Pictorul-student la 70 de ani pentru un loc în Uniunea Artiştilor Plastici: „Sunt pictor naiv, dar am vrut să fiu un naiv cu diplomă“

Are sute de expoziţii personale la activ, aproximativ 3.000 de participări în altele de grup, premii şi invitaţii din toată lumea, însă anul trecut, la 69 de ani, s-a hotărât  să obţină şi licenţa, dorinţa cea mai mare fiind aceea de primi calitatea de membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România.

A aniversat 70 de ani pe 12 octombrie,  iar slătinenii sunt cei care s-au bucurat de expoziţia aniversară a artistului băcăuan Ioan Măric, în cadrul Festivalului „Oltenii &... restu’ lumii”, ediţia a XXI-a, desfăşurat la sfârşitul săptămânii trecute. Picturile sale trezesc de fiecare dată interesul, însă în acest an toţi invitaţii festivalului, dar şi iubitorii de artă sosiţi la vernisajul care a avut loc vineri, s-au delectat şi cu povestea admiterii artistului la Facultatea de Pedagogie a Artelor Vizuale din cadrul Universităţii „George Enescu” din Iaşi, în toamna anului trecut.

O mână de privilegiaţi, deveniţi prieteni ai artistului în cei trei ani de când acesta onorează festivalul slătinean, s-au convins singuri de zelul studentului Ioan Măric, notele din carnet stând mărturie că la 70 de ani nu se poate mulţumi cu mai puţin de 10 „pe linie”.

„Alţii m-au zădărnicit! Am vrut să intru în Uniunea Artiştilor Plastici şi mi-au spus că n-am facultate”

Pictorul naiv Ioan Măric, născut în satul Luncani, judeţul Bacău, aproape că nu mai are la ce râvni în carieră. Pictează de când se ştie, iar de-a lungul vremii a făcut-o pe orice i-a căzut în mână, de la lemn, farfurii, linguri şi străchini, până la sicrie şi cruci. Are peste 200 de expoziţii personale şi peste 3.000 de participări în expoziţii de grup. Lucrările sale colindă şi în străinătate, încă din 1969, pe mai toate continentele. Nu-i lipsesc premiile, are peste 30 numai internaţionale, nici trofeele, invitaţiile, comenzile din străinătate, apariţiile în media, diplomele de excelenţă sau certificatele de apreciere.

A ilustrat mai mult de 20 de cărţi, de la cele de poveşti, până la cărţi istorice sau romane. Are o familie frumoasă, o soţie – „cel mai important critic de artă” - care-l însoţeşte peste tot, un copil extraordinar, o noră pe măsură, este bunic, iar de puţin timp, străbunic. Întotdeauna a existat, însă, un „dar...”. „Alţii m-au zădărnicit! Am vrut să intru în Uniunea Artiştilor Plastici şi mi-au spus că n-am facultate. Şi m-am hotărât să am. Mi-am spus că sunt eu pictor naiv, dar măcar să fiu naiv cu diplomă.  Nu doar de dragul diplomei, pentru că sunt chiar convins că de învăţat ai la orice vârstă, şi le spun asta şi colegilor mei de la facultate.  Nu cred că asta îmi va schimba stilul, n-aş mai fi eu dacă acum m-aş apuca să fac altceva. Am vrut dintotdeauna să arăt oamenilor lumea satului, a poveştilor, a copilăriei şi cred că ăsta e harul meu! Lada de zestre a satului nostru românesc, cu obiceiuri, datini, tradiţii, vorba poporului, expresia poporului sunt sursele mele de inspiraţie”, se confesează artistul.

De pe ogor, în uzină, de pe şantier, la catedră

Lumea copilăriei a purtat-o tot timpul în suflet şi le-a readus-o  cu generozitate în prezent şi celorlalţi, însă pictura a fost, până la pensionare, doar pasiune. Pentru traiul de zi cu zi a stat mai întâi pe ogor. „Am fost mecanic agricol prima dată. Tractorist, ce mai. După, tehnician agronom, iar în armată, instructor sportiv. Când am venit din armată am zis «Adio, tu, tractor, la tine nu mă mai întorc!». Şi nu m-am mai întors, deşi la început pe unde căutam, pe unde mă învârteam, tot de motoraşe şi tractoraşe dădeam . M-am angajat la combinatul de prelucrare a lemnului, dar pictura mi-a fost pictură, n-am abandonat-o nicio clipă”, povesteşte artistul.

A fost şi operator cinema, a făcut şcoala de maiştri, după ea şcoala de arte... După ’90, însă, mirajul străinătăţii l-a atras şi pe bădiţa Măric. A plecat, pentru doi ani, în Israel, pe şantier, unde a făcut tot ce se poate în construcţii. „Să vedeţi cum le aranjează Dumnezeu! Dintotdeauna mi-am dorit să văd Palestina, ăsta a fost visul meu, nu ştiu de unde. Iar la 50 de ani, fără să fi plecat anume pentru asta de-acasă, am fost botezat în apa Iordanului, am dus pe umeri Sfânta Cruce, am trăit nişte momente...”,  îşi continuă pictorul mărturisirile. A ajuns şi la catedră, după pensionare, bucuros să le dea celor ce vor să-nveţe din ce-a strâns în anii de încercări reuşite.

Cele trăite în copilărie, bune şi rele, îşi păstrează cu sfinţenie locul  în amintiri. Ioan Măric n-a uitat niciodată de cea de-a doua mamă, cea care i-a ostoit foamea şi setea „când mumă-mea n-a mai avut lapte”, şi nici de fratele „de ţâţă“. Toate cadrele filmului sfânt al copilăriei şi-au găsit locul în tablourile artistului atât de apreciat astăzi, iar cele mai importante se regăsesc în albumul „Ioan Măric la aniversare - 70”, lansat la Slatina.

„Atelierul meu a rămas balconul, iar «şefa», cel mai aspru critic”

Întreb, curioasă, dacă miile de lucrări l-au îmbogăţit şi material.„Aţi văzut pictor bogat?”, îmi răspunde simplu, continuând: „Ce mi-a oferit cu adevărat pictura a fost prilejul de a vedea lumea. Şi îmi amintesc şi de premiul care a însoţit medalia de aur, din ’74, la Lugano. Când am văzut 5.000 lei, iar eu aveam salariul 630 lei... Dar nu asta contează. Toate picturile mele sunt ca şi copiii mei. Le am peste tot: pe pereţi, în camere, în şifonier, pe sub pat... Şi n-am pictat doar pe lemn. Am pictat pe orice: pe farfurii, pe linguri, pe străchini, pe sicrie sau cruci. Povestea cu sicriul a fost mai specială. Am fost înştiinţat că a murit copilul unui coleg şi ne-am apucat să-i facem sicriul. Când au ajuns la morgă, copilul plângea de frig, îşi revenise. N-am aruncat sicriul, l-am pictat frumos şi l-au folosit de atunci ca suport de sticle de vin. Până la urmă a fost o bucurie.

Atelierul meu a rămas balconul de doi metri pe un metru, unde îmi dau drumul la muzică în surdină, ascult ocarină  sau muzică uşoară, de-a mea, nu manele şi prostii de-astea, şi lucrez. Înainte de orice expoziţie mă consult cu «şefa», aşa îi spun eu soţiei, care a rămas cel mai aspru critic al meu. Ea face selecţia tablourilor, îmi spune tot timpul că trebuie să învăţ din criticile care mi se fac, e cu mine peste tot. Şi mă bucur de tot  ce mi-a hărăzit Dumnezeu. Chiar şi duşmanilor le urez să trăiască mult, să se bucure de succesele mele, pentru că, să ştiţi, şi în lumea artei sunt destui cei care nu văd cu ochi buni succesul altuia”.