Cei şase lăutari care l-au marcat decisiv pe George Enescu. „Dragă Dinicule, cântă-mi ceva care să mă odihnească“

George Enescu preţuia muzica lăutărească, pentru că reprezenta, aşa cum mărturisea, o adevărată „comoară“ din care marele muzician a ştiut să culeagă cele mai preţioase piese.

„Lor, ţiganilor, într-un interviu Despre muzica românească, să le mulţumim că ne-au păstrat muzica, această comoară ce abia acum o preţuim. Numai dânşii au dezgropat-o, au trecut-o şi au dat-o în păstrare din tată-n fiu, cu acea grijă sfântă ce o au pentru ce le e mai scump pe lume - cântecul”, spunea Enescu în revista „Muzica“ din anul 1921.

Mai mult decât atât, în anul 1928, George Enescu îi mărturisea profesorului Nelu Ionescu că muzica lăutarilor a fost un izvor de inspiraţie: „Muzica românească să fie mai aproape de izvorul ei firesc... Eu m-am luat mult după muzica lăutarilor, nu după şcoală”. 

Laie Chioru, primul lăutar cunoscut de Enescu

Viorel Cosma scria în „Actualitatea muzicală“ că Enescu a avut drept colaboratori apropiaţi şase mari lăutari. „Primul dascăl al copilului din Liveni a fost Nicolae Filip, zis Laie Chioru din Râurenii Moldovei. Analfabet muzical, Laie l-a învăţat pe micul Jurjac câteva melodii şi jocuri populare, după ureche. Într-o zi, mărturisea Enescu în „Amintiri”, l-a chemat pe taică-său şi i-a cântat «cu un singur deget pe coarda Re, popularul vals celebru al lui Ivanovici: Valurile Dunării!». Cum pe vremea aceea (anii 1885/86) nu existau disc, radio sau televiziune, sursa reproducerii melodiei după ureche nu putea fi decât ori lăutarul profesor, ori fanfara militară auzită în parcul de la Slănicul Moldovei, staţiunea balneară vizitată de membrii familiei sale. Pe Laie Chioru, însă, l-a portretizat Enescu în piesa Lăutarul, din suita «Impresii din copilărie», semn relevant că bardul popular l-a marcat profund pe micul muzician“.

Ţambalistul Lică Ştefănescu şi Enescu

Ţambalistul Lică Ştefănescu a fost un alt colaborator apropiat al marelui muzician. „La vârsta de 19 ani, a apărut într-un concert la Paris, din 1900, un alt mare lăutar în anturajul enescian: ţambalistul Lică Ştefănescu. Fericită întâlnire profesională: Enescu lucra la cele două «Rapsodii Române», încât

repertoriul clasic atacat de Lică Ştefănescu (Chopin, Durand, Herold) s-a încheiat cu «Rapsodia ungară» de Franz Liszt, partitură care l-a răscolit profund pe tânărul compozitor român“, mai notează Viorel Cosma.

Enescu a notat peste 40 de melodii de la lăutarul Cristache Ciolac

Enescu avea să-i cunoască în anul 1900 pe alţi doi lăutari celebri, care aveau să-l marcheze. „La Expoziţia universală de la Paris (1900) i-a cunoscut pe Sava Pădureanu şi Cristache Ciolac. De la ultimul lăutar, a notat peste 40 de melodii, dar Ciolac i-a transmis violonistului Enescu toate «marafeturile» tehnice ale lăutarilor români: trilul fals lăutăresc, glissando pe coardă, portamentul pe sunete alăturate, scordatura pentru isonuri şi dublaje pe coarde, dar mai ales vibrato-ul lăutăresc, cu toate nuanţele sale. Acest vibrato enescian a iscat controverse în tehnica mâinii stângi a violoniştilor de muzică cultă, unul din prietenii săi, Carl Flesch, profesor la Conservatorul din Bucureşti, atacându-l dur pe Enescu în Amintirile sale pentru extensia exagerată a tremuratului degetelor pe sunete-cheie ale discursului muzical mai ales în tempourile lente“, a menţionat Viorel Cosma.

Enescu a concertat alături de lăutarul Nicu Buică

Nicu Buică era cel mai vestit lăutar român, care a reuşit să se facă cunoscut şi pe plan internaţional. Enescu a cântat alături de el în mai multe evenimente. „Lăutarul cu cea mai spectaculoasă carieră internaţională (în 3 continente) de la începutul secolului XX, preţuit de Enescu pentru performanţele  concertistice între clasic şi popular, a fost Nicu Buică. Acesta şi-a făcut ucenicia lăutărească (alături de ţambalistul Lică Ştefănescu) la celebrul restaurant bucureştean Iordache din Str. Covaci. Elevul lui Carl Flesch la Conservator, Nicu Buică a susţinut recitaluri cu pianiştii/compozitori Filip Lazăr şi George Enescu. După memorabilul concert pe scena Teatrului Naţional din Iaşi (30 mai 1918), unde a interpretat Sonata Kreutzer de Beethoven, avându-l partener la pian pe maestru. Acesta – entuziasmat de tehnica violonistică uluitoare a lăutarului – a exclamat în final: «Măi, Buică, tu nu eşti om, eşti un drac!». În semn de preţuire, i-a dedicat lui Enescu, miniatura muzicală romanţa «Pour le coeur», tipărită la Leipzig. A primit în schimb, în dar, versiunea inedită pentru vioară a «Horei Unirii» de Flechtenmacher, pe care Enescu o lansase pe aceeaşi scenă ieşeană în 1917“, a relatat Viorel Cosma.

Gheorghiţă Dinicu, lăutaru de suflet al lui Enescu

Cel mai apropiat lăutar de suflet al lui George Enescu a Gheorghiţă Dinicu, fratele dirijorului şi violoncelistului Dimitrie Dinicu, cei doi doi virtuozi fiind promovaţi de Enescu la Curtea regală de la Castelul Peleş din Sinaia. „Profesorul de vioară de la Conservator, Gh.A.Dinicu, moştenise de la tatăl său, celebrul naist Angheluş Dinicu (autorul Ciocârliei), toate trăsăturile lăutarilor/ţigani din vechile dinastii, dar adunase în 10 volume tipărite tot repertoriul tradiţional al breslei muzicanţilor din mahalaua Scaune a Capitalei, oferind posterităţii întregul tezaur muzical popular pe care se va clădi arta cultă românească din sec. XX. Din taraful lui Gheorghiţă de la restaurantul Sărindar, se va hrăni şi viitorul virtuoz al dinastiei Dinicu: Grigoraş - ultimul exponent autentic al scripcarilor români. Greu de stabilit de câte ori şi, mai ales, unde s-au întâlnit (în ţară şi peste hotare) George Enescu şi Grigoraş Dinicu. (...) La aniversările vârstei de 50 şi 55 de ani ai lui Enescu (organizate de Societatea Compozitorilor Români), la Expoziţiile universale de la Paris (1937) şi New-York (1939), la reluarea premierei operei „Oedipe” din capitala Franţei (1937), la întrunirile Asociaţiei ARLUS, la concertele echipei artistice a Marelui Stat Major al Armatei în spitalele de răniţi din ultimul război mondial (1941-1945), la desele dineuri oficiale de la restaurantul Continental etc., întâlnirile lui Enescu cu Grigoraş Dinicu au constituit momente de suflet“, mai scrie Viorel Cosma.

„Dragă Dinicule, cântă-mi ceva care să mă odihnească. Mi-e dor să fiu liniştit”, îi cerea marele muzician prtietenului său lăutar. În multe concerte, Enescu combina muzica unor compozitori celebri cu cea culeasă de la lăutarii români.