Lecţia Rogozin pentru Rusia. Răzbunarea geografiei
0
La 25 de ani de ocupaţie pe Nistru, Republica Moldova, dar în egală măsură România şi alte state europene, au fost puse în faţa unei noi provocări marca Dmitri Rogozin. Rezultatul este unul cunoscut: vicepreşedintele Federaţiei Ruse a fost întors din drum, nu a putut tranzita(din nou) spaţiul aerian al României şi nu a ajuns la festivităţile create special pentru sine şi pentru Igor Dodon, preşedintele pro-rus de la Chişinău.
Dar evenimentul creează semnificaţii şi mai profunde, odată ce eşecul lui Rogozin probează, încă o dată, în modul cel mai dur pe care-l poate provoca istoria ca lecţii învăţate pentru conducătorii unui stat ce se consideră atotputernic în „vecinătatea apropiată”, cât de pernicios şi nepotrivit a fost conflictul determinat de anexarea Crimeei şi agresiunea rusă din Estul Ucrainei pentru întreaga aşezare strategică a enclavelor separatiste construite de Rusia, în proximitatea frontierei UE şi a NATO.
25 de ani de ocupaţie pe Nistru. De ce Republica Moldova nu are nimic de sărbătorit
La 21 iulie, s-au împlinit 25 de ani de la acordul Elţîn-Snegur care a pus capăt conflictului de le Nistru. A fost, de fapt, o formulă de capitulare a Republicii Moldova în faţa Armatei Ruse cantonată în regiunea separatistă, şi a separatiştilor echipaţi, înarmaţi şi puşi în prim plan de aceeaşi armată rusă. A fost momentul în care au fost validate, de facto, cele două părţi în conflict, Republica Moldova, noul stat independent, şi Federaţia Rusă. Şi aici, totul s-a făcut cu o mare păcăleală a Moscovei, dar în faţa unui stat, Republica Moldova, fără trupe independente, fără armată, fără capacitatea de a se apăra în faţa deciziei Rusiei de a rupe o bucată din teritoriul său şi de a şantaja Republica Moldova ca nu cumva să se alipească la România, aşa cum îşi dorea la acel moment.
Republica Moldova nu are nimic de sărbătorit. Războiul său pentru independenţă de stat a fost pierdut în faţa Federaţiei Ruse, de fapt a trupelor URSS staţionate pe teritoriul său. O mână de voluntari, poliţişti şi patrioţi a trebuit să confrunte separatismul găgăuz, orchestrat tot de Moscova, dar şi pe cel nistrean, sprijinit de trupele ruse. Într-adevăr, să nu uităm că punctul esenţial al atacului la adresa independenţei Republicii Moldova l-a reprezentat declararea trupelor retrase din Cehoslovacia, ale Armatei a 14-a conduse de generalul Aleksandr Lebed, peste noapte, drept trupe de ocupaţie, printr-o manevră simplă: decretul de trecere a trupelor Armatei a 14-a din subordinea CSI (adică armatele tuturor statelor independente) conduse de Mareşalul Şapoşnikov, în subordinea Ministrului Apărării al Federaţiei Ruse, Pavel Graciov. Decretul semnat unilateral de către Boris Elţîn(deşi era vorba despre trupele comune CSI) a făcut ca Republica Moldova să se trezească peste noapte ocupată de trupele ruse. Aici e păcatul originar care trebuie combătut, iar Republica Moldova nu poate să sărbătorească 25 de ani de ocupaţie rusă sau 25 de ani de la abdicarea în faţa trupelor ruse şi impunere a separatismului nistrean!
În ceea ce priveşte situaţia la data semnării acordului, ea mai conţine o aberaţie şi o impunitate. Atunci Preşedintele Mircea Snegur a fost forţat, constrâns să semneze această aberaţie, capitularea necondiţionată, cu o promisiune vagă de retragere a trupelor care nu s-a mai consumat. Acordul privind retragerea trupelor ruse a fost semnat în 1994, şi trebuia realizat în 3 ani, până în 1997. Ei bine, în 1999, la Istanbul, în documentul final al summitului OSCE, Preşedintele Boris Elţîn şi Federaţia Rusă şi-a luat din nou angajamentul de a retrage trupele ruse din regiunile ocupate ilegal, toate zone separatiste care au generat conflicte îngheţate – Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria. Iar azi avem ocuparea totală de către Rusia a regiunilor separatiste georgiene, încă din 2008, cu perspectiva transformării regiunilor recunoscute unilateral drept independente de către Moscova, în subiecte de drept intern (regiuni) ale Rusiei, o nouă anexare.
Cât despre regiunea din stânga Nistrului, avem în continuare trei tipuri de trupe ruse staţionate ilegal în regiune:
- În primul rând, Armata a 14-a, transformată în Grupul Operativ al Trupelor Ruse – GOTR doar ca nume, care nu a mai fost retras pe motiv că păzeşte depozitul de muniţie de la Cobasna, la rândul său retras doar parţial. Deşi există acordul între Chişinău şi Kiev negociat de fostul Ministru al Apărării, Anatol Şalaru, muniţiile nu au mai fost retrase(şi nici nu am auzit că Igor Dodon, noul Preşedinte al Republicii Moldova, reia această temă care ar asigura cu adevărat independenţa Republicii Moldova). Aici autorităţile legitime ale Republicii Moldova au solicitat retragerea trupelor ruse, în toate formulele de guvernare, inclusiv în ultima Declaraţie a Parlamentului Republicii Moldova.
- În al doilea rând, aşa numiţii „pacificatori”. Aici putem discuta o săptămână, există documente şi cărţi, tomuri întregi scrise despre legitimitatea trupelor de menţinere a păcii, despre mandat, despre componenţă. Nu e nici misiune de menţinere a păcii, nu e subordonată formatului de negociere 5+2, iar compoziţia rusă e recrutată tot mai mult din regiune, deci din partea separatistă care e reprezentată de două ori. În plus, statul gazdă, Republica Moldova, a cerut retragerea acestei misiuni şi înlocuirea ei cu una real internaţională, civilă, sub egida UE. Igor Dodon însă merge la Tiraspol să sărbătorească, alături de Dmitri Rogozin, care a ţinut arma în mână şi a tras împotriva trupelor Chişinăului, 25 de ani de la instalarea „trupelor de pacificatori”, decorând separatişti şi ocupanţi ruşi. Halal Preşedinte de stat!
- În al treilea rând, sunt cei uitaţi. Armată rusă, veteran ruşi, pensionari ruşi şi din alte state CSI care au fost primiţi în regiune sau au rămas în regiune după serviciul militar. Ei nu au fost retraşi în Rusia, ci s-au eternizat în regiunea separatistă, întrând în aşa numitele forţe locale, Armată, Minister de Interne, MSN, trupe paramilitare, după toate definiţiile internaţionale, toate susţinând separatismul şi constituind trupe de rezervă chemate nu o data la exerciţii provocatoare pe Nistru. Nu ştiu dacă şi la această categorie s-a referit Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova, dar şi aceştia ar trebui să fie discutaţi după regulile moderne ale Demilitarizării, Dezarmării şi Reconversiei, respectiv a integrării într-o societate civilă. Aici, în Republica Moldova, cu acordul Chişinăului oficial, sau în Federaţia Rusă, sau în orice alt spaţiu pe care şi-l doresc, dar în condiţiile legii validate de noile state suverane, independente create după prăbuşirea URSS.
Republica Moldova nu are nimic de sărbătorit. Nimic de decorat. Nimic de întâmpinat la Tiraspol, lângă Dmitri Rogozin.
În plus, nu trebuie uitat că actul de la 21 iulie a constituit şi o prăbuşire a unui format echitabil de negociere a păcii în favoarea Republicii Moldova, formatul cvadrilateral. Nu dezgropăm morţii şi nici nu aducem aici vină celor implicaţi - se ştiu ei, mulţi sunt încă vii. Dar de la formatul în patru – Rusia, România, Ucraina Republica Moldova – format regional cu statele implicate, actori internaţionali recunoscuţi, Acordul Snegur-Elţîn a făcut trecerea la formatul de doar doi – Rusia – Republica Moldova, cu sugrumarea Republicii Moldova sub greutatea specifică diplomatică şi militară a Federaţiei Ruse, fără şansa de a o balansa în negocieri – la formatul în trei – Republica Moldova, separatiştii şi Rusia, acolo unde poziţiile părţilor au migrat, cu Rusia trecând pe rol de mediator în forţă, care impune formulele convenite (formatul îl regăsim neschimbat în CUC) şi egalizează separatiştii cu statul legitim şi autorităţile sale; şi la formatul în 3 plus 2, cu părţile consacrate altfel decât în acordul de pace (de la Rusia-Republica Moldova la Chişinău-Tiraspol), migrarea Rusiei ca mediator şi auto-intitulat garantor, alături de Ucraina, şi cu OSCE pe post de organism internaţional care să gestioneze procesul de negociere. Republica Moldova nu a mai avut nici o şansă! Până la instaurarea formatului 5+2, cu adăugarea UE şi SUA ca şi contra-balansuri - dar tot în condiţiile dictate anterior de Rusia - apoi la ruptura din 2014, când Ucraina a decis să-şi ia, ea însăşi, soarta în mâini şi a văzut cum arată separatismul şi pacea rusă ce îi era impusă în Donbas.
Deci, Republica Moldova nu are nimic de sărbătorit. Nimic de decorat. Nimic de întâmpinat la Tiraspol, lângă Dmitri Rogozin. Despre trădare s-a vorbit astăzi, ca şi despre manifestaţiile de protest împotriva lui Dodon. Dar trădătorii, ei, sunt mulţi, şi s-au manifestat în timp, din 1991 până astăzi. O listă grea, pe care istoria o va dezvălui în timp, de colaboraţionişti cu Rusia împotriva propriei independenţe de stat, a propriei suveranităţi, a propriei integrităţi teritoriale a Republicii Moldova. Tocmai de aceea, Igor Dodon nu are ce căuta la Tiraspol. Dar să nu uităm că, din aceleaşi motive, el nu ar fi trebuit niciodată ales Preşedinte al Republicii Moldova. Şi totuşi, cetăţenii de la Chişinău au ales astfel în 2016. Nu din cauza lor, ci a unei clase politice care nu a fost în stare să le ofere alternative solide şi viabile.
Ce a învăţat Rusia, în modul cel mai neplăcut cu putinţă
S-a comentat enorm pe marginea „episodului Rogozin”. Am făcut-o şi eu pe numeroasele posturi de radio şi TV, acoperind realitatea unei afaceri ce s-a dorit o provocare: un personaj aflat sub sancţiunile UE, Dmitri Rogozin, vicepremier al Federaţiei Ruse, aflat pe lista de interdicţii de circulaţie datorită rolului său în anexarea Crimeei şi agresiunea militară din Estul Ucrainei, personaj colorat care mai forţase odată trecerea prin spaţiul aerian al României - deci cunoştea modul de reacţie - a încercat să testeze din nou vigilenţa autorităţilor române, consecvenţa lor, dar să şi creeze disensiuni la nivel european, între statele cu standardele diferite în respectarea reglementărilor Consiliului European din martie 2014. Rezultatul a fost cel cunoscut: întoarcerea din drum şi descoperirea de către ceilalţi parteneri europeni, cu această ocazie, a prezenţei la bord a personajului, motiv pentru care aterizarea i-a fost respinsă şi a trebuit să facă şi calea-întoarsă la Moscova.
Invective, nervozitate, limbaj colorat, ascunsul marelui bărbat de stat - responsabil de industria de apărare - în spatele copiilor şi femeilor de la bord, cărora le plângea de milă. În fapt, recunoaşterea, cu profundă nemulţumire, a unui eşec. Un eşec simbolic şi imagologic, un gest care, dacă era realizat până la capăt, dădea o lovitură de maestru la nivel global şi putea sublinia din nou grandoarea Rusiei şi dreptul de a face ce vrea peste tot în „vecinătatea sa apropiată”.
Într-adevăr, vajnicul luptător din linia întâi de partea rusă/separatistă, care a recunoscut că a tras în voluntarii, poliţiştii şi apărătorii noii republici independente cu capitala la Chişinău în 1991-1992, Dmitri Rogozin a fost şi cel numit, tot în bătaie de joc şi ca element de sfidare, drept reprezentant al Preşedintelui Federaţiei Ruse pentru conflictul din Transnistria (2013) şi co-preşedinte al Comisiei inter-guvernamentale Federaţia Rusă-Republica Moldova, cu aceeaşi ocazie. Acelaşi personaj, Dmitri Rogozin - bătaia de cap a Ministerului de Externe de la Moscova, care a tot fost obligat să strângă mizeria făcută de declaraţiile sale inconştiente, sforăitoare, menite să facă titluri, dar contrarea susţinerilor oficiale ale Rusiei - urma să vină la Tiraspol pentru a celebra o inventată zi a 25 de ani de la instalarea „pacificatorilor” pe Nistru, în fapt 25 de ani de ocupaţie rusă a raioanelor de răsărit ale Republicii Moldova.
Gestul său se producea în ciuda respingerii de către Chişinău, la nivel oficial, a vizitei sale, considerate neavenită, la celebrări necoordonate cu autorităţile legitime ale Republicii Moldova, mai mult, o vizită care avea loc după Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova care cerea retragerea trupelor ruse din regiune şi, concomitent, cu solicitări repetate şi reiterate ale Republicii Moldova de retragere a acestor „pacificatori” nevalidaţi de nimeni, şi înlocuirea cu o misiune civilă de observatori, cu componenţă internaţională, sub egida UE. O sfidare deplină a lui Rogozin la adresa Republicii Moldova, o victorie indirectă a Preşedintelui pro-rus de la Chişinău, Igor Dodon, o îngenunchere a autorităţilor pro-europene!
Azi, Rusia învaţă că, în fapt, pierde natural, zi de zi, controlul asupra regiunii separatiste nistrene pentru că a pierdut Ucraina.
Blocarea acestui demers are, însă, semnificaţii mai profunde. Şi ele relevă blestemul geografiei, al imuabilei poziţii a Republicii Moldova între România şi Ucraina şi a regiuni separatiste între Ucraina şi teritoriul aflat sub controlul autorităţilor legitime ale Republicii Moldova (care, în paranteză fie zis, tocmai preluaseră primul punct de frontieră comun şi reluau controlul frontierei de stat, pentru prima dată după 25 de ani). Răzbunarea geografiei (ca să citez un titlu celebru de carte a lui Robert Kaplan) arată azi elevului Rusia, scos la tablă, la lecţie, că accesul său în enclava separatistă sau în Republica cu doi vecini nu e posibilă fizic atât timp cât are interdicţie în spaţiul aerian a celor doi vecini, sau interdicţie de la Chişinău, de la autorităţile îndrituite constitutional să decidă politica externă a statului din stânga Prutului. O lecţie dură, pe care SUA a învăţat-o în 2003, la invazia Irakului, când accesul dinspre baza lor de la Incirlic a fost blocat de Turcia.
Azi, Rusia învaţă că, în fapt, pierde natural, zi de zi, controlul asupra regiunii separatiste nistrene pentru că a pierdut Ucraina. Iar mesajul e şi mai complicat odată ce acest adevăr este resimţit de populaţia din regiunea separatistă, este conştientizat de autorităţile separatiste, odată ce cetăţenii şi companiile din stânga Nistrului s-au obişnuit cu realitatea şi se integrează natural, pas cu pas, în Republica Moldova, statul recunoscut internaţional şi singurul titular a liberei circulaţii şi acordului de liber schimb cu UE.
Dmitri Rogozin şi Igor Dodon FOTO presedinte.md
Examenul la zi al Republicii Moldova după episodul Rogozin
A trecut episodul Rogozin, acolo unde România a asumat cea mai mare parte din responsabilitatea de a-l stopa pe vicepreşedintele Federaţiei Ruse - persoană supusă sancţiunilor UE după Consiliul European extraordinar din martie 2014 pentru anexarea Crimeii şi agresiunea militară din Estul Ucrainei - din drumul său către Chişinău şi Tiraspol. Acest pas însă nu a exonerat autorităţile Republicii Moldova de responsabilităţi, mai mult, dincolo de mesajele ferme date de MAEIE de la Chişinău pentru ca Rogozin şi suita sa să nu facă deplasarea în regiune, pentru că e necoordonată şi poate afecta relaţiile bilaterale, azi Republica Moldova este în faţa unui nou examen de exigenţă şi verticalitate.
La ce se referă acest pas? Pur şi simplu la faptul că drumul parcurs până în prezent de afirmaţii publice de retragere a trupelor ruse de pe teritoriul statului Republica Moldova, solicitări publice de schimbare a formatului de aşa-zişi „pacificatori” şi Declaraţia privind retragerea trupelor ruse, votată în Parlamentul Republicii Moldova trebuie să meargă mai departe, până la capăt. Şi doar această decizie poate valida definitiv credibilitatea şi hotărârea Chişinăului, seriozitatea sa în a duce acest demers până la capăt.
Eu aş vedea un drum cu trei etape distincte: mai întâi, marcarea unui termen până la care să apară un răspuns concret din partea Moscovei privind retragerea muniţiilor, distrugerea lor in situ (cu maşinăria pusă la dispoziţie de OSCE de acum mai bine de 10 ani) şi retragerea trupelor ruse din regiune, pentru că nu au acordul statului gazdă, iar în cazul unui refuz, declararea acestora drept trupe de ocupaţie (cu toate consecinţele aferente acestui pas). Apoi retragerea trupelor de „pacificatori” militari ruşi, şi înlocuirea cu o misiune civilă. De asemenea cu termen şi cu considerarea acestora în trupe de ocupaţie, dacă nu o fac în timp util. În al treilea rând, formatul DDR(Dezarmare, demilitarizare, reîncadrare) a tuturor trupelor paramilitare, sub diferite formate, care se află pe teritoriul Republicii Moldova, în raioanele estice(mă refer evident la structurile ilegale, separatiste, în afara controlului autorităţilor legitime ale Republicii Moldova).
Nici postura probată recent de către Dmitri Rogozin nu este una care mai poate fi lăsată aşa. Vicepremierul Federaţiei Ruse a sfidat solicitările explicite şi repetate ale autorităţilor de la Chişinău şi are o colecţie de gesturi neprietenoase la adresa Republicii Moldova. În consecinţă, aş solicita Moscovei retragerea sa din calitatea de co-preşedinte al Comisiei interguvernamentale mixte Federaţia Rusă-Republica Moldova şi în acelaşi timp aş cere preşedintelui Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, să-l retragă din postura de trimis special pentru conflictul nistrean, avertizând că bunele relaţii bilaterale trebuie să continue, dar cu respectarea, în litera şi spiritul prevederii dreptului international, a statutului de stat suveran, independent şi a integrităţii teritoriale a Republicii Moldova, fapt ce este afirmat de către diplomaţia de la Moscova, dar nu este şi respectată de către Dmitri Rogozin. Ca urmare a acestor solicitări, la un anumit interval rezonabil, autorităţile de la Chişinău îl pot declara pe Dmitri Rogozin drept persona non grata în Republica Moldova pe baza propriilor afirmaţii că a tras împotriva voluntarilor, poliţiştilor şi trupele care apărau la acel moment noul stat independent Republica Moldova, în 1991-1992.
Se încarcă comentariile...
