Neputinţa care pute

„Tu-ţi Dumnezăii tăi de copil astăzi şi mâine! Tu-ţi biserica mă-tii de descreierat! Tu-ţi gura mă-tii, stai aici dobitocule că te nenorocesc. Şi tu, marş aici şi tu, băi, tu-ţi gura şi grijania şi steaua ta de copil!“.

Tramvaiul 36. Un drum liniştit spre casă, într-o seară de vară ciudată, cu nori mulţi şi căldură puţină. La jumătatea drumului, în tramvai urcă o familie tânără, soţ, soţie şi doi băieţi nu mai mari de cinci ani. Pentru că scaunele din tramvaiul 36 sunt făcute pentru oameni singuri şi trişti (adică rânduri de câte un scaun), soţia se aşază în spatele soţului. Copiii îşi aleg şi ei câte un părinte şi începe călătoria.

Băieţii au chef de joacă, într-un final se lipesc de tată, pentru că mama stă şi priveşte în gol pe geam. Se agaţă de genunchii părintelui lor, se caţără, îi verifică mâinile mari, vârful nasului, umerii, se strâng în jurul lui, apoi îl lasă baltă, dau o tură în vagon, se întorc, îi sar de gât şi chiţăie, iar călătorii zâmbesc. Sunt în mijlocul unui clişeu, în mijlocul unei reclame la cereale, la ciocolată, la norişori roz, sunt în mijlocul unui film care îţi explică ce frumoasă e viaţa de fapt şi cât bine îţi pot face râsetele unor copii în jurul tău. Sunt într-un film documentar despre sedative.

Mă holbez şi eu ca jumătate din tramvai, zâmbesc unuia dintre puşti, el îmi zâmbeşte mie, îi ţin minte faţa, mă agăţ cu privirea în sandalele negre, simple, ale mamei lor, apoi mă uit pe geam, rânjind, cu gândul la cine ştie ce nevoi care îmi bântuie ADN-ul. Trece o staţie, poate că trec două, după care urmează lovitura. E aplicată meseriaş, în capul copilului, în ceafă mai exact, o pleznitură aş zice, pentru că sunetul de piele pe piele se aude în tot tramvaiul. Lovitura ne sparge tuturor liniştea ca o grenadă aruncată într-un butoi cu rahat. Pute.

Pute a vieţile noastre de doi lei şi a nepăsarea noastră imbecilă. În tramvaiul 36 pute a frica noastră nesimţită că, dacă cineva spune ceva, poate o va încasa şi el de la nămiloiul purtător de penis care a fost în stare să se reproducă pe această planetă şi acum îşi bate copiii la doi metri de noi. Pute în tramvai a ifosele noastre crunte că ce frumos e să ai copii, că ce plăcut e să priveşti nişte copii jucându-se, ce drăguţi sunt copiii, ce pufoşi, ce scumpi, ce simpatici de la distanţă, asta până când cel care i-a făcut îşi exercită în faţa ta dreptul de proprietate asupra lor, dreptul ăla românesc „eu te-am făcut, eu te omor“. De atunci încolo nu mai e bine, dar nimeni, absolut nimeni nu poate face nimic. Pentru că toţi ne căcăm pe noi de frică.

Aşa că ne ducem acasă şi ne spunem: „Eh, da, mare lucru, în fond copiii ăia chiar nu erau cuminţi“, „Ce mare şmecherie? Doar i-a dat două! Aşa se învaţă minte! Copiii de mici trebuie ţinuţi sub control“. Între timp, soţia, mama, femeia catatonică se uită pe geam fără să mişte un muşchi. Pur şi simplu nici măcar nu clipeşte. Mă gândesc că sigur ea ştie mai bine. Cobor, iau cu mine neputinţa femeii şi o târăsc două colţuri. Sunt o impostoare micuţă, dau din umeri, trag şi eu două înjurături la mine în cap şi găsesc din nou scuza că ţara asta e de vină.

Apoi mă sună tata şi-mi spune că i-au furat uşa barăcii de la vie. Lasă, tată, dă-o-ncolo de uşă. Pui tu alta. Dar tata îmi spune că n-are cum. Era o uşă bună, de fier, dublă, mai mare, cu tablă greu de îndoit. O uşă cum nu va mai găsi niciodată. Iau dezamăgirea tatălui meu, o pun într-o cutie, alături de neputinţa femeii din tramvai şi de fricile mele, apoi trântesc capacul. După ce fac toate astea, pot să mai exist şi mâine.