Caut oraş

Aşa că merg cu metroul, stau cu ochii închişi, îmi scot din cap toate gândurile (bune sau rele) şi las vocile celorlalţi să intre. Apoi îi împart pe toţi în categorii, fac o selecţie rapidă, îi organizez în cutiuţe: „Ucraina“, „Ponta“, „Băsescu“, „de ce nu vine primăvara“, „ce tupeu a avut Crin“, „ce ne facem dacă începe războiul“, „nu ştiu ce să mai gătesc“, „cum se descurcă copilul la şcoală“ şi „la ce filme m-am mai uitat în ultima vreme“.

Nu deschid ochii, nu vreau să stric experimentul. Ştiu exact câte staţii mai am, aşa că ascult în continuare, sondez, încerc să-mi închipui feţele oamenilor fără să îi văd, să le intuiesc marile drame, micile bucurii. Ce fel de pantofi poartă, ce au mâncat de dimineaţă, ce fac atunci când nu îi vede nimeni. Tot survolând spaţiul metroului, tot ascultând şi sondând şi trecând mai departe, mă opresc la o voce de fată care rosteşte, pentru a treia oară: „Caut oraş. Asta fac, înţelegi? Asta am făcut mereu. Nu mă pot opri din făcut asta. Nu pot. Nu găsesc. Vreau, dar nu găsesc“.

Dintr-odată, toate Ucrainele, toate guvernele, toţi miniştrii, toată politica, tot fotbalul şi toată vorbăraia din metrou dispar, totul încetează şi rămânem doar noi, eu şi fata pe care mi-o imaginez înaltă, purtând o eşarfă enormă, albastru închis. Ea continuă să povestească unui interlocutor real, fără să ştie că are şi unul invizibil, pe mine, o altă fată care stă cuminte pe scaunul ei, aşteptând să vină Piaţa Unirii şi plimbându-se, între timp, prin minţile oamenilor.

„Nu pot să mă ataşez de niciun loc. Încerc. Fotografiez cu mintea străzile, apoi le bat cu piciorul, încerc să stabilesc conexiuni cu alimentarele, cu parcurile de cartier, încerc să fac lucruri acolo care să conteze, care să producă amintiri, dar nimic nu funcţionează. Ăsta e deja al şaselea oraş în care locuiesc. Al şaselea! Nu ţi se pare puţin cam mult? Nu ţi se pare ciudat? Am nevoie de un oraş care să mă ţină, care să mă prindă, care să mă vrea“.

Uneori, în metrou, ca şi cum aş apăsa pe un buton magic, reuşesc să dau mai încet toate vocile de care nu îmi pasă şi să dau mai tare conversaţia pe care vreau să o aud. Pot, de asemenea, cu ochii închişi şi fără să mă mişc de pe scaunul meu, să pricep toate frustrările, toate râsetele, fiecare oftat. Pot să aud cum ne plângem fără să facem ceva, pot să mă conectez la creierul nostru colectiv, pot să fiu neputincioasă alături de oamenii din jur şi pot să urăsc împreună cu ei. E ca şi cum eu sunt în interiorul metroului, dar sunt şi în afara lui, eu sunt metroul, eu sunt tunelul săpat în burta acestui Bucureşti. Ca şi cum, în acelaşi timp, eu sunt toţi oamenii care vorbesc despre un război, dar şi toţi oamenii care vorbesc despre ce vor găti deseară, eu sunt oamenii care îşi dau cu părerea despre Antonescu şi Ponta şi Băsescu şi asumarea răspunderii. Ca şi cum eu sunt inclusiv mecanicul plictisit al metroului, dar şi vocea înregistrată care anunţă staţiile.

Ca şi cum şi eu caut un oraş personal, ca şi cum toţi facem asta.