Cum se percepea vamă la Slatina în secolul al XVIII-lea. „Paşaportul de oltean“ chiar a existat în realitate

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Până la construirea primul pod stabil, negustorii erau vămuiţi la trecerea Oltului cu luntrea Foto: Muzeul Judeţean Olt
Până la construirea primul pod stabil, negustorii erau vămuiţi la trecerea Oltului cu luntrea Foto: Muzeul Judeţean Olt

Oraşul Slatina, din judeţul Olt, este atestat ca vamă încă din timpul domnitorului Vladislav I Vlaicu, iar dezvoltarea sa, dar şi decăderea, sunt strâns legate de trecerea Oltului. „Paşaportul de oltean“, astăzi un suvenir preţuit de cei care vin la festivalul anual „Oltenii şi... restu’ lumii“, n-a fost o simplă invenţie, ci aminteşte de permisul instituit de austrieci în secolul XVIII.

Până la primul pod stabil peste râul Olt, construit în secolul al XIX-lea, la Slatina erau vămuiţi aproape toţi cei care treceau „cu luntrea“, mai puţin beneficiarii privilegiilor acordate de domnii Ţării Româneşti. Vama a fost o importantă sursă de venit pentru domnie, iar poziţionarea strategică a Slatinei (situată la graniţa Olteniei cu Muntenia) la întretăierea principalelor drumuri comerciale a favorizat dezvoltarea localităţii.

N-a fost, însă, tot timpul bine, în secolul al XVIII-lea fiind consemnate chiar plecări în pribegie ale familiilor de slătineni, care aleg, alături de alte familii din Craiova şi Polovragi, Banatul.

Vama Slatina, de la Burdeşti la Drăgăşani

Ocupată vremelnic de trupele austriece, Slatina este menţionată în 1722 între oraşele provinciei, alături de Craiova, Râmnic, Târgu-Jiu, Cerneţ, Baia de Aramă şi Târgu Ocna. Este, însă, perioada în care în izvoarele istorice se evidenţiază două localităţi, una pe malul stâng, cealaltă pe malul drept al Oltului, cu aceeaşi denumire – Slatina, localităţi ai căror locuitori foloseau, conform informaţiilor oferite de istoricul Laurenţiu Guţică-Florescu în studiul „Slatina în perioada premodernă (1600-1821)“, publicat în anuarul Muzeul Oltului, în comun râul Olt. Slatina descrisă în acele izvoare, care avea 136 de familii (Râmnicul avea 416, Târgu-Jiu 103, iar Caracal 167 familii) era, însă, „replica olteană a Slatinei muntene“.

Austriecii hotărăsc, spre a stopa contrabanda, să instituie un cordon vamal de-a lungul Dunării, Munţilor Carpaţi şi al Oltului. „Între cele şapte puncte vamale centrale în care a fost împărţită frontiera figurează şi Slatina, alături de Vodiţa, Comana, Oreahova, Islaz, Râmnic şi Vâlcea. Vama principală a Slatinei avea o filială la Stoeneşti, pe unde treceau neguţătorii din Bucureşti, Piteşti şi Ruşii de Vede către Caracal şi Craiova. Jurisdicţia secundară a Stoeneştiului începea din satul Scărişoara şi se întindea până la satul Fălcoiu (pe o distanţă de 7 ore). Staţiunea vamală a Slatinei începea din satul Burdeşti (astăzi dispărut) şi se întindea până la Drăgăşani sau Prundeni (pe o distanţă de 12 ore)“, menţionează istoricul Guţică-Florescu în lucrarea amintită anterior.

Străjerii primeau a treia parte din contrabanda descoperită şi nu plăteau taxe

Sistemul de vamă era foarte bine pus la punct şi gândit să împiedice „înţelegerile“. Vama Slatinei era condusă de un vameş şi un călăraş. Paza liniei vamale era asigurată de câte doi străjeri din Burdeşti, Greci, Ipoteşti, Străjeşti (Strejeştii de astăzi), Giambaşi, sate pe malul Oltului, care încasau vama şi o predau săptămânal vameşilor. Pentru 6 vite mari şi 20 de oi taxa vamală era 5 florini. Vameşul primea drept salariu 150 florini rhenani pe an, călăraşul – 60 de florini, iar străjerii primeau a treia parte din contravaloarea mărfii de contrabandă şi erau scutiţi de orice sarcini publice şi contribuţii.

Dacă până în 1719 vămile sunt conduse de funcţionari români, în următorii ani aceştia sunt înlocuiţi treptat cu funcţionari ardeleni.

„La vama din Slatina a fost recomandat Vlaislav Scorei (începând din 1719), nobil român din Transilvania. Acest funcţionar vorbea limbile maghiară, română, latină, cunoştea în detaliu afacerile vamale şi avea totodată sarcina de perceptor. Fiecare vameş primea la intrarea în servici registru de la oficiul vamal principal, semnat şi sigilat de vameşul şef. Aici funcţionarul vamal înregistra zilnic taxele încasate şi foile vamale emise. Conform prevederilor legislaţiei vamale, trebuiau plătite numai două vămi. Mărfurile turceşti ce intrau în Oltenia de peste Dunăre sau de peste Olt erau taxate întâi în vama otomană. În Oltenia trebuia achitat ca vamă un procent de 3% din valoarea mărfurilor. Austriecii dau o nouă organizare vămilor. Pe lângă vămile de graniţă se organizează şi cele interne, la Craiova, Caracal, Târgiu-Jiu, Cerneţi şi Ocna“, mai spune istoricul.

În 1723 se introduce o nouă taxă vamală. Cei care intrau şi ieşeau din Oltenia aveau nevoie de permis, eliberat în schimbul unei taxe. În amintirea acestuia, la lansarea la Slatina a Festivalului Naţional de Umor „Oltenii şi... restu’ lumii “ s-a conceput şi „Paşaportul de oltean“, un document care se oferă invitaţilor sosiţi din ţară, valabil pe perioada festivalului.

Cum se ajunge la desfiinţarea vămii Slatina

Nu mult mai târziu, domnitorul Ţării Româneşti Constantin Mavrocordat adresează marelui vizir al Porţii Otomane arz (plângere), solicitând desfiinţarea schelei Gârla, aflată în apropiere de Turnu (judeţul Teleorman), menţionând că aceasta fusese înfiinţată împotriva legii de unii administratori împărăteşti „din pricina lăcomiei lor deşarte şi ca să strângă avere“, şi împotriva obiceiului. Domnitorul motivează că existenţa acestei schele (loc de trecere, vadul unui râu) „a dus la desfiinţarea schelei Slatina, care e schelă aflată în trecut în ţara Românească“.

Lucrurile încep să se înrăutăţească, dispar surse importante de venit, iar între 1730 şi 1745 se consemnează  că „un număr de cel puţin 40 de familii de olteni iau calea bejeniei“, stabilindu-se la Comloş, în Banat (judeţul Timiş). Familiile proveneau din Craiova, Slatina şi Polovragi, iar existenţa lor pe meleagurile adoptive este intărită de istoricul Şerban Polverejan, citat de Laurenţiu Guţică-Florescu, prin menţionarea numelor familiilor existente şi astăzi la Comloşu Mare: Bucurescu, Tipescu, Florescu, Olărescu, Grozescu, Drăguescu, Jianu, Coandă, Şerban, Despi, Pungulescu, acelaşi istoric amintind de asemenea de „dinastiile de preoţi de sorginte oltenească“: Oprea Grozescu, Gheorghe Şerban, Vichente Şerban.

Citiţi şi: Secretele primului pod de fier peste un râu din România, ridicat pe un loc blestemat: tot ce se construia peste Olt se dărâma

Slatina



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite