi din lucrurile astea, poporul nu învaţă. Lumea a uitat. Oamenii au uitat, asta este problema. Nu le mai pasă. E vina populaţiei. S-au emoţionat pe moment, iar apoi s-au întors la treburile lor”.

În ceea ce priveşte justiţia, Alex spune că nu are mai multe informaţii decât orice altă persoană: „Eu ştiu o informaţie foarte clară. Nu fac treabă. Deja au trecut şase luni, nu s-a găsit niciun vinovat. Sunt anchetaţi, dar sunt liberi. Cum să fie liberi?”. Mai mult, deşi au deschis procese personal sau împreună cu asociaţiile şi ajutaţi de către avocaţi, li s-au pus constant beţe în roate: „I-am trimis mesaj şi lui Iohannis. Mi-a spus că nu are legi. Sistemul e atât de corupt. Cu rechizitoriul se bâlbâie, procesul nu a început încă...”.

Pe Alex Plîngu, incendiul din seara de 30 octombrie de la clubul „Colectiv” spune că l-a trezit: „Eu m-am schimbat foarte mult în bine. Ştiu că pot să mor oricând. Nu îmi mai bat capul degeaba. Realizez ce pot să fac şi ce nu pot. Nu poţi să schimbi nimic dacă nu ai cu cine”.