Pe cine manipulează Chişinăul cu Transnistria: pe Rusia sau pe România?

Există, dincolo de chestiunea identitară, trei manipulări „de partid şi de stat”, adică oficiale, în Republica Moldova.

Analiză realizată de Dan Dungaciu*

Prima este existenţa binomului Plahotniuc-Dodon, prezentat public sub forma unei confruntări nemiloase. Evident, o denaturare, confirmată definitiv cu ocazia votului mixt adoptat în pofida Europei, un joc de public servit şi Estului şi Vestului, alegerilor anticipat pentru Primăria Chişinăului (mai 2018) şi a celor parlamentare (noiembrie 2018). Mistificarea am discutat-o deja de-a lungul a câteva episoade şi nu mai stăruim aici.

A doua manipulare, discutată şi ea, ţine de furtul miliardului, despre care, oficial, ni se spune că ar fi principala preocupare a autorităţilor, respectiv că se lucrează intens pentru identificarea vinovaţilor. În realitate, eforturile sunt spre camuflarea, nu spre identificarea vinovaţilor. După aproape cinci ani de zile, nu există niciun oficial vinovat pentru această veritabilă „afacere de stat“ care a fost furtul a cel puţin un miliard din băncile moldoveneşti şi care a lăsat sistemul financiar bancar din republică pe butuci (umorul – fie şi involuntar - nu a dispărut cu totul în stânga Prutului: după ce a rămas fără nicio bancă în picioare, Igor Dodon persistă în ideea că RM poate şi trebuie să devină „a doua Elveţie“!).

A treia este chestiunea transnistreană. De ce o manipulare? Din aceleaşi motive ale jocului la două capete care au marcat politica moldovenească, practic, de la înfiinţarea statului. Inclusiv în relaţia cu Tiraspolul. Rarele episoade de fermitate (respingerea Memorandumului Kozak în 2003) au durat puţin, iar balanţa a înclinat, iarăşi, spre subordonare şi cedări în faţa Moscovei.

Astăzi, suntem în aceeaşi duplicitate. Pe de-o parte, claxoane abundente şi ostentative, semnale suveraniste şi solicitare de sprijin pentru confruntarea cu Moscova în regiunea separatistă, pe de alta, frână, rămânerea la jumătatea drumului, paralizie în faţa oricărui gest radical în faţa Moscovei. În plus, recent, cerşitul bunăvoinţei Moscovei şi sarabanda unor concesii nepermise şi care nu e clar unde se vor opri.

Acest material este dedicat celei de-a treia formă de manipulare de stat, respectiv chestiunea transnistreană.

Chişinăul i-a convins pe americani că nu există „trupe de ocupaţie“

Pe 13 februarie 2018 s-a dat publicităţii un raport prezentat de serviciile secrete americane, semnat de Daniel R. Coats, director al Serviciilor naţionale de informaţii, destinat Comitetului special pentru informaţii al Senatului SUA (vezi coperta mai jos) în care figurează, cu un paragraf, şi R. Moldova.

„Moldova’s ostensibly pro-European ruling coalition - unless it is defeated in elections planned for November - probably will seek to curb Russian influence and maintain a veneer of European reform while avoiding changes that would damage the coalition’s grip on power. The current Moldovan Government probably will move forward on implementing Moldova’s EU Association Agreement against the will of openly pro-Russian and Russian-backed President Igor Dodon. Settlement talks over the breakaway region of Transnistria will continue, but progress likely will be limited to small issues“.

Traducerea sună aşa (o redăm integral pentru că la Chişinău au circulat tot felul de versiuni, din raţiuni politice):

„Coaliţia de guvernare chipurile pro-europeană, dacă nu va fi înfrântă la alegerile parlamentare planificate în noiembrie, probabil că va încerca să reducă influenţa Rusiei şi să menţină o aparenţă de reforme europene, evitând în acelaşi timp schimbări care ar putea afecta menţinerea la putere a coaliţiei. Guvernul, probabil, va merge mai departe în a implementa Acordul de Asociere cu UE, împotriva voinţei preşedintelui pe faţă pro-rus şi susţinut de Rusia, Igor Dodon. Vor continua şi discuţiile despre reglementarea chestiunii regiunii separatiste Transnistria, dar progresul ca fi cel mai probabil limitat la paşii mici (small issues)“.

Sublinierile în text ne aparţin. E mai uşor aşa de sesizat atmosfera textului: „chipurile“, „probabil“, „aparenţă“, „probabil“, „cel mai probabil“ etc. Înşişi termenii folosiţi sunt peremptorii pentru atitudinea reală, necoafată, adică nemanipulată, a autorităţilor americane despre guvernarea de la Chişinău: nimic cert, aparenţe, neclaritate; un soi de cel mai mic rău posibil, obligaţie de a lucra cu materialul clientului şi, în final, acceptarea tacită a victoria stabilităţii asupra democraţiei, în condiţiile în care inclusiv americanii sunt perfect conştienţi că, pe de-o parte, contextul, pe de alta, actuala duplicitate a Chişinăului, nu vor genera succese integraţioniste euroatlantice palpabile şi majore în cel puţin următorul deceniu.

La Chişinău, ca de obicei, se pune mult machiaj, inclusiv pe ştirile occidentale care privesc republica. Dar, dincolo de unele traduceri din presa pro-guvernamentală de peste Prut, deci vădit manipulate şi pozitivante („maintain a veneer of European reform“ s-ar traduce prin... „să menţină la suprafaţă foaia europeană de reforme“ (!) ) sau exacerbarea importanţei strategice a R. Moldova prin invocarea exultantă a existenţa paragrafului în raport care se referă la republică, ştirea materialului semnat de Daniel R. Coats este alta.

Şi o înţelegem cel mai bine prin comparaţiei.

Georgiei, în acest raport, i se dedică tot un paragraf: „Russia’s continued occupation of 20 percent of Georgia’s territory and efforts to undermine its Western integration will remain the primary sources of Tbilisi’s insecurity. The ruling Georgian Dream party is likely to seek to stymie the opposition and reduce institutional constraints on its power“.

Iată diferenţa esenţială din textul dedicat Georgiei:

„Rusia continuă ocupaţia a 20% din teritoriul Georgiei şi eforturile de a submina integrarea ei occidentală va rămâne principala sursă de insecuritate la Tbilisi...“.

Prima observaţie: dacă în cazul RM nu se invocă sintagma „integrare occidentală“, în cazul Georgiei se face asta. În al doilea rând, în cazul Georgiei, armata rusească este considerată armată de ocupaţie, în cazul Republicii Moldova, nu!

Aici e diferenţa majoră şi aici ar fi trebuit canalizată discuţia la Chişinău. De ce armata rusă din R. Moldova nu mai este, pentru serviciile americane, „ocupantă“? Cum a reuşit Chişinăul să ajungă la o asemenea „performanţă“? Cât de duplicitară a fost diplomaţia republicii dacă, iată, la cel mai înalt nivel nu reuşeşte să convingă pe nimeni?

Din acest punct de vedere, se poate spune că jocul la două capete al Chişinăului a fost încununat cu succes. Nici măcar americanii nu mai cred că e necesar să invoce într-un paragraf dedicat R. Moldova sintagma „ocupaţie“, atunci când se referă la trupele ruseşti de acolo.

Asta e unde s-a ajuns. Să vedem cum şi ce poate urma anul acesta.

Două cedări majore ale Chişinăului pe chestiunea transnistreană

Prima s-a petrecut însă pe 22 septembrie, când premierul RM ţine un discurs la ONU unde cere ca subiectul legat de prezenţa militară rusă în R. Moldova să fie discutat în cadrului celei de-a 72-a sesiuni a Adunării Generale a ONU. Ca de obicei, claxoanele şi orchestra mediatică de pun în funcţiune – mica republică, în chip de David, luptă cu Goliatul rusesc...

Numai că, de data asta departe de lumina reflectoarelor şi cu o discreţie aproape la fel de vinovată ca şi gestul, la 20 octombrie 2017, autorităţile moldoveneşti au cerut, prin reprezentantul permanent al R. Moldova la ONU, ca subiectul privind retragerea trupelor ruseşti din regiunea transnistreană să nu fie inclus pe agenda şedinţei ONU din 23.10.2017 şi au cerut ca această solicitare să fie adusă la cunoştinţă membrilor Comitetului General al ONU.

Iată, mai jos, solicitarea (sursa Ziarul de Gardă, Chişinău).

O amânare fără dată care, în condiţiile în care funcţionează ONU, înseamnă undeva la calendele greceşti. Acest episod nu a fost niciodată clarificat de autorităţile de la Chişinău. Cine a intervenit, cum şi de ce între 22 septembrie şi 20 octombrie rămâne un mister. Oricum, semnalul a fost clar că autorităţile au alunecat pe panta unor compromisuri cel puţin periculoase. Sigur, totul învăluit într-o retorică suveranistă şi europenistă fără precedent. Dar e doar retorică.

A doua cedare vine în siajul celei dintâi şi, practic, o confirmă indirect. Este o declaraţie inexplicabilă a fostului vicepremier pe probleme de reintegrare, Gheorghe Bălan – la un moment dat considerat la Chişinău apărătorul liniilor roşii în negocierile cu separatiştii transnistreni. În ultimul interviu acordat de acesta în calitatea oficială (vezi foto mai jos), în 26 decembrie 2017, la televiziunea oficioasă a regimului numită foarte româneşte „Publika“, Gheorghe Bălan spunea că, în 2018, Chişinăul va trece „pe subiecte de statut, discutarea subiectelor politice“. O declaraţie fără precedent! Cum adică „subiecte de statut“? Adică în 2018 se va trece la discutarea statutul Transnistriei în viitorul stat reintegrat RM?... Dacă e aşa, atunci trebuie să ne aşteptăm la cedări şi mai mari din partea Chişinăului în 2018 decât în 2017.

Să reamintim aici că anul 2017 a fost anul în care au început marile cedări. Ce era inacceptabil în 2016, adică aşa numitele soluţii de tip „paşi mici“, s-au acceptat la 25 noiembrie 2017 (implementarea „Protocolului de la Berlin“). Adică plăcuţele speciale pentru automobilele din stânga Nistrului, deschiderea podului Gura Bâcului-Bîcioc, circulaţia trenurilor prin staţia Slobodca, apostilarea diplomelor din Tiraspol, prefixele la telefoane etc.

Implementarea acestora nu conteneşte. Pe 7 februarie 2018, Guvernul a aprobat hotărârea „Cu privire la completarea punctului 9 din Regulamentul privind aplicarea apostilei“, ceea ce înseamnă că Republica Moldova îşi asumă şi girează recunoaşterea diplomelor transnistrene.

Universitatea de Stat din Tiraspol „Taras Şevcenko“

Asta înseamnă că absolvenţii instituţiilor de învăţământ superior din regiunea transnistreană, în particular cei de la Universitatea „Taras Şevcenco“, îşi vor putea continua studiile sau se vor putea angaja la fel ca un absolvent din dreapta Nistrului. Practic, fără nici un control şi nicio influenţă asupra sistemului de învăţământ din stânga Nistrului, Chişinăul a acceptat totul, iar Tiraspolul, fără să facă nicio concesie la nivel de curriculă, a obţinut tot ce a avut nevoie pentru studenţii săi.

În 2018, Moscova a început ofensiva conflictelor îngheţate. Chişinăul intră în horă

Există pentru 2018 o aşezare foarte interesantă a astrelor în legătură cu acest subiect. Rusia a început o ofensivă diplomatică în ceea ce priveşte conflictele îngheţate, pe fondul unor disponibilităţi tacite ale Occidentului în această chestiune.

Primul semnal diplomatic semnificativ este faptul că Secretarul General al ONU, António Guterres, a indicat la începutul anului printre cele 12 linii de activitate principale ale ONU în 2018 şi problema conflictelor îngheţate, incluzând şi conflictul transnistrean (revitalizarea formatului 5+2). E interesant tonul şi formularea, mai ales când a spus că trebuie să ne „confruntăm cu puseurile periculoase de naţionalism“. E foarte rusească în stil, mai ales ţinând seama de context. Cine sunt „naţionaliştii“, deci „băieţii răi“ în acest caz? Separatiştii sau statele de la care s-au separat? Sugestia pare evidentă: ultimii! Cel puţin acesta este interpretarea liderilor separatişti de la Tiraspol şi a experţilor de acolo şi din Rusia. Evident că aceştia au salutat deja decizia şi au lansat şi o altă temă, cu mai multă forţă, respectiv chestiunea independenţei. Din această perspectivă, voci de la Tiraspol saluta interesul ONU mai ales în perspectiva „recunoaşterii internaţionale“ a republicii separatiste. Mai mult, se vorbeşte acum despre o iniţiativă a RMN de a primi statut de observator la ONU!

Al doilea semnal iarăşi semnificativ este organizarea, la 16 ianuarie 2018, la Paris, la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (Subcomitetului pentru conflicte îngheţate), a unei dezbateri dedicate chestiunii transnistrene. Este o ridicare evidentă a nivelului şi a tribunei, mai ales că au participat, pe lângă cei de la Chişinău, şi doi „oficiali“ de la Tiraspol, Vitaly Ignatiev, „Ministru de externe“ şi Alexander Shcherba, „Preşedintele „Parlamentului“. Din partea Chişinăului s-a renunţat în ultima clipă la participarea noului vicepremier pentru reintegrare, Cristina Lesnic, dar au participat Gheorghe Bălan, adjunct al Ministrului pentru Reintegrare şi negociator principal, Marian Lupu, Preşedintele delegaţiei RM la Adunarea Parlamentară, Inna Şupac, lidera Partidului Comuniştilor din Parlamentul RM. La reuniunea respectivă, Vitaly Ignatiev a spus explicit că revenirea la „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească“ de pe vremea URSS e depăşită şi singura soluţie este o despărţire de catifea pe modelul Ceho-slovac din 1993. Mesajele sunt coordonate. Iarăşi independenţa este ridicată la nivel de agendă de negociere...

Al treilea semnal diplomatic semnificativ este numirea fostului ministrului italian de externe, Franco Frattini, ca reprezentat OSCE pentru reglementarea transnistreană.

Frattini: Un nume greu care nu va accepta să rateze

Franco Frattini, reprezentant special al OSCE pentru chestiunea transnistreană

Numirea lui Franco Frattini pe postul de reprezentant special al OSCE pentru reglementarea transnistreană înseamnă că Frattini va participa ca reprezentant al OSCE la viitoarelor reuniuni 5 + 2 din 2018. Frattini e poate cel mai greu nume care a ocupat poziţia asta. A fost ministru de externe al Italiei în perioada 2002-2004 şi 2008-2011, vice-preşedinte al Comisiei Europene şi Comisar European pentru Justiţie, libertate şi securitate. Conduce Institutul de Studii Eurasiatice, este considerat un promotor al dialogului cu Rusia, Lavrov l-a numit „prietenul său“, are legături diplomatice solide cu Moscova. În 2012 a primit din partea lui Putin „Ordinul Prieteniei“ pentru contribuţia sa la dezvoltarea relaţiilor ruso-italiene.

Poate fi numit „omul Moscovei“? Dacă e, este exact cât este şi Rex Tillerson, secretarul de stat american, care în 2012 a primit acelaşi premiu de la Vladimir Putin. Dar astăzi nu există vreun semn că SUA ar face cedări în favoarea Rusiei, numită acum „putere revizionistă“. Există sancţiuni, NATO funcţionează, iar unii vorbesc despre „război rece“.

Alta e problema. Un om de calibrul lui, incluzând relaţiile sale bune la Moscova, nu se duce acolo să spună, la final, că nu a obţinut nimic... Ar fi prea mare umilinţa. Dacă a fost numit şi a acceptat această poziţie este că doreşte realizări, adică „succese“.

Asta trebuie să ne îngrijoreze în primul rând.

Vechea ciorbă a independenţei reluată din raţiuni tactice

În primul rând, să facem o paranteză de fundal. Chestiunea independenţei „Republicii Moldoveneşti Nistrene“ este pusă pe agendă, sistematic, de modul în care este „justificată“ existenţa Republicii Moldova. Aici e vorba despre o greşeală strategică a Chişinăului pe care Tiraspolul joacă şi joacă consecvent. O veritabilă axă identitară Bucureşti-Chişinău-Tiraspol în raport cu care RM nu poate găsi în niciun caz consecvenţa.

Despre ce e vorba? Chişinăul a acreditat ideea – uneori explicit, alteori tacit, de cele mai multe ori şi tacit şi explicit în acelaşi timp - că a existat şi există un „popor moldovenesc“, diferit de cel român, inclusiv ca urmare a unor experienţe istorice diferite. Transnistreni, utilizând acelaşi argument identitar, răspund cu... poporul transnistrean. Toate argumentele pe care moldoveniştii le servesc românilor, le explodează acestora în faţă când le sunt servite de transnistreni! Tiraspolul joacă, cum s-ar spune, pe greşeala adversarului. Dacă există „popor moldovenesc“, de ce nu ar exista şi „popor transnistrean“? În realitate, „moldovenismul“ este cel mai bun fundament filosofic şi politic al... separatismului transnistrean.

Care mai este acum relevanţa ideii de „independenţă“ a Transnistriei? Niciuna. E o idee veche dar se modifică contextul, peisajul. E aceeaşi instrumentalizare - e o tactică, nu o strategic -, dar la alt nivel.

ONU e altceva, la fel şi Consiliul Europei... Experţii ruşi vorbesc deja că ONU, conform propriei Carte, susţine „dreptul la autodeterminare al popoarelor“, cu aluzia la „poporul transnistrean“ care ar trebui să beneficieze şi el de acest drept.

În realitate, nu există nicio şansă pentru recunoaşterea republicii separatiste pentru că singurul actor care face cărţile în Transnistria, adică Moscova, nu vrea asta. Nu-i serveşte deocamdată la nimic. E o fentă. Iar ce vrea Moscova este să mergem după fenta asta, chiar dacă, la Tiraspol, există multă lume care, sincer, ar vrea recunoaşterea. Chestiunea cu recunoaşterea Transnistriei ascunde de fapt trei chestiuni esenţiale dacă vrem să înţelegem ce se petrece acolo.

În primul rând, este vorba de o tehnică diplomatică a Rusiei care constă în a nu rămâne în nicio ipostază pe poziţii de defensivă sau de inferioritate faţă de adversar. De fiecare dată replică cu aceeaşi intensitate. La recunoaşterea independenţei Kosovo de către Occident, Rusia a replicat cu recunoaşterea Abhaziei şi a Osetiei de Sud. Pe cazul RM avem „Referendumul“ din Transnistria din 2006, în care 97,2% vor independenţă şi alipire la Rusia, iar 94,9% nu vor alipirea la RM, replica la legea votată unanim în Parlamentul RM în 2005 privind reglementarea conflictului transnistrean, care vorbeşte explicit despre retragerea trupelor ruse. Acum în 2018 au venit la ONU cu aşa zisa solicitare pentru statut de observator pentru RMN, replică la solicitarea Chişinăului din septembrie 2017 la ONU pentru retragerea trupelor ruse. Avem de-a face deci cu o tehnică diplomatică a Rusiei de care trebuie să fim conştienţi.

Rezultatele la cele două întrebări ale „referendumului“ din Transnistria 2006

În al doilea rând, este şi o ridicare a mizelor de negociere. Moscova face asta, dar vrea de fapt ceva mai accesibil, adică un „statut special“ pentru regiunea transnistreană în interiorul RM, prin care Tiraspolul să controleze republica. Este celebra poveste a cozii care dă din câine. Adică a părţii care controlează întregul. De asta spun că nu trebui să mergem după fentă, căci nu despre independenţă e vorba, ci despre alipirea regiunii separatiste la RM în aşa fel încât Moscova să controleze prin Tiraspol politice externă şi de securitate a RM. Pe de altă parte, exemplul de „reglementare“ din RM i-ar servi perfect Rusiei pentru a translata „soluţia“ şi pentru Ucraina.

În al treilea rând, agitarea chestiunii independenţei capătă azi şi va căpăta în 2018 şi alte sensuri. Este o strategie moldovenească de justificare a cedărilor. E o strategie, cam de ultimă oră, a unei părţi a elitei politice de la Chişinău care exagerează enorm pericolul independenţei Transnistriei tocmai ca, în spatele lui, să facă concesii Tiraspolului pentru reintegrare. Adică pentru „statut special“ pentru Transnistria, noul concept al Federaţiei Ruse care îl înlocuieşte pe cel de federalizare. La Chişinău, deliberat, unii ridică ştacheta, pentru ca reintegrarea să devină o victorie a diplomaţiei RM care ar fi evitat prin asta independenţa regiunii! De fapt va fi o victorie a Rusiei.

De la ce punct încolo „paşii mici“ devin paşi decisivi?

Un comunicat de presă al Misiunii OSCE la Chişinău ne anunţă că Franco Frattini, Reprezentantul special pentru reglementarea transnistreană al preşedinţiei în exerciţiu a OSCE, va veni în Republica Moldova în prima jumătate a lunii martie. Din punct de vedere tehnic, miza ar fi plăcuţele de înmatriculare, respectiv ajungerea la un acord ca până la finele lui februarie să se ajungă la o soluţie care „ar permite mijloacelor de transport din Transnistria să participe la traficul rutier internaţional“.

Chestiunea este convenită deja, singura problemă în litigiu este unde vor fi înregistrate aceste automobile, la Chişinău sau la Tiraspol.

„Paşii mici“ se implementează, cum am văzut, rapid, fără sincope, aproape. Măsura, odată luată, va permite autoturismelor din RMN cu numerele de înmatriculare „neutre“ să circule libere, oriunde ar dori acestea.

La Chişinău doar societatea civilă mai protestează nebăgată în seamă, prin apeluri la care autorităţile guvernamentale se uită cu o indiferenţă absolută. Prilej chiar de ironii la Tiraspol, care consideră acest joc de la Chişinău, societatea civilă – guvern, un soi de joc coordonat menit să pună presiuni pe Tiraspol. Dar, persiflează Tiraspolul – noi ne-am prins...

Diplomaţia de la Chişinău pierde în faţa Transnistriei pe toată linia, dovadă şi ultima dispută invocată de noi: nu se mai discută chestiunea de fond, respectiv dacă este normal ca RM să cedeze acum inclusiv pe dosarul plăcuţelor de înmatriculare, ci numai despre unde se vor emite plăcuţele. Iar mesajul Chişinăului că nu va admite ca Tiraspolul să le emită este o furtună într-un pahar cu apă. Deja cedarea mare s-a făcut...

Expresia ultimă a acestor cedări începute în 2017 prin acceptarea politicii „paşilor mici“ s-a consumat recent la Reuniunea de securitate de la München (15-17 februarie). Premierul Filip – nu Igor Dodon! – a reiterat dorinţele RM în ceea ce priveşte Federaţia Rusă: „noi dorim o relaţie prietenoasă cu Moscova în care cooperarea noastră comercială nu va fi politizată; o relaţie în care se va vedea o dorinţă reală de a ajuta dialogul bilateral“. Conform celui mai consecvent şi elocvent analist occidental al relaţiilor din RM, Vladimir Socor, premierul a cerşit pur şi simplu bunăvoinţa Rusiei, printr-o „declaraţie disperată“, de cedare şi care „denotă neprofesionalismul politicii externe a Republicii Moldova la cel mai înalt nivel la Chişinău“. Ministrul de externe al RM merge pe aceeaşi rută a cedărilor şi a concesiilor în chestiunea transnistreană.

Tiraspolul câştigă oricum. Încotro trebuie să privim de aici înainte

Câteva concluzii de etapă sunt necesare în acest moment pentru a indica direcţia în care trebuie să privim de aici înainte pentru a înţelege evoluţiile din stânga Prutului în ceea ce priveşte orientarea externă şi nu numai.

„Ministerul de Externe“ al „Republicii Moldoveneşti Nistrene“

• Republica Moldova, sub perdeaua de fum a declaraţiilor „principiale“ faţă de Moscova (în realitate fără vreo relevanţă şi oricum mult mai nuanţate decât sunt tirajate şi manipulate de presa „patriotică“, guvernamentală), a intrat pe panta cedărilor în faţa Tiraspolului, adică a Moscovei. Transnistria este testul de politică externă al R. Moldova de aici înainte, nu retorica pro-europeană sau pro-românească fără acoperire.  
• După ce binomul Plahotniuc-Dodon a scăpat din mână bila rusească, a reînceput o campanie de apropiere de Moscova prin intermediul chestiunii transnistrene; aici binomul cooperează (rareori şi concurează, din raţiuni electorale) în numele „interesului comun“. Federaţia Rusă simte slăbiciunea şi va profita de oportunitate, inclusiv cu ochii la Ucraina. Pe ea nu o interesează cine, Vladimir Plahotniuc sau Igor Dodon sau binomul Plahotniuc-Dodon, îi va îndeplini obiectivele. Iar obiectivele le-am enunţat deja.  
• Cedările pe care le face acum Chişinăul nu vor duce, dacă nu se schimbă nimic radical în contextul internaţional sau regional, la independenţa regiunii transnistrene. Ele au însă două efecte. Primul, întăresc masiv poziţia de negociere a Tiraspolului, pentru că actualele concesii din politica „paşilor mici“ nu vor mai putea fi luate niciodată înapoi. Al doilea, ţine de observaţia esenţială că „paşii mărunţi“ nu sunt în niciun caz doar socio-economici, sunt paşi politici în configurarea viitorul statut politic al Transnistriei în cadrul preconizatei federaţii. Prin urmare, Tiraspolul câştigă oricum. Dacă nu se ajunge la soluţionarea conflictului, oricum se îmbunătăţeşte viaţa cetăţenilor din regiune, elitele transnistrene devin şi mai independente de Chişinău şi, în final, câştigă legitimitate. Iar dacă se reglementează conflictul, oricum va fi în termenii unei federaţii. La momentul în care îşi va negocia statutul politic în viitoarea configuraţie, Tiraspolul va avea deja obţinute o bună parte din prerogative prin aceşti „paşi mărunţi“. Perdantul este unul singur: proiectul pro-occidental al RM, care nu mai este, în realitate, la Chişinău, unul prioritar (cu excepţia situaţiei în care pot veni bani privaţi sau publici în republică sau spre liderii ei, fie de la Bruxelles fie de la Bucureşti).  
• România, de aici înainte, va trebui să urmărească evenimentele din RM cu conştiinţa acută a faptului că Transnistria este testul rusesc al binomului Plahotniuc-Dodon. Reintegrarea regiunii, inclusiv cu trupe ruseşti pe teritoriul ei (adică soluţionarea politică înainte de soluţionarea militară), poate fi liantul principal dintre cei doi. Ce înseamnă asta? Că după alegerile parlamentare din 2018, nu înainte, este preconizată, în numele îndemnului patriotic (moldovenesc) de reintegrare a republicii, crearea unei majorităţi care să aibă explicit acest obiectiv. Sub învelişul protector al uni compromis ruso-occidental, se poate vota tot ce e de votat şi să se accepte „statut special“, adică federalizarea. Coaliţia aceasta ar putea fi o combinaţie hibridă de socialişti (Dodon), democraţi (Plahotniuc) şi independenţi. Toţi, evident, „patrioţi moldoveni“. Cine se poate opune unui demers patriotic? Pentru România, transnistrizarea RM asta ar însemna, pe termen mediu şi lung, învecinarea cu Rusia. „Paşii mici“ de astăzi sunt paşii mari, concreţi, politici, spre o coaliţiei de genului celei sugerate de noi. Transnistria trebui să devină de aici înainte o grilă de lectură a politicii interne şi externe a Republicii Moldova.  

*Dan Dungaciu este membru în Consiliul de Experţi LARICS.