Secretele ascunse în Muzeul Ţăranului Român: misterul năframei care reunea îndrăgostiţii după moarte

În centrul Bucureştiului, ascunsă în spatele unor ziduri groase, povestea ţăranilor tradiţionali români aşteaptă să fie descoperită. De-a lungul vremii, la Muzeul Ţăranului Român (MŢR) din Capitală o mulţime de obiecte şi obiceiuri ce animau satele româneşti au rămas neatinse de trecerea timpului.

Pe şoseaua Kiseleff, la câţiva paşi una de alta se află două instituţii culturale ale Bucureştiului: Muzeul Antipa şi Muzeul Ţăranului Român (MŢR). Imediat ce ai păşit în curtea MŢR, obiectele expuse la standurile din cadrul târgurilor organizate în aer liber te poartă într-un
spaţiu mistic şi te trimit cu zeci, poate chiar sute de ani în trecut. Săbii, ceasuri pe care le poţi vedea doar în filme vechi sau accesorii ce decorau în trecut casele românilor se regăsesc pe mesele modeste ale comercianţilor. Cu toate acestea, adevărata comoară se află ascunsă între zidurile clădirii ce găzduieşte colecţii impresionante din istoria ţăranilor români.

Altarul crucilor

Muzeul cuprinde 25 de încăperi destinate vizitatorilor în care, de-a lungul vremii, au fost aşezate cu grijă mii de obiecte de toate felurile, recuperate din sânul familiilor ţăranilor tradiţionali. De la cruciuliţe care măsoară câţiva centimetri şi până la veşminte de o frumuseţe rară, toate sunt expuse în muzeul de pe şoseaua Kiseleff. „De fapt, tot muzeul a fost gândit pe două teme importante: la parter am încercat să prezentăm legea creştinească, iar la etajul unu tema este rânduiala vieţii“, precizează Georgeta Roşu, reprezentanta muzeului.

FOTO Eduard Enea

Una dintre cele mai impresionante săli din interiorul Muzeului Ţăranului Român se numeşte „Puterea Crucii“ şi găzduieşte o mulţime de cruci de mărimi diferite. Imediat ce ai intrat în încăpere, în aer pluteşte un parfum mistic împletit cu o doză zdravănă de istorie a crucii. Impactul vizual este foarte puternic. Încă de la intrare, o cruce groasă din lemn este expusă într-o căsuţă realizată din scânduri.

„Cu această cameră am vrut să demonstrăm cum crucea are o putere extraordinară, indiferent de mărimea pe care o are. Poate avea dimensiuni impresionante sau poate fi foarte mică. Puterea ei este aceeaşi“, explică Georgeta Roşu. La câţiva metri de vechea curce din lemn se află o vitrină în care sunt expuse zeci de cruciuliţe care măsoară doar câţiva centimetri.

Puţini sunt cei care ştiu că înainte, mai toţii bărbaţii din sate aveau o cruce de chimir. Aceasta se purta în buzunarul din spate al chimirului şi învăluia ţăranul într-o aură protectoare. De asemenea, un alt obiect sacru care era nelipsit din satele tradiţionale româneşti era „micuţul altar“. În formă de căsuţă, alcătuit din metal şi măsurând în jur de cinci centimetri, în interiorul acestuia preoţii îşi puneau câteva obiecte sfinte pe care le purtau cu grijă pentru a fi feriţi de necazuri.

Ca şi cum nu era de-ajuns, şi tiparele de caş erau tot în formă de cruce. „Se foloseau pentru presarea caşului de zer şi se obţinea caş despre care se spunea că protejează atât turma, cât şi stâna. Pe lângă asta, evident că arăta şi foarte frumos“, susţin reprezentanţii MŢR.

Bijuterii de şapte kilograme pentru mirese

Într-o altă cameră a muzeului, botezată „Crucea, pomul vieţii“, vizitatorii pot vedea exemplificat un obicei vechi şi impresionant din satul Ceplea din Oltenia. „În faţa fiecărei case se afla un pom plin de cruci. Obiceiul spune că la 40 de zile de la moartea unei persoane, atunci când se face parastasul, cei din familie rămaşi pe pământ pictează o cruce, o trec peste o apă şi o pun în pom. Există teama că dacă nu se respectă acest obicei, se abate răul asupra familie“, precizează Roşu.

FOTO Eduard Enea

„Frumuseţea crucii“, încăperea alăturată, este realizată pentru a le arăta vizitatorilor cât de frumoase pot fi crucile, în ciuda faptului că ele sunt, de obicei, obiecte modeste. Aici se găsesc şi costume înfrumuseţate cu ajutorul simbolurilor, iar un exponat-ve-
detă este reprezentat de o cămaşă purtată de preotese. Aceasta este lucrată cu fir metalic şi accesorizată cu ajutorul paietelor şi mărgelelor, materiale la care nu aveau acces femeile de rând, ci doar „înstăritele satului“.  

Un accesoriu nelipsit în rândul tinerelor mirese care proveneau din familii înstărite era conciul. Mai exact, tânăra mireasă trebuia ca în ziua nunţii sale să poarte în jurul gâtului o bijuterie care cântărea peste şapte kilograme. Aceasta, pe lângă faptul că atesta statutul social al familiei din care făcea parte tânăra, avea şi un rol simbolic: mireasa trebuia să se obişnuiască cu greutăţile ce aveau să apară după oficializarea relaţiei cu bărbatul iubit. 

Furca, un fel de inel de logodnă

În Sala Fast, pusă la loc de cinste într-o ramă, se află o piesă de colecţie ce ascunde în spate poveşti de dragoste de odinioară. Năframa de mire, aşa cum se numeşte exponatul, este o pânză pe care viitoarea mireasă o pregătea special pentru cel care urma să-i fie soţ. 

FOTO Eduard Enea

Imediat după nuntă, năframa era aşezată deasupra icoanei casei şi, în cazul în care unul dintre cei doi miri murea, năframa era tăiată în două. O parte era îngropată odată cu cel care pierea, în timp ce partea a doua rămânea în continuare în casă, acolo unde trăia soţul rămas în viaţă. „Năframa era un fel de semn de recunoaştere pentru lumea cealaltă. Cei doi miri se întâlneau după moarte şi îşi uneau practic bucăţile“, explică Roşu. 

În aceeaşi sală, agăţate cu grijă de un perete, stau câteva furci meşterite chiar de ţăranii români de altădată. Furca, povestesc reprezentanţii muzeului, era un fel de inel de logodnă din zilele noastre. Băieţii se duceau la fetele pe care le îndrăgeau şi le ofereau furcile. 

FOTO Eduard Enea

În cazul în care o tânără avea sentimente pentru băiatul ce îi oferea furca lucrată manual, aceasta o accepta şi totul se termina cu o nuntă ca în poveşti. În cazul în care tânăra domnişoară nu era intersată de flăcăul care îi dăruia furca, aceasta trebuia să o rupă pe genunchi, semn ce echivala cu un refuz la cererea în căsătorie avansată de către băiat.

Dârstă şi moară, dovezi că ţăranul român gândea inginereşte

Nu aveau şcoală prea multă şi nici nu erau ingineri, însă ţăranii de altădată reuşeau să-şi facă viaţa mai uşoară cu ajutorul unor instrumente pe care şi le gândeau şi construiau singuri. La etajul unu al muzeului, acolo unde tema camerelor este rânduiala vieţii, într-o încăpere impresionantă se găsesc o dârstă şi o moară. 

FOTO Eduard Enea

Cele două obiecte datează din secolul al XIX-lea şi provin din Neamţ. „Moara şi dârsta nu fac altceva decât să dovedească ingeniozitatea tehnică pe care o aveau ţăranii, deşi nu aveau prea multă carte. Moara era nelipsită din satele româneşti“, mai precizează reprezentanţii muzeului.  În ceea ce priveşte dârsta, aceasta este o piuă ce funcţionează cu ajutorul apei curgătoare. Astfel, aici ţăranii reuşeau să transforme ţesăturile din lână tare în piese pufoase, moi la atingere. 

FOTO Eduard Enea

„Sub ea exista un pieptăn, iar cergile erau scămoşate. Pieptănul netezea ţesătura“, explică Georgeta Roşu. Pe lângă aceste două exponate, în muzeu se mai găseşte o podoabă purtată de tinerele ţărănci. Pentru a fi fertile şi pentru a reuşi să aibă o familie numeroasă, fetele purtau nişte accesorii pe deasupra fustelor: o mulţime de cheiţe şi inele erau înşirate pe lanţuri pe care domnişoarele şi le înşirau de jur împrejurul brâului. 

Casa în casă, vedeta muzeului

De departe, piesa de rezistenţă a Muzeului Ţăranului Român se găseşte la etajul unu, acolo unde se află o casă veche de lemn aşezată cu grijă în interiorul unei încăperi din muzeu. Piesa de colecţie datează din anul 1875, după cum arată inscripţia din lemnul vechi, şi este locuinţa în care un meşter, Antonie Mogoş, a locuit împreună cu soţia lui. 

FOTO Eduard Enea

„De mic încă, el se îndeletnicea cu lucrarea lemnului. Îi era drag să cioplească, căci, de învăţat, n-a avut de la cine. Doar ce a putut să prindă văzând pe alţii lucrând. Era însă aşa de dibaci din fire, încât curând a întrecut pe toţi meşterii mai bătrâni ca el. Cu banii agonisiţi prin ridicarea caselor prin satele vecine a ajuns să-şi clădească şi casa lui. Pe aceasta însă n-a făcut-o după porunceala altuia, ci după cum l-a tras pe el inima. Şi într-adevăr, a izbutit să o facă mai mândră decât toate celelalte: un giuvaer în felul ei“, se arată pe site-ul MŢR. Casa, explică Georgeta Roşu, a fost mutată într-o vreme la Muzeul Satului din Bucureşti şi a fost locuită din nou de familii de ţărani care încercau să exemplifice traiul din vremurile de altădată.

FOTO Eduard Enea

Dându-şi seama că acest lucru afectează piesa de colecţie şi o deteriorează, odată cu readucerea casei în incinta Muzeului Ţăranului Român, această practică a fost întreruptă. Astăzi, vizitatorii pot vedea superbul exponat fără să poată intra în el, având ocazia să observe cum arăta interiorul unei case ţărăneşti în care se găseau oale de pământ.

Singura cameră care îşi schimbă înfăţişarea

De obicei, spaţiile de expoziţie din interiorul muzeului nu îşi schimbă înfăţişarea, astfel încât vizitatorii să sesizeze acest lucru, spune directorul MŢR, Virgil Ştefan Niţulescu. Excepţie face o singură cameră din muzeu, botezată „Tipologii“, în care periodic vizitatorii pot vedea altceva. În acest moment, sala este realizată în jurul copiilor ce trăiau în satele tradiţionale româneşti. 

FOTO Eduard Enea

În mijlocul încăperii este un carusel amenjat de reprezentanţii muzeului pe care zeci de jucării se odihnesc sub lumina caldă din încăpere. „Ne-am gândit să amenajăm sala aşa pentru că nu aveam nimic pentru copii, iar satul tradiţional era preocupat de aceştia.

FOTO Eduard Enea

Deseori îşi făceau singuri jucării şi erau nevoiţi să înveţe să le păstreze cât mai mult“, explică Georgeta Roşu, cea care s-a ocupat de amenajarea sălii. Pe lângă jucăriile pe care şi le confecţionau singuri, deseori micuţii le primeau de la Târgul de moşi, acolo unde caruselul era una dintre vedetele evenimentului. 

File din istoria muzeului

Muzeul Naţional al Ţăranului Român este unul cu adevărat impresionat pentru toţi cei care vor să descopere obiceiurile din sânul familiilor ţăranilor de altădată. Aflat pe şoseaua Kiseleff din Capitală, într-o zonă renumită pentru frumuseţea şi eleganţa vremurilor trecute, clădirea actuală a fost ridicată în perioada 1912-1941. Muzeul de la şosea, aşa cum i se mai spunea, s-a transformat, începând cu 1953, în Muzeul Lenin-Stalin, apoi în Muzeul Partidului Comunist Român, al Mişcării Revoluţionare şi Democratice din România, ajungând în ultimii ani ai regimului comunist un fel omagiu adus preşedintelui Nicolae Ceauşescu.

Colecţiile ce odinioară erau aici au fost duse în diferite muzee din Bucureşti, iar o vreme au fost depozitate în clădirea Palatului Ştirbey de pe Calea Victoriei, transformându-se în Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste. Ulterior, o parte a obiectelor au ajuns la Muzeul Satului din Capitală, aici unde s-au bucurat de „vremuri mai bune“, după cum precizează reprezentanţii actualului MŢR. Imediat după Revoluţia din 1989, colecţiile au fost readuse la MŢR. Un an mai târziu, în 1990, un nou ministru, Andrei Pleşu, numindu-l pe pictorul Horia Bernea director al noului Muzeu al Ţăranului Român. În ceea ce priveşte clădirea, aceasta a fost ridicată în stilul neoromânesc inspirat din tradiţia brâncovenească.