„Suzeţica, unde e suzeţica, mămică“, „Daaa, căţelu’, ham-ham, căţelu’, da“, „Cine e frumooos, spune-tu, cine eeeee, puuuuiu e“, respectiv „la, la, la, la, la, la, la, la, la, la, la, la“. Toate acestea erau spuse zilnic, alături de multe altele, care nu pot fi traduse din bebeluşească în română, pentru că nu există nimeni competent să o facă.

Nimic de mirare până aici. O bunică oarecare, ai cărei copii erau probabil plecaţi la muncă prin străinătate şi căreia i-a revenit misiunea să crească nepotul. Sau cel puţin asta puteau bănui noii chiriaşi care ajungeau în acel bloc. 

Bunicuţa a fost, pentru o vreme, prietena tuturor. Unii vecini o ajutau să coboare căruţul pe scări, alţii – să-l urce în autobuzul care ducea la parc, iar într-o zi, când s-a pus o ploaie torenţială, vecinii au auzit-o aproape o oră stând în holul blocului, cu tot cu cărucior şi copil, cântând tare, ca pe scena de la Cerbul de Aur, interpretându-i copilului tot ce putea da mai bun, de la „Prieten drag“ la „Casa mea-i o casă cu acorduri ample“. Şi, culmea, cântatul chiar a funcţionat, pentru că micuţul a trecut, se pare, mai bine peste tunetele şi fulgerele de afară, din moment ce n-a scos nici pâs.

Unii locatari mutaţi recent în zonă, care au încercat să facă un cadoul nepoţelului, intuind că poate femeia nu are o viaţă prea uşoară, au fost însă avertizaţi de cei mai vechi vecini că ar fi bine să se abţină. Exista şi o explicaţie pentru asta, iar locatarii mai noi au aflat-o uluiţi şi neîncrezători.

Se pare că la un moment dat nişte copii din zonă, plictisiţi de atâta internet, nu au avut altceva de făcut decât să iasă din casă, să se împingă în scara blocului, să se prăbuşească din greşeală peste căruciorul bătrânei, care, la rândul lui, să se prăvălească pe o parte, dramatic, dezastruos, distrugător de vieţi. După patru secunde lungi ca patru apocalipse, bunica a ridicat căruciorul, l-a împins şi a mers mai departe, în timp ce copiii, cu ochii cât cepele, ar fi mărturisit întregului cartier că nu, nu are nimic în cărucior, doar o pâine.

Vorba a început să circule, iar într-o zi alte două vecine, cu nivelul curiozităţii până în tavan, s-au apropiat de bunică şi s-au chiorât bine în cărucior, să vadă despre ce e vorba. Au râs, au plâns? Nu se ştie decât că s-au închinat, iar legenda spune că una chiar ar fi şoptit: „Ptiu, ce frumos e, să-i dea Dumnezeu termen de garanţie, pardon, viaţă lungă“. Bunica pensionară a continuat să îşi plimbe căruciorul prin faţa blocului o perioadă, în timp ce vecinii, stingheriţi, ocoleau cât puteau întreaga scenă, cu ochii pe pereţi, pentru că nimeni nu vrea să fie responsabil de nimic pe lumea asta, mai ales de alţi oameni. Mai ales de alţi oameni.

Iar povestea s-ar putea încheia aici, dacă nu ar mai fi totuşi de adăugat un singur lucru. După o lungă perioadă în care toată lumea a uitat de bunica şi de nepotul ei invizibil, pensionara a avut nişte musafiri extrem de importanţi. Motiv pentru care, la un moment dat, roşie la faţă şi gătită cu hainele de Revelion, a ieşit din apartamentul ei, de data asta cu o mogâldeaţă în braţe. Şi-a luat cu ea un scaun, pe care l-a pus chiar la intrarea în bloc.

S-a aşezat acolo şi a stat liniştită, aşteptând să se întoarcă vecinii de la lucru. I-a întâmpinat pe toţi cu aceleaşi cuvinte: „El e nepotul meu, Andrei!“. Iar vecinii au fost din nou şocaţi, cu adevărat şocaţi, pentru că femeia nu ţinea în braţe o pâine, aşa cum s-ar fi aşteptat ei, nu ţinea în braţe un munte de prosoape, un căţel, o pisică sau o pernă. Ci, culmea-culmilor, ea, pensionara, vecina lor ciudată, stătea pe un scaun în faţa blocului liniştită şi ţinea în braţe chiar un copil.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.