Ioan Popa scoate oameni de calitate cu mănuşile

Munca de pionierat l-a adus în 1973, la Zalău, unde s-a înfiinţat pentru prima dată o secţie de box odată cu venirea sa. Doar în ultimii ani, a obţinut cu sportivii pe care-i antrenează peste 100 de medalii, din care şase de aur.

În familia lui Ioan Popa s-a purtat boxul. Când el avea 11 ani, fratele mai mare boxa deja de ceva vreme. Şi fratele mai mic le-a urmat exemplul, devenind de şase ori campion naţional şi de trei ori campion balcanic. Părinţii au fost cei care i-au încurajat pe cei trei fii să îmbrăţişeze calea boxului.

Boxul, un sport al familiei

„E un sport din familie. Mama n-a asistat niciodată la vreun meci, dar era ca o antrenoare: ştia ce să ne gătească înainte de meci ca să de încadrăm în categorie şi de câtă odihnă avem nevoie. Iar cel mai aspru critic al nostru era tata, care ne analiza şi ne evalua fiecare meci”, povesteşte antrenorul.
Cel mai bun rezultat al său ca sportiv a fost titlul de vicecampion naţional de seniori, pe care l-a câştigat în 1968, la categoria „cocoş”, boxând cu un umăr accidentat. Şi nu a pierdut titlul de campion în faţa oricui, ci înfruntându-se cu Nicolae Gîju, cel care avea să deveniă campion european în 1970, la Roma.

La 22 de ani, a trebuit să  abandoneze sportul de performanţă din cauza accidentării la umăr, dar –  pentru că iubea foarte mult acest sport şi nu dorea să renunţe de tot – a ales cariera de antrenor.

Peste 100 de medalii

Prima medalie de aur pe care a dobândit-o judeţul Sălaj a fost cucerită în 1975 de către Nicolae Bumb, un boxer pe care l-a antrenat Ioan Popa. „Au venit în 1973 la Consiliul Judeţean de Educaţie Fizică din Cluj şi au cerut să li se recomande un antrenor tânăr, care să vină la Zalău să facă performanţă. Şi muncă de pionierat, având în vedere că atunci s-a înfiinţat Clubul Sportiv Municipal”, îşi aminteşte profesorul.

De atunci încoace, a pierdut şirul medaliilor de la campionate naţionale, balcanice, europene pe care le-a adus în Zalău. Doar în ultimii 10 ani, de când s-a reapucat de antrenat, a obţinut cu sportivii din secţia de box peste 100 de medalii. „În 2008, 15 medalii la Campionatul Naţional, trei de aur. În 2009 a câştigat 13 medalii, din care trei de aur, iar în 2010 -  20 de medalii, 19 cu fetele”, enumeră antrenorul.

Numai ceea ce a reuşit anul acesta constituie un record absolut pe ţară, deoarece înseamnă performanţă pentru 20 de sportivi: sportivul şi medalia. În 2008 a obţinut şi prima medalie europeană la box pentru Sălaj, bronz la tineret fete cu sportiva Roxana Ciordaş.

Însă ceea ce urmăreşte el cu sportivii pe care îi antrenează este, în primul rând, să scoată din ei oameni de bună calitate. „Vreau să se realizeze ca oameni, de aceea pun accent mare pe rezultatele de la şcoală. Am avut peste 200 de sportivi de-a lungul anilor care au terminat o facultate sau două. Mulţi dintre elevii mei de acum sunt copiii foştilor mei sportivi, care îi aduc pentru că ştiu cum au fost ei educaţi de către mine”, explică antrenorul Ioan Popa.

Ce-i place?

Principialitatea şi respectarea cuvântului dat. Punctualitatea e primordială, mai spune el. Îi place gluma şi să râdă, pentru că acelaşi lucru îl poţi privi binedispus, râzând, sau cu trac, temător şi fără încredere. „Contează foarte mult perspectiva. Eu am optat pentru optimism“, afirmă marele antrenor.

Ce nu-i place?

În primul rând îl deranjează lipsa de principii, apoi egoismul şi răutatea. Nu-i plac prea mult nici oamenii care „au glanda umorului atrofiată”.

Întrebări şi răspunsuri

Este boxul un sport periculos pentru sănătate, pentru frumuseţe?
I.P.: Total incorect. Între sporturi, boxul este pe locul opt ca periculozitate. În schimb, el dezvoltă în mod armonios toate grupele de muşchi, tot organismul. Îl face pe om să aibă încredere în forţele proprii, îi dezvoltă curajul, voinţa, determinarea. Cât despre frumuseţe, fetele pe care le pregătesc ar putea participa cu demnitate la concursuri de frumuseţe.

N-aţi fost tentat niciodată să vă stabiliţi în afara ţării?

I.P.: Între 1976 şi 1979 am antrenat lotul naţional de tineret şi lotul olimpic al României, dar nu am primit niciodată viza de a însoţi echipa în deplasări în străinătate, pentru că aveam o soră plecată în Melbourne, Australia. Dar în 1990 am ajuns să antrenez o echipă în Israel, unde am ţinut şi un curs de perfecţionare a antrenorilor. Niciodată însă n-am vrut să părăsesc România.