Însă nu putem afirma că numărul susţinătorilor cauzei unioniste este de doar 13%. Deoarece mai sunt încă cel puţin alte şase partide în care există, într-o măsură mai mare sau mai mică, un curent unionist (Partidul Acţiune şi Solidaritate, Partidul Platforma Demnitate şi Adevăr, Partidul Liberal Democrat, Partidul Popular European, Partidul Acţiunea Democratică, Partidul Mişcarea Populară Antimafie). Până şi Partidul Democrat are personalităţi care împărtăşesc viziuni unioniste (Monica Babuc). Astfel, nu putem cunoaşte numărul exact al adepţilor acestui curent politic, dar conform sondajelor, aproape 20% ar vota în favoarea unirii cu România într-un eventual referendum. Cert este că unionismul reprezintă un fenomen politic pe cât de complex, pe atât de definitoriu pentru sistemul politic din Republica Moldova.

Totuşi, în contextul celor expuse anterior, care ar fi rostul unui nou partid unionist? Ei bine, răspunsul îl vedem clar şi răspicat în sondaje. Partidul Liberal, în pofida aflării la guvernare, atât la nivel central cât şi la nivel local (în Chişinău), sau probabil datorită acestui fapt, a căzut sub 2% în preferinţele alegătorilor, mult sub pragul electoral de 6%. Niciunul din celelalte trei partide unioniste nu pare să aibă vreo şansă de a înlocui PL-ul. Apoi, după tradiţia politică din spaţiul Pruto-Nistrean, partidele se reîncarnează cam o dată la zece ani. Stânga politică, după ce a fost dominată mai bine de un deceniu de Comunişti, a trecut printr-o metamorfoză care a transferat electoratul lor la Socialişti. Partidele de centru dreapta PAS şi PPDA preiau bazinul electoral al PLDM-ului şi al PL-ului. Sondajele demonstrează că susţinătorii PL-ului au drept a doua opţiune de vot Partidul Acţiune şi Solidaritate, urmat de PD şi PPDA. Totuşi, de ce ar trebui adepţii cauzei unirii să susţină partide care nu se definesc drept 100% unioniste? Răspunsul devine evident dacă analizăm la rece parcursul istoric al partidelor unioniste de la 1990 încoace.

Frontul Popular a pierdut ocazia istorică de a înfăptui unirea, fiind ulterior măcinat de lupte politice interne. Partidul Popular Creştin Democrat, în mod surprinzător, a devenit peste noapte un vasal al inamicului său politic – PCRM. Astăzi, Partidul Liberal continuă să fie un satelit fidel al Partidului Democrat, lucru ce a contribuit, exact ca şi în cazul predecesorului său PPCD, la pierderea credibilităţii şi scăderea drastică a rating-ului electoral. Însă, spre deosebire de cazul PPCD, electoratul căruia a fost preluat de PL, care se afla atunci într-o opoziţie intransigentă faţă de PCRM; acum dimpotrivă se încearcă transferarea electoratului PL către un partid nou, însă la fel de loial liderului PD Vlad Plahotniuc. Decizia lansării unui proiect politic nou vine în urma încercărilor eşuate ale lui Anatol Şalaru de a prelua conducerea PL-ului. Substituirea lui Ghimpu cu Şalaru ar fi implicat costuri minime, dar anterior Mihai Ghimpu nu s-a înduplecat să ofere poziţia de lider al partidului nici propriului nepot Dorin Chirtoacă, perpetuând astfel tradiţia politică moldovenească – „Eu te-am creat, eu te distrug”.

Istoria politică recentă a Republicii Moldova demonstrează că un partid care se declară unionist nu poate obţine mai mult de 10-12% din voturi.

Şalaru mizează pe notorietatea sa în rândul alegătorilor unionişti, însă asocierea sa cu Partidul Democrat ar putea să-l coste scump. PL-ul a intrat demult în vasalitatea Democratilor fără careva reticenţe din partea lui Şalaru. Mai mult decât atât, experienţa lui Şalaru din executiv în calitate de Ministru al Transporturilor şi apoi al Apărării nu este nici pe departe una exemplară, iar scandalurile legate de Calea Ferată, Air Moldova, vânzări şi achiziţii în armata naţională s-au ţinut lanţ. Şalaru s-a remarcat printr-o retorică pro-occidentală, cu toate acestea deschiderea biroului de legătură al NATO la Chişinău a fost tergiversat mai bine de doi ani. Evident, Şalaru nu a avut suficientă influenţă pentru a accelera procesul, căci acordul pentru deschiderea biroului NATO trebuia semnat de Premierul Pavel Filip. La fel s-a întâmplat şi în cazul deciziei Curţii Constuţionale privind recunoaşterea limbii Române drept limbă de stat. Sesizarea depusă de Ana Guţu, căreia i s-au alăturat peste jumătate de an foştii colegi din Partidul Liberal, nu ar fi avut sorţi de izbândă fără acordul tacit al Democraţilor, având în vedere influenţa lui Plahotniuc asupra Curţii Constituţionale conduse de Alexandru Tănase. Acesta din urmă fiind un alt potenţial candidat la conducerea unui nou partid de drepta, fiind, probabil, asul din mânecă al lui Plahotniuc în cazul în care Şalaru eşuează. După demiterea sa din postul de ministru al Apărării, Şalaru a comparat cuplul Roşca-Voronin cu noul cuplu politic Ghimpu-Dodon, însă demiterea sa, mediatizată pe larg de posturile lui Plahotniuc, nu putea avea loc fără acordul liderului PD. Demiterea lui Şalaru poate fi interpretată atât ca un prim pas în strategia de constituire a noului partid, dar în acelaşi timp şi ca o favoare a lui Plahotniuc faţă de preşedintele nou ales Igor Dodon şi prietenii săi din Rusia.


Anatol Şalaru, fostul ministru al Apărării

Deci, istoria politică recentă a Republicii Moldova demonstrează că un partid care se declară unionist nu poate obţine mai mult de 10-12% din voturi, fiind sortit să devină, mai devreme sau mai târziu, un satelit al unui partid mai puternic, adesea cu viziuni diametral opuse. Politicienii care se declară unionişti devin inevitabil pioni ai unor interese obscure, iar cauza naţională devine un văl pentru a ascunde fariseismul lor. Prin urmare, făcând un calcul raţional, un alegător care simte şi trăieşte româneşte ar beneficia mai mult dacă ar susţine un partid cu şanse reale de a influenţa decisiv viitorul politic al ţării. Unionismul, fără a fi un element definitoriu, dar constituind o aripă ideologică importantă, ar putea influenta decisiv poziţia unui asemenea partidului şi, prin urmare, viitorul ţării. Nu putem afirma acelaşi lucru despre un partid plafonat la 12%. 

Experienţa ultimilor 25 de ani ne demonstrează că un nou partid unionist nu va contribui la propăşirea idealurilor naţionale, ci, mai devreme sau mai târziu, îşi va discredita cauza prin matrapazlâcuri şi trădări. Mai mult decât atât, va întări poziţiile partidelor de stânga pro-ruse prin diminuarea coeziunii partidelor de dreapta. În plus, dacă pragul electoral de 6% nu va fi modificat, un nou partid unionist riscă să nu acceadă în parlament, astfel oferind, în urma redistribuirii voturilor, câteva mandate partidelor pro-ruse. Iar în cazul introducerii sistemului electoral mixt, un partid unionist ar avea cele mai mici şanse de succes în circumsciptii uninominale. Iată de ce un eventual vot al Liberalilor pentru modificării sistemului electoral ar fi nu doar un cui final în propriul sicriu politic, dar şi o mare defavoare eventualului succesor.

În concluzie, oricât de paradoxal nu ar părea, afilierea electoratului unionist la partide mai mari decât un nou partid unionist, ar contribui nu doar la sporirea coeziunii segmentului politic de dreapta, dar ar oferi şi o reprezentare mai eficace a aspiraţiilor pe care le nutresc de o viaţă cei cu inima Română. Evident, atât timp cât avem alegeri democratice, cetăţenii sunt liberi să voteze partidul care consideră ei că le reprezintă cel mai bine interesele cotidiene şi năzuinţele de viitor. Ar fi bine însă dacă această decizie importantă ar avea la bază mai mult calcul raţional şi mai puţin emoţii. Căci, clivajele identitare, numite în vest „identity politics”, ne fac mai vulnerabili în faţa politicienilor atât de inscusiţi în arta manipulării. De aceea, este de datoria noastră civică să ne întrebăm: Cui serveşte lansarea unui nou partid unionist?