INTERVIU Florin „Moni“ Bordeianu, primul solist vocal de la Phoenix: „Ion Iliescu ne-a cerut să renunţăm la numele Sfinţii şi să cântăm în româneşte“

Publicat: 07.03.2015 17:50

Ultima actualizare: 10.08.2022 22:51

Moni Bordeianu se pregăteşte să se mute în Timişoara FOTOGRAFII: Arhivă personală, www.qsl.ro, Ştefan Both

Florin „Moni“ Bordeianu (67 de ani) povesteşte pentru „Weekend Adevărul“ despre aventura Phoenix care continuă după mai bine de 50 de ani, dar şi despre emigrarea în Statele Unite ale Americii, unde, pentru a-şi câştiga existenţa, a muncit la împachetat chiloţi într-o fabrică de lenjerie intimă.

Florin „Moni“ Bordeianu, primul solist vocal al trupei Phoenix, este de puţin timp pensionar. Şi-a încheiat activitatea în câmpul muncii, în Germania, la o firmă care se ocupă cu exporturile de mezeluri. Artistul mai lucrează două zile pe săptămână, într-un fel de part-time, însă are un plan uriaş. „Moni“ Bordeianu a părăsit România în 1970, dar vrea ca în 2017 să revină pentru totdeauna la Timişoara.

Întreaga sa viaţă se învârte în jurul legendarei formaţii Phoenix. S-a numărat printre cei care au pus bazele trupei, i s-a alăturat în perioada din Germania, a fost în concertele susţinute după Revoluţie. A rămas singurul prieten al lui Nicu Covaci – liderul grupului, din vechea gardă. Acum, l-am găsit alături de „fratele“ său într-un inedit turneu naţional ţinut în cluburi, în care cei doi cântă doar piese Phoenix din perioada anilor ’60.

„Weekend Adevărul“: Vreau să începem interviul cu despărţirea de Phoenix şi emigrarea în America. Era o perioadă în care aveaţi de toate în România. Eraţi vedetă, trupa era pe val, oamenii vă admirau. Cu toate acestea, aţi ales o viaţă nouă, de la zero. De ce?

Moni Bordeianu: A trebuit să plec. Am plecat foarte greu. Eu am plecat mai întâi în Germania, unde am stat doar trei luni. Apoi, am plecat în America, unde am locuit şapte ani. Am lăsat aici dragoste, prieteni, trupă, am lăsat tot. Era următoarea chestie: dacă eu aş fi zis că rămân, nu ar fi plecat nici mama, nici fratele meu. Ar fi rămas singură bunica în America. Ea s-a luptat toată viaţa ei să mergem, să fim împreună toată familia. Ar fi murit de durere de inimă. Fratele meu nu ştiu ce viaţă ar fi avut aici. El a devenit balerin în Canada. S-a pus problema: ce fac? Distrug familia? A fost o decizie foarte grea. Dar mă gândeam mereu că ne revedem şi vom face muzică.

Eraţi rock-star în România şi aţi ajuns să lucraţi într-o fabrică de lenjerie intimă. Nu a fost o schimbare cam mare?

Trebuia să-mi găsesc de lucru, nu puteam sta pe pensia bunicii. Am început să împachetez chiloţi. Dar apoi, mi-au dat joburi tot mai bune. Am ajuns şef la o vopsitorie. Aveam biroul meu. Când am ajuns în America, am început munca cu un dolar şi zece cenţi pe oră, dar am ajuns la şapte dolari pe oră.

V-a plăcut visul american?

Mi-au plăcut primii doi ani. M-am dus la toate concertele posibile. Am văzut tot ce se putea vedea. De la Jethro Tull, Eric Clapton, Yes, Emerson Lake and Palmer. Ăsta a fost visul meu. Şi asta mi-a plăcut în America. Cu timpul, am început să văd că nu e totul strălucitor acolo. Nu se ştie ce ar fi fost mai bine. E mai bine că nu ştii care ţi-e drumul, ar fi plictisitor altfel.

Moni Bordeianu, autorul primei compoziţii proprii ai Sfinţilor- "Ştiu că mă iubeşti şi tu" (1964)

Jumătate şvab, jumătate basarabean

V-aţi născut într-o localitate şvăbească din judeţul Timiş, Dudeştii Noi. Pe ce linie sunteţi german?

Din partea mamei. Ei erau toţi şvabi. Strămoşii din partea mamei au venit pe la 1700 în Banat, pe vremea împărătesei Maria Terezia. Stră-strămoşii din partea mamei s-au stabilit la Dudeşti. Era un sat nemţesc 100%. De-abia după război au venit primii români, apoi au venit şi machidonii. Străbunicul a murit în război. Iar străbunica a plecat în America, în 1919. A urmat şi bunica. Şi eu. Şi părinţii.

Tatăl era român?

Da. Basarabean. E din Republica Moldova, de lângă Chişinău, de la Cavadineşti. Era fiul unui preot. El e născut Tăunie. Mă cheamă Bordeianu pentru că tata a fost adoptat de familia Bordeianu. E din acelaşi sat cu mama lui Nicu Covaci. A fost destul de interesant când am aflat amândoi acest lucru.

Străbunicii au plecat în America?

Da. Ei au plecat după unirea Banatului cu România. Era greu pe atunci. Au plecat mulţi. Au plecat în SUA şi s-au stabilit în Betlehem, în Pennsylvania, unde au făcut o fabrică de îmbuteliat apă minerală. Străbunicii au mai avut doi copii, care s-au născut în America. Aşadar, străbunicii au plecat primii. Au lăsat-o în România pe bunica, ea avea 15 ani atunci. Bunica s-a căsătorit apoi cu un neamţ de-al ei. Aşa s-a născut mama mea. Mama s-a căsătorit cu Bordeianu, iar apoi am apărut eu.

Cum de v-aţi mutat la oraş?

Am făcut şcoala până în clasa a IV-a la Dudeştii Noi, în limba germană. Am ajuns la Timişoara din cauza serviciului lui tata. El a fost ofiţer şi, după război, a primit un post de învăţător. Apoi s-a angajat contabil-şef la colectiv. Aveam 12 ani. Ne-am mutat într-o casă, pe strada Gheorghe Doja, unde aveam un apartament cu două camere. Bucătăria şi baia erau în comun cu încă o familie.

La ce şcoală aţi mers?

Primul an l-am făcut la Liceul nr. 2. Eram în clasa a VIII-a. Dar m-au dat afară că am făcut scandal, am rupt nişte bănci. Apoi taică-miu a aranjat să mă mute la Liceul nr.7.

Phoenix-ul anilor '60

La început, a făcut playback cu chitara

Şi acum vine momentul în care l-aţi cunoscut pe Nicu Covaci, care era vecin de cartier…

Eu, în timpul liceului, am făcut canotaj. Acolo i-am întâlnit pe Nicu Covaci şi pe „Kamo“ (n.r. – Béla Kamocsa, unul dintre membrii fondatori ai Phoenixului). Apoi, mergeam împreună la bazinul de înot, la ILSA. Avem 14 ani. Nicu e mai mare cu 11 luni ca mine.

Vă stătea deja mintea la muzică?

Eu aveam deja o trupă în care cântam la voce. Se numea Uranus. Repetam şi cântam la fabrica de bere. În această trupă erau muzicieni foarte mari: Peter Wertheimer la saxofon, Paul Weiner la pian, Pilu Ştefanovici la tobe. Eu aveam o chitară electrică, dar nu era băgată în priză la concerte. Eu făceam doar figuraţie. Ştiam să cânt la chitară, dar aveam un chitarist bun pe vremea aia. Eram doar cu vocea. Cântam Elvis, Jerry Lewis şi altele. Se cânta sâmbătă la sala de dans. Eu eram pe scenă şi făceam show. Aveam o geacă de piele, nişte jeanşi, toate trimise de bunică-mea. Când l-am întâlnit pe Nicu la înot, ne-am împrietenit. Şi am aflat că şi el cântă la chitară. Apoi mergeam în parc, la Flora, şi cântam.

Cum era atmosfera în acea vreme în Timişoara?

Era foarte, foarte, foarte fain. Toţi vorbeau două-trei limbi. „Kamo“ vorbea ungureşte, eu – nemţeşte. Nicu vorbea nemţeşte, pentru că a învăţat germana. Pe vremea aia, ştiam destul de bine maghiara. Şi Nicu ştia. Eu am uitat mult. De la vârsta de 4 ani până la 5 ani, am stat la Lugoj. Acolo aveam vecini unguri, iar bunica vorbea ungureşte cu ei. Aşa am prins şi eu. Mi s-a părut mai curat oraşul, mai liniştit. Aveam o gaşcă foarte faină.

În România nu umblau câinii cu covrigi în coadă, dar ştiu că dumneavoastră nu vă lipsea nimic…

Am avut noroc cu bunica, ea a plecat în 1958 în Germania. Ne-a tot aşteptat să plecăm şi noi. Însă în 1962, s-a mutat şi ea în America, unde era fiica ei, adică mama mea.

Ce aţi primit de la bunica dumneavoastră?

Ne-a trimis de toate. Boxe, echipamente de înregistrare pentru voci, microfon, chitare. La noi nu se găsea aşa ceva. Era sponsorul trupei Phoenix. Trimitea discuri, reviste, haine...

„Am bătut odată un miliţian, pentru că m-a tras de plete“

Care a fost ultimul concert cu Phoenix, înainte de emigrare?

Era la Sala Olimpia (n.r. – Timişoara). O sală arhiplină. În 1970, au fost ceva inundaţii mari în România şi noi am cântat pentru sinistraţi. L-am dat chiar când am primit paşaportul. Au vrut să mă ia în armată, dar tai-

că-miu a rezolvat, pentru că l-a cunoscut pe unul de la Securitate. Noi am depus actele în 1952. Dar tot am aşteptat. De-abia în 1970 am primit paşaportul. Nici nu m-am mai gândit că voi mai pleca.

Nu credeţi că cineva din România a dorit să scape de dumneavoastră? Aveaţi o influenţă destul de negativă asupra socialismului.

Probabil. O fi fost de aici, o fi fost din America. Sora mamei a vorbit cu un congresmen. Statul german intervenea la Ceauşescu să dea drumul la oameni. Nixon, când a venit în 1970, a venit cu o listă. Se vindeau multe persoane pe atunci. Poate că eram pe lista lui Nixon. Nu ştiu. E foarte posibil să fi spus cineva de aici: „Ăsta ne cam enervează, să-i dăm paşaportul să plece!“.

„Am revenit după doi an în România“

Aţi avut probleme cu Miliţia, cu Securitatea?

Am bătut odată un miliţian, pentru că m-a tras de plete. Cred că a vrut să mă tundă. Vă daţi seama că asta însemna puşcărie! Dar a intervenit tatăl prietenului meu, unul Toth, care lucra la Securitate. Ne-a scos de multe ori. E adevărat că eram prieteni şi cu securiştii din Timişoara. Eu eram împotriva acestui regim.

Ştiau băieţii din trupă de plecare?

Nu ştia nimeni. Când am primit paşaportul – în martie –, eram în ultimul an de facultate, la Educaţie Fizică. Trebuia să mai dau examenul final. Atunci când am primit actele, am fost exmatriculat automat. Nu au vrut să mă lase la examenul care era în mai. Eu nu am diplomă. Pe 7 iulie, am plecat cu trenul spre Viena, de acolo am ajuns la München, iar în Germania, am locuit la Cornel Chiriac.

Cu cei din Phoenix aţi mai păstrat legătura?

Da. În primul rând, eu am revenit după doi ani în România, pentru a rezolva plecarea prietenei mele. Am stat un an la Timişoara, am mai făcut şi două cântări. M-am căsătorit cu Marieta şi ne-am dus în State. A fost o nuntă la ea acasă, cu câţiva prieteni, printre care şi Nicu (n.r. – Nicu Covaci). Am încercat să promovez albumul „Cantafabule“ la ceva case de discuri din America. Spuneau că nu e rău, e interesant, dar sună un pic ca Jethro Tull, un pic a Genesis, şi nu au nevoie, pentru că au acolo originalul.

Unde aţi ajuns în America?

Este un oraş care se numeşte Bethlehem, în statul Pennsylvania. E un oraş mijlociu. E cunoscut pentru industria siderurgiei. Era un oraş de muncitori şi mulţi nemţi s-au stabilit acolo. Români nu erau. Doar nemţi din România. În România nu a rămas nimeni. Şi tata a ajuns în America, în 1975.

Aţi mai cântat în America?

Am avut o trupă de amatori. Cântam Creedence şi ceva compoziţii proprii, dar nu era nimic serios.

...alături de colegii din Phoenix

Prieten bun cu Cornel Chiriac

Ştiu că aţi avut o relaţie apropiată cu Cornel Chiriac încă din România. Cum a fost să vă revedeţi în Germania?

Când am plecat din România, am stat la el, la Munchen, trei luni. Eram prieten foarte buni încă de aici. Nu aveam încă viză de America, doar de Germania. Aşa că am stat la Chiriac până ce mama a aranjat să primesc viza de State. Apoi, Cornel Chiriac a venit la mine în America. Am mers împreună la conerte. Vroia să lase Europa Liberă şi Germania şi se gândea să se mute în America. În 1972, Chiriac a stat la mine, iar bunica i-a dat o adeverenţă prin care garanta pentru el în vedera obţinerii vizei de America. Vroia să se ocupe de jazz, să fie ziarist la o revistă de specialitate. S-a întors în Germania, urma să vină…

Şi a venit o veste trăznit. Cornel Chiriac, prietenul dumneavoastră, a fost omorât…

A fost ceva ce nu se poate descrie. Eu l-am aşteptat să vină în America. Dar a fost omorât. Nu se ştie nici astăzi motivul real. Că a fost jaf, că ucigaşul era un drogat. Dacă era jaf de ce a fost înjunghiar de atâtea ori? Unii se întreabă dacă a fost mâna securităţii sau nu? El deranja ordinea socialistă. Nu se ştie! L-au şi prins pe criminal. S-a pus repede pătura peste el.

Ştiu că pentru o scurtă perioadă aţi preluat emisiunea lui Chiriac de la Europa Liberă

Am primit oferta de a fac înregistrările pentru Germania. Eu mă duceam vinerea, cu maşina, la New York, la Vocea Americii. Făceam trei emisiuni, erau înregistate. Câteva luni am făcut asta. Era în locul emisiunii lui Cornel.

Phoenix – primul mare succes la Electrecord

Vă mai amintiţi primul concert cu Sfinţii, prima denumire a trupei?

Cum să nu?! Era un concert la Liceul nr.7, unde am fost elev. Era balul de sfârşit de an. Acela a fost primul concert. După aceea, am cântat şi la Liceul nr.1. Nu ştiu cum a mers zvonul, dar am ajuns să cântăm la Politehnică. Am cântat acolo un an de zile în fiecare sâmbătă. Aveam deja repertoriul de la Rolling Stones şi de la Beatles.

Dar de prima compoziţie proprie Phoenix?

Prima piesă care a fost înregistrată la Radio Timişoara, dar şi prima compoziţie Phoenix, îmi aparţine. Este piesa “Ştiu că mă iubeşti”. Este prima piesă Phoenix şi se cântă şi astăzi, la fiecare concert. De ruglă o cânt eu. A fost un timp lung, din 1964 până în 1966, până ce au apărut “Canarul”, “Vremuri” şi alte cântece cunoscute.

Aţi ajuns rapid la Bucureşti. Cum s-a întâmplat?

Un prieten de-al lui Nicu, neamţ şi el, era la IATC (n.r. – Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografie), la Bucureşti. El a vrut să aducă trupa din Timişoara, pentru Balul Bobocilor. Ne-am dus toată gaşca. Am mers cu avionul la Bucureşti. Cântam repertoriul nostru: King, Stones. Cei de la Bucureşti erau diferiţi de noi. La bal au venit oamenii de la Partid cu fiicele lor. Ţin minte că, după ce am cântat, ne-au luat la întrebări, că de ce cântăm noi în englezeşte? De ce ne îmbrăcăm aşa? La Timişoara, nu aveam nicio problemă, nu s-a legat nimeni de noi. Ne-au pus în vedere că trebuie să ne afiliem la Casa Studenţilor, că nu putem cânta aşa, de capul nostru. Ni s-a spus că trebuie să cântăm româneşte! Ion Iliescu a fost cel care ne-a ţinut morala, acolo la bal. Când am revenit la Timişoara, am început să cântăm în româneşte.

„Iliescu a avut mâna deasupra Pheonixului“

Cum a fost să-l revedeţi pe Iliescu preşedinte al României după căderea regimului Ceauşescu?

Nicu a rămas prieten bun cu el după ce am plecat eu. Era vorba să-l dea afară de la Arte Plastice. Iliescu a intervenit să fie lăsat în pace. Covaci îl ştia bine pe Iliescu, care a avut mâna deasupra Phoenixului. A avut grijă să nu i se întâmple ceva rău trupei. Probabil că i-a plăcut muzica. Ştiu că şi lui Băsescu i-a plăcut Phoenix, pentru că în 2007 ne-a făcut Cavaleri ai Republicii. A recitat atunci textul de la „Nebunul cu ochii închişi“.

Moni Bordeianu, pe scenă

Când a fost momentul în care aţi fost nevoiţi să schimbaţi şi numele formaţiei, din Sfinţii în

Phoenix?

Atunci, după acel bal de la Bucureşti. Iliescu spunea că nu merge Sfinţii. Când am revenit la Timişoara, Claudiu Rotaru a venit cu ideea să ne numim Phoenix. Ca simbol al renaşterii. Atunci am început să cântăm şi româneşte. Am cântat apoi la Festivalul de Muzică de la Iaşi, unde am luat premiul I. În juriu era şi Cornel Chiriac, care a spus imediat că suntem o trupă formidabilă. Chiriac ne-a aranjat să scoatem discul, să apărem la televizor. Atunci, am devenit cunoscuţi pe plan naţional. Eu am plecat în 1970. Kamo a spus că pentru el s-a terminat... Şi a plecat din trupă. Nicu i-a luat pe Ioji Kappl şi pe Mircea Baniciu şi a continuat. Dar a trebuit să meargă pe linia folclorului românesc. Ceauşescu tocmai revenea din Coreea de Nord, unde a fost impresionat. Şi a spus că trebuie să se cânte româneşte mai mult pe idee folclorică.

Lipsea libertatea de cultură în România

Ce vă lipsea în România?

Lipsea pe undeva ideea pe care o aveam de libertate de exprimare. Aveai tot timpul o problemă: „Nu face asta!“, „Nu te îmbrăca aşa!“, „Nu face părul aşa!“, cartea aia pe care vrei s-o citeşti nu se găseşte, filmul ăla nu apare în România. Noi ştiam din revistele pe care le primeam ce este afară. Ştiam că există Jethro Tull, dar tu nu poţi să vezi aşa ceva. Lipsea libertatea de cultură. În rest, aveai ce îmbrăca şi ce mânca. De bine, de rău.

Eraţi deja vedete în înţelesul cuvântului de astăzi?

Noi ne simţeam complet normali. În Timişoara ne ştiau toţi. Totul era normal. Doar când mergeam în turnee era un pic diferit. Cu Teatrul de Revistă din Ploieşti am străbătut toată ţara, timp de trei-patru luni. Noi aveam jumătate de oră de cântat, alţii dansau. Ţin minte că Ştefan Bănică Senior era cu glumele. Aşadar, când ajungeam la Bucureşti, Sibiu sau la Braşov toată lumea vorbea că vine Phoenix. Eram priviţi ca nişte vedete.

„În America, nevasta a plecat cu altul“

Eraţi în America atunci când v-a sunat Nicu Covaci să vă spună că e în Germania. Aţi decis imediat să-l revedeţi?

Eram deja divorţat. Nevasta a plecat cu altul, nu eu am fost de vină. Eram singur, lucram. M-a sunat Nicu şi m-a întrebat dacă nu am chef să cântăm din nou împreună. Că el e în Germania. Nu ştiam nimic despre planurile lor de evadare din România. Mă aşteptam să facă acest pas. Atunci, când am ajuns în Germania, mi-au povestit toată aventura. Toate aceste lucruri se întâmplau în 1977. Am spus că mă duc. Nu-mi plăcea ce făceam în America, nici viaţa pe care o aveam. Am zis: „Sunt singur, divorţat, de ce nu?!“.

Citește și: Nicu Covaci şi Moni Bordeianu, concert ca în anii ’60 la Timişoara

Mi-am făcut o valiză şi m-am dus pentru un concediu de două săptămâni. După două săptămâni, am sunat în America să spun că nu mă mai întorc. I-am spus mamei să-mi vândă maşina, să-i dea televizorul lui Fredi, fratele meu.

Aţi refăcut Phoenix-ul în Germania?

Da, am refăcut trupa. Am învăţat piesele noi, am compus altele. În State, am mai ascultat albumul „Cantafabule“, pe care mi l-a trimis Nicu. Dar părea că vom avea un nou drum.

Fiind în Occident, trebuia să schimbaţi orientarea trupei?

Au fost diferite idei. S-a cântat la început din repertoriul românesc, piese de pe „Cantafabule“. Am dat diferite concerte. Noi am stat în Bramsche. Un oraş mai mare e Osnabrück. Iar altul mai mare e Hamburg. Dar am cântat la Berlin, la Frankfurt, la Dortmund. Oamenii care aveau puţină cultură muzicală apreciau Phoenix. Eram muzicieni foarte buni, aveam o muzică interesantă, nu deranja limba, avea ritm, melodie. Însă pentru a ajunge pe plan naţional german, să trăieşti din asta, era tot mai greu. Nu ne ajungeau banii. Trebuia să plătim casa, mâncarea.

Ştiu că aţi stat cu toţii într-o casă, eraţi o mare familie...

Am stat împreună într-o casă mare, fiecare avea camera lui. Casa era închiriată şi costa destul de mult. Eram Nicu Covaci, Josef Kappl, Erlend Krauser, Ovidiu Lipan şi eu. Până la sfârşitul lui 1978, am cântat, am dat concerte, am primit chiar o ofertă să facem un disc. Ne-am dus, am imprimat nişte piese în engleză. Dar nu aveam destule concerte, discul nu a ieşit şi au început discuţiile. Hai să cântăm în engleză, hai să cântăm în germană...

„M-au dat afară din trupă“

Existau certuri între băieţi?

Existau, pentru că pe unde se cânta, toată lumea era impresionată de Erlend Krauser la chitară, de Ovidiu Lipan la tobe, erau instrumentişti foarte buni. Iar ei şi-au luat-o în cap. Aveau planuri de a face o trupă nouă, să cânte doar în englezeşte.

Aţi fost dat afară din trupă?

Se poate spune şi aşa. Au dorit să scape de mine, că nu cânt bine, că nu prea fac repetiţii. Mi-au dat de înţeles că nu mai vor să lucreze cu mine. Ştiu că mai mult Krauser nu m-a mai vrut în echipă.

Nicu Covaci nu v-a ţinut spatele?

Nicu trebuia să ţină trupa. A zis că mai bine pleacă Bordeianu şi rămân instrumentiştii. Krauser cânta şi la voce, la fel şi Kappl, la fel şi Nicu. Nu mai era nevoie de mine. Pe undeva, m-au dat afară. Au spus că ei nu mai vor să cânte cu mine.

Trăiaţi totuşi în aceeaşi casă. Care era atmosfera?

Păi, când s-a întâmplat chestia asta, eu aveam o prietenă, ne-am căutat un apartament şi m-am mutat. Părinţii prietenei mele ne-au dat de toate, de la pat, dulap, la farfurii.

Azilant american în Germania

Cu ce forme stăteaţi în Germania, pentru că eraţi cetăţean american?

Eram azilant. Primeam bani de la statul german, vreo 600 de mărci. Asta era din 1978 până prin 1988. Zece ani a trebuit să aştept. Eram cetăţean american şi aveam statut de azilant. Nu aveam voie să lucrez ceva ca lumea. Aşa era statul german atunci. Dacă veneai din Turcia, primeai mai uşor un loc de muncă decât dacă veneai din America. Eu eram pe ultimul loc. Şi prindeam munca pe care nimeni nu voia s-o facă. De exemplu, am primit job la un restaurant să spăl vase. Nu m-am dus. Aduceam de la doctor hârtie că am probleme cu spatele şi îmi dădeau bani mai departe. Am mai lucrat trei luni la o fabrică de asamblat maşini, la bandă rulantă, o lună la o fabrică unde se făcea tapet pentru pereţi. Un an am lucrat la o grădiniţă. După ce am putut arăta că am un an de muncă, că sunt de zece ani acolo şi vreau să primesc cetăţenia germană, s-a rezolvat.

Aţi mai studiat ceva în Germania?

A trebuit să fac o şcoală profesională de management, de doi ani. După care am primit un job şi de atunci am lucrat până astăzi.

Unde v-aţi angajat?

În primii cinci ani, am lucrat la o fabrică de motostivuitoare. Eram la departamentul de import-export. Cumpăram treburi din Japonia, apoi le vindeam în Germania. Apoi am ajuns la o fabrică de mezeluri. Făceam cam acelaşi lucru. Trebuia să umblu. Din Finlanda până-n Grecia, Rusia, Ucraina, peste tot. De acolo am şi ieşit la pensie.

Între timp ce s-a întâmplat cu trupa?

După ce am plecat eu din trupă, l-au lăsat şi pe Nicu Covaci. Ioji avea o prietenă, s-a mutat la ea. Ţăndărică s-a dus în altă parte, iar Erlend Krauser, cel care m-a dat afară din trupă, a venit cu prietena la mine să-i găzduiesc. Au stat câteva luni la mine în apartament. Aşa sunt eu, nu i-am purtat pică. L-am ajutat, a stat la mine până a găsit o locuinţă. Nicu a plecat şi el din casa aceea. A fost o ceartă între ei.

Phoenix s-a destrămat?

A dispărut pentru scurt timp. Kappl, Krauser şi Ţăndărică au făcut o trupă nouă, care s-a numit Madhouse. Acest lucru s-a întâmplat în 1979. Eu i-am ajutat pe băieţi cu texte. Pe primul disc scos de

Madhouse sunt şi eu ca textier. Făceam sunet la ei, eram un fel de băiat bun la toate. Au fost concerte, dar nu multe, discul nu s-a prea vândut, nu a avut prea mult succes, aşa că s-a destrămat.

„O pizzerie a folosit opt secunde din piesa mea“

Ce s-a întâmplat după destrămarea Madhouse?

Krauser a primit o ofertă de la o mare trupă din Germania, Lake. O trupă bună. A plecat la Hamburg. După un timp, l-a luat şi pe Ioji Kappl, pentru că aveau nevoie de un basist. Fiind prieten cu ei, m-au luat şi pe mine pe lângă formaţie. Mergeam cu ei în turnee. Mai făceam o supă, mai o cafea pentru ei. Nu primeam bani. Dar nu-mi lipsea nimic. Lake era o trupă care cânta în stilul Foreigner. Aveau un solist scoţian foarte bun. Cât timp am fost la Lake, m-am înţeles foarte bine cu ei. Am făcut un disc cu Lake, ei ca muzicieni, eu ca solist. Compoziţiile erau ale mele. Discul se numeşte „She is an Angel“. A ieşit single-ul la Warner Brothers. În Germania nu a apărut, doar în Italia şi Franţa. Am primit puţini bani de pe chestia asta. Câteva luni, luam cam 1.000 de mărci. Apoi, dintr-o dată, am primit 1.500 de mărci, pentru că o pizzerie a folosit opt secunde din piesa mea.

Ascultaţi aici singl-ul scos de Moni Bordeianu cu cei de la Lake

Nicu Covaci ce a făcut?

El a făcut în scurt timp o altă trupă, cu Mani Neumann, cu Dzidek Marcinkiewicz. Au continuat cu numele de Transsylvania Phoenix.

Şi, din nou, a venit momentul să vă revedeţi cu Nicu Covaci?

Nicu s-a mutat la Osnabrück. După ce am terminat treaba cu Lake, m-am mutat şi eu acolo. Şi pentru că aşa e în viaţă, am revenit alături de Nicu Covaci şi Phoenix. Din când în când, mai apăream şi eu cu ei pe scenă, la diferite concerte de club. Mai cântam câte un Beatles, câte un Rolling Stones. După Revoluţie, Nicu a spus că acum e momentul să începem treaba serioasă. Au revenit în trupă Kappl, Ţăndărică, nu însă şi Krauser.

Pensionar, dar încă lucrează

Aţi ieşit la pensie de la fabrica de mezeluri?

De anul trecut sunt pensionar. Am lucrat 15 ani acolo. Am făcut-o de nevoie, nu de plăcere. Nu mă plângeam de salariu, primeam 2.700 de euro pe lună. Dar am mai păstrat două zile de muncă cu ei, chiar dacă am ieşit la pensie. Au nevoie de mine. E un fel de part-time. Nu e contract pe o perioadă anume.

Ce produce fabrica?

Salam, şunci, semipreparate. E cunoscută în Germania. Hein produce, iar Euro-Food Service vinde numai pentru export. În toată lumea, în afară de SUA. Acum nici în Rusia nu mai vinde. Dar aprovizionăm armata americană în toată lumea, de la trupele din Insulele Azore, Egipt până la cele din Turcia sau Germania. În România nu am ajuns, pentru că produsele sunt mai scumpe.

Ce făceaţi mai exact la fabrică?

Eu mă aflam la departamentul de vânzări. Am grijă ca marfa să ajungă la client. Discutam cu clientul. Dacă aveam un client în Anglia, luam un catalog cu mine şi mă duceam la el să discut.

„În România e o dictatură a oamenilor necinstiţi“

Când aţi revenit cu Phoenix în România?

În 1992. A fost prima dată din 1972, când m-am întors în România. Trecuseră 20 de ani.

Nicu şi Moni, prieteni de 50 de ani

Cum aţi trăit Revoluţia din 1989?

Eram cu Nicu. Am văzut la televizor ce se întâmplă la Timişoara. Se aştepta toată lumea să pice Ceauşescu. A fost un sentiment de „Auleu, oare ce se întâmplă acuma?!“. Ceauşescu nu era mort, era la putere. Iar Timişoara era singură. Am aşteptat să vedem ce o să se întâmple.

Nici Revoluţia nu a adus belşugul pentru toată lumea...

Adevărul e că după o Revoluţie, indiferent de care este, nu e neapărat bine. De obicei, există o perioadă mai lungă sau mai scurtă de tranziţie. Iar o revoluţie distruge multe chestii bune, iar tot ce e nou nu e neapărat bun. Nu e bine cum s-a schimbat ţara din anumite puncte de vedere. Prea mult şi prea repede se adaptează capitalismul cu coate. Singurele ţări unde există o anumită balanţă între capitalism şi socialism sunt Suedia, Germania, Danemarca. În România e dictatura banului, a mincinoşilor, a ipocriţilor. E o dictatura a oamenilor necinstiţi. Cât e de hulită cancelara noastră Merkel, vrea să facă ceva şi pentru popor.

Aveaţi pe atunci ideea de a vă întoarce definitiv în România?

Eu nu m-am gândit la aşa ceva. Nicu nu voia nici el să revină complet, ci să vină tot mai des la concerte. El a mirosit mai repede cât de nasol va fi. A spus că el nu se întoarce. Dacă aveam simţ pentru afaceri, poate veneam. Luam bani de la bancă, făceam o fabrică de pâine. Nu e stilul meu. Poate că nu sunt mare artist, dar sufletul meu e mai mult pentru latura artistică decât pentru bani.

De ce spuneţi că nu sunteţi mare artist?

Îi las pe alţii să spună, nu eu. Eu am o chestie de la tata. Mă tot dădeam mare în faţa lui, iar el m-a întrebat odată: „Cine mai zice asta, în afară de tine?“. Dacă zice cineva că Moni e talentat, mă bucur. Însă eu ştiu că am compus nişte piese, şi mai compun, îmi place să cânt.

Moni Bordeianu şi Nicu Covaci fac un turneu naţional cu muzica anilor '60

Escortaţi de Poliţie

Care a fost primul concert după Revoluţie?

În 1992, au fost două concerte. La Bucureşti şi la Timişoara. A fost mare nebunie. Şi Polivalenta, şi Sala Olimpia au fost pline, pline. Dan Chişu a organizat acest miniturneu. Ţin minte că trebuia să zburăm cu avionul de la Bucureşti la Timişoara dar avionul nu putea să decoleze pentru că era ceaţă. Cu trenul nu am fi ajuns la timp. Elicopter iară nu, că e ceaţă. Dan Chişu a închiriat două Mercedesuri, iar cu escortă de poliţie am străbătut toată ţara, în mare viteză. În fiecare judeţ ne aştepta poliţia de acolo. Am ajuns în patru ore cred. Am ajuns la fix şi am cântat.

Nu ştiu cum se face, dar au apărut din nou probleme în Phoenix...

La început a fost bine. Am revenit în ’94, ’95, ’96, ’97, am cântat. Dar au reapărut discuţiile. A plecat Kappl, a venit solistul de la Talisman şi tot aşa. S-au tot schimbat componenţii trupei.

Dumneavoastră nu aţi mai plecat...

Pe mine nu mă mai desparte nimic de Nicu Covaci, dacă până acum nu s-a întâmplat. Noi suntem mai mult decât fraţi.

Cum e Nicu Covaci în ochii unui prieten foarte apropiat?

E un băiat foarte fin, simţit, educat. Tot ce arată e o armură, să se apere. A devenit mai dur că toţi l-au sictirit. Când tu îţi rişti viaţa să dai viitor la nişte oameni, iar ei îţi dau un picior în fund, pe undeva eşti rănit. Şi nu se vindecă uşor.

Acum sunteţi într-un inedit turneu cu muzica anilor ’60, alături de Nicu Covaci. Cum s-a născut acest concept?

Ideea e mai veche. Vorbeam cu Nicu mai demult că atunci când ieşim la pensie, facem un asemenea turneu, cu piese cântate de Phoenix în anii ’60. El voia să mă mut în Spania, să cântăm în cluburi. Am discutat apoi ce ar fi să revenim în România, două săptămâni să repetăm şi să cântăm prin cluburi piesele pe care le cântam la Timişoara în anii ’60. E un turneu de plăcere. Nu e pentru bani, nici pentru faimă, ci de plăcere. Şi avem piese din perioada Sfinţii şi multe coveruri.

Vreau să mă întorc în Timişoara în 2017

Aţi scos şi un disc propriu sub numele Moni Bordeianu.

Da. Nicu a insistat, pentru că aveam multe texte scrise. Am scos „Back to the Future“ în 2008, iar la anul, vreau să scot un nou un disc. Acum lucrez la el. Cum, de altfel, lucrez şi la o carte autobiografică.

Simt că în continuare vă place Timişoara. Vă simţiţi bine aici?

Să spun sincer, în interiorul meu, cel mai bine mă simt la Timişoara. E ceva în sânge, în suflet, în ADN. Mă simt bine mai ales vara. Sunt lucruri inexplicabile. Nu e o iubire de ţară. Nu iubesc România, dar nici Germania sau America. E o chestie care e în gene. Îmi place Timişoara.

Vă veţi întoarce vreodată să locuiţi la Timişoara?

Am şi stabilit deja. Probabil că în 2017 mă voi muta la Timişoara. Ăsta e planul. Mai am nişte chestii de făcut în Germania până în 2017, iar apoi ideea e să vin la Timişoara, să îmi iau un apartament. Am deja o maşină aici şi mulţi prieteni.