De ce (nu) iubim femeile... grase?

Alexandru Canţîr este un ziarist cu ştate vechi în presa din Basarabia, fiind fost şef al redacţiei BBC din Moldova.

Ce uşor este să faci trucuri cu titlurile şi temele. Sunt aproape sigur că titlul de mai sus, un şiretlic, va atrage mult mai multă atenţie decât orice alte titluri pe care le-aş fi scris vreodată cu un aer plin de gravitate sinceră sau închipuită...( am mai amintit odată spusele cuiva, de altfel: cele mai mari prostii din lume au fost făcute sau spuse cu o expresie deşteaptă a feţei...).

Zilele trecute presa de pe maluri bâchiene mi-a oferit iar un rarisim prilej de a mă mai smulge din apăsătoarea stare de depresie şi lipsă de pasiune profesională care mă copleşeşte de la o vreme în faţa unei realităţi... de-a dreptul plictisitoare şi sterpe de subiecte dureroase şi serioase.

Mi s-a spus la un moment dat - şi asta a răpus întregul plictis din mine - că ... „moldovencele neagă afirmaţiile că ar fi cele mai grase femei din Europa".

Am văzut apoi imagini cu bravi şi cam nebărbieriţi, unii, bărbaţi ai neamului care, cu sentiment patriotic pulsând în obraji şi cu revoltă fremătândă în nări au dezminţit constatările unui nu ştiu ce studiu realizat pe malurile Tamisei sau undeva peste ocean. Studiu care spunea - vai - că moldovencele din Republica Moldova ar fi majoritare într-un top global al celor mai grase femei.

„Femeile noastre nu sunt mai grase decât ale lor şi ne merită!", au decretat bărbaţii moldoveni, chiar dacă, majoritatea dintre ei, cam departe de imaginea dlui Adonis, grecul.

La fel şi moldovencele propriu-zise, întrebate ce cred despre epocala descoperire a cercetătorilor - deşi mai prudente - au atras atenţia că încap în bulendrele dinaintea măritişului mult mai mult timp decât îşi închipuie alcătuitorii respectivului studiu (mai bine şi-ar cântări ponderea lor ştiinţifică, etno-misogini nenorociţi ce sunt!), şi mult mai multă vreme după ce soţii au pierdut deja dramatic din capacitata de a le judeca cum arată.

Mai găsesc undeva nişte precizări de studiu că o zveltă, ca medie statistică, câştigă în general un salariu sau nişte bani mai buni decât o mai ponderată surată...
Şi tot aşa, cu deplasatul jurnalistic al accentelor de pe problemă reală pe gram şi suprafaţă de trup, încât
într-adevăr ajung să mă întreb dacă nu cumva altele sunt problemele demne de presă, decât cele care mi s-au năzărit toată viaţa.

Mă întreb de exemplu: au n-o fi plicitos şi netrendy să ne punem problema de ce se mănâncă atât de prost, nesănătos şi deseori cu nesimţire, în special la ţară, de ce se trăieşte atât de agresiv faţă de trup şi suflet, încât omul, bărbat sau femeie, îmbătrâneşte mult mai rapid şi deseori mai urât decât oriunde în lume.

Şi n-o fi cumva în paguba audienţei şi tirajului să ne preocupăm de ce babele noastre sunt mai babe decât ale lor? Că despre moşnegii noştri nici nu mai vorbim, o majoritate a lor au murit mult mai devreme, deoarece şi-au bătut joc de sănătatea lor mai mult decât consoartele.

Şi apropo, dacă tot veni vorba: de-a lungul vieţii am avut mereu prilejul şi privilegiul să comunic cu doamne reprezentând întreaga gamă de pondere anatomică... M-am convins de fiece dată că admiraţia pe care o stârneau în mediul bărbaţilor şi colegilor depindea de altceva.

M-am convins că farmecul, preţuirea nu cresc neapărat în faţa unor kile în minus (şi aici mă gândesc cu uşoară emoţie şi tainică speranţă la cele peste o sută de kile pe care le poartă osatura, spiritul, mintea şi arhitectura de emoţii a fiinţei mele) şi nici în plus.