Sărăcia e adversarul unităţii culturale

Sunt conştient că spun o banalitate. Sărăcia este adversarul unităţii culturale româneşti pentru că este adversarul culturii, în general. Chiar dacă „piramida lui Maslow” a fost atacată ca fiind un concept „de dreapta”, discriminatoriu, este evident că nevoile spirituale sunt, în momente de criză, ultimele satisfăcute, omul concentrându-se asupra supravieţuirii fizice.

Or, în Basarabia, sărăcia atinge cote care interzic relaţia omului cu cultura. Ca şi în alte state ex-sovietice, sărăcia instalată temeinic după 1991 împiedică nu numai regăsirea identităţii naţionale, dar chiar găsirea unei busole politice oarecare.

Ca om de cultură şi cadru didactic universitar, ştiu că despre unitatea culturală se vorbeşte mult. La prima vedere, pe bună dreptate: cele două Uniuni ale Scriitorilor funcţionează foarte bine împreună, presa culturală de pe ambele maluri ale Prutului este deschisă, teatrul şi artiştii circulă liber, iar comunităţile academice au relaţii de colaborare care fac abstracţie de frontiera de pe Prut.

Însă toate acestea sunt exclusiv la nivel de elită. Pentru consumatorul obişnuit – adică omul care citeşte din când în când o carte, merge la un film sau la o piesă de teatru, ori vizionează un concert rock –, unitatea culturală e încă un deziderat. Sărăcia îl împiedică să aibă acces la produse culturale, iar atunci când o face, el se îndreaptă natural spre produsele „locale”: cele pe care le cunoaşte. Când trebuie să-şi drămuiască puţinii lei pe care îi poate cheltui pe o carte, cititorul din Basarabia preferă să îl cumpere pe Aureliu Busuioc, pe care îl cunoaşte, în detrimentul lui George Bălăiţă, de care a auzit vag.

Nu doar Igor Dodon şi Renato Usatâi sunt consecinţele acestei ne-integrări culturale. Retorica primitivă a „stataliştilor” (nimeni în România nu atentează la independenţa Republicii Moldova) şi refuzul lor de a căuta sprijin la Bucureşti sunt consecinţe chiar mai grave decât existenţa unor forţe care se pronunţă deschis pentru o relaţie cu Federaţia Rusă. Iar faptul că nimeni nu se grăbeşte să modifice Constituţia, stipulând că limba oficială este limba română, arată că nu există încă o presiune publică în acest sens. Amănuntul că nici Jirinovski nu mai crede în existenţa unei „limbi moldoveneşti” nu tulbură, iată, suficient opinia publică de la Chişinău.

Concluzia: bunele intenţii nu sunt de ajuns. Inamicul este sărăcia. După atitudinea faţă de acest inamic perfid îi putem judeca pe oamenii politici. Cei care ţin Basarabia în sărăcie nu sunt prietenii unităţii culturale româneşti.