O iniţiativă legislativă a fost primită cu multă speranţă de către proprietari, de către cei care în mod constant se lovesc de un zid al indiferenţei, al mitocăniei şi al propriului interes din partea „aleşilor“.

1 milion de automobile pe 200.000 de locuri de parcare. Citeam acum câteva luni, într-un ziar naţional românesc, despre situaţia parcărilor din Bucureşti. Nu ştiu dacă mai avem nevoie de statistici. Situaţia poate fi observată cu ochiul liber: maşinile nu mai încap în Bucureşti!

Am scris în ultimul an de mai multe ori despre lipsa refugiilor în multe staţii de tramvai din Bucureşti şi am dat ca exemplu una pe care o folosesc eu foarte des, Fabrica de Glucoză. Acolo, în pustiu, vântul suflă mult mai tăios decât printre blocuri, mai ales de când perdeaua de copaci a fost decopertată din faţa câmpului, pentru a face loc branşării autostrăzii A3.

Asociaţiile de proprietari s-au adaptat vremurilor, forţate de legislaţia fiscală şi s-au orientat către prestatori ce au preluat activitatea de curăţenie la nivel de asociaţie.

Dacă aş spune că oamenii aşteaptă tramvaiul 36 în câmp în Pipera aş minţi. Ei nu stau în câmp, ci peste drum de un câmp, la marginea pustiului. Sigur, „staţia“ e doar un cuvânt aruncat într-o conversaţie, „Ce faci?“, „Sunt în staţie, aştept 36-le, mă duc acasă, nu ştiu când ajung“. Staţia nu există. Există un loc unde, în urma unei convenţii sociale, nişte oameni au înfipt un par pe care au scris un nume.

Sunt un răhăţel colorat, probabil câinele care m-a produs a mâncat nişte grăunţe din alea nasoale, combinate cu cine ştie ce ierburi smulse dintr-un gard. Deşi la drept vorbind, din ce observ, aici e cam iarnă şi nu văd de unde ar fi găsit ierburi pe vremea asta. Oricum, ideea e că, deşi ştiu totul despre lumea asta de-afară, deşi am aflat totul despre ea încă de când eram în burta bestiei fălcoase, tot nu pot conteni să o admir.

După marea revoluţie fiscală, costul cu întreţinerea la bloc a crescut. Acum are loc o nouă modificare a modificării care împovărează şi mai mult locatarii.

Eliberarea de către administratorii asociaţiilor de proprietari, către proprietarii ce îşi achită cotele de întreţinere lunare şi fondul de rulment, a chitanţelor personalizate reprezintă o obligaţie şi nu o opţiune.

M-am întâlnit cu un şobolan pe scări, în bloc, acum vreo trei săptămâni. Era destul de întuneric, funcţiona doar un bec slab, celălalt era ars, iar eu eram preocupată cu nu-ştiu-ce. Urcam. Şobolanul, la rândul lui, era preocupat să coboare. Aveam toate şansele să-l ratez, dar m-am uitat în jos.

Curg felicitările pe pagina oficială de Facebook a doamnei Primar General al Capitalei, doamna Gabriela Firea. Aflată la primul mandat, doamna Primar a iniţiat şi prima ei petiţie online. Reproduc aici textul.

Nu am reuşit să înţeleg de unde a pornit un „curent” privind limitarea calculării penalităţilor de întârziere la cotele lunare de plată aplicate de asociaţiile de proprietari, la un număr de maximum 500 zile.

Toţi plătim să ni se colecteze gunoiul menajer. E absolut normal să plătim. Doar că taxa de gunoi nu e un bir de pe vremea sultanului, e preţul unui serviciu. Iar dacă la magazin ai de plătit numai merele pe care le cumperi, nu toate merele din depozit pe care vrea să ţi le taxeze magazinul, la fel e (sau ar trebui să fie) şi cu gunoiul: plăteşti în funcţie de cît gunoi produci.