Dragoste la metrou

Recunosc, sunt vinovată: când i-am văzut aseară la metrou sărutându-se înfocat pe peronul de la Unirii, printre toţi oamenii ăia sictiriţi şi morţi de oboseală, mi-a tresărit inima de fericire. Şi nu pentru că ar fi fost cine ştie ce cuplu perfect, ci pentru că erau pur şi simplu nişte personaje bune de folosit într-o poveste.

Ştiţi stâlpii ăia mari, de ciment, de pe peron? El o lipise pe ea de un asemenea stâlp, o ţintuise acolo şi o săruta cu foc. Era 20.45. În jurul lor, lumea fojgăia nervoasă în toate direcţiile: gospodinele obosite de o zi lungă de lucru la birou oftau pentru că se întorceau acasă unde le aştepta probabil o rundă de gătit, bătrânele pe care înserarea le prinsese nu-ştiu-cum pe afară îi priveau dezaprobator, în fine unii dintre tineri pufneau în râs, iar bărbaţii trecuţi de 50, cu burtă, ei bine, ăia treceau nepăsători.

Cei doi se sărutau în continuare acolo, lipiţi de stâlpul de ciment, şi oricât aş fi încercat să observ nu puteam să-mi dau seama dacă e un sărut franţuzesc sau unul tip Clark Gable. Ceea ce puteam să văd însă era că el era mai scund cu vreo 15 centimetri decât ea, avea un tatuaj care ieşea de sub flanel şi se întindea pe gât până la ureche, iar ea era o brunetă vopsită în blond şi căreia i se vedeau, de câteva luni bune, rădăcinile.  

Aş fi vrut foarte tare să aud ce îşi spun între sesiunile de pupături dar, şi mai tare, aş fi vrut să le pot vedea feţele. Erau esenţiale feţele ca să devină pe deplin personaje. M-am aşezat în apropierea lor şi, recunosc din nou, am sperat să aşteptăm acelaşi metrou. N-a fost să fie, desigur, dar cel puţin am apucat să trag cu ochiul la ei câteva secunde, atunci când s-au desprins din îmbrăţişare şi au intrat în metrou. El avea vreo 30 de ani, scund, cu nasul puţin mutat într-o parte ca şi cum ar fi încasat un pumn cândva, haine ponosite, cu mâini mari şi muncite ca şi cum ar fi dat alţi pumni, dar şi ca şi cum lopata nu i-ar fi fost străină. Ea, trecută de 40, slabă, înaltă, obosită, cu pungi enorme sub ochi, pantaloni de stofă cu dungă şi o geacă de fâş, ghete cu toc scofâlcite şi o anumită strălucire în ochi.

Amândoi zâmbeau, se ţineau de mână şi, când au trecut pe lângă mine, ea s-a sprijinit de el şi i-a spus ceva la ureche. Au pufnit în râs. Metroul lor a plecat şi noi, ceilalţi, am rămas acolo cu grijile noastre tâmpite, cu curiozităţile noastre de doi lei, cu impresiile noastre cum că suntem sigur cu cel puţin 1% mai buni, mai deştepţi, mai mărinimoşi, mai înalţi. După ce ne-am pierdut punctul de atracţie al serii, ne-am scos toţi telefoanele, ruşinaţi cumva că fericirea ajunge numai până la gardul nostru dar nu îl sare, ci tre` să deschidem noi poarta şi să o tragem de mână şi să o băgăm în casă. Spre deosebire de cei doi, aveam să ne ducem la casele noastre sictiriţi şi morţi de oboseală, ca în fiecare seară, inventând încă o poveste ca să o mai ducem până mâine.

Am tot încercat să găsesc o replică, ce putea să-i spună ea lui atât de interesant şi de fatal la ureche în acel ultim moment încât să întoarcă pe dos toată istorioara la final? Poate ceva moralizator, poate ceva dramatic, poate o chestie amuzantă? Adevărul e că habar n-am ce i-a zis. Poate a spus: “Hai să mai luăm nişte bere”, “Ce tare ar fi să ne urcăm în metroul greşit” sau doar “Ai văzut cum se holbau toţi? Au crezut că suntem nişte personaje, nu nişte fiinţe vii. Ce proşti sunt oamenii”.