„Mărginimea“ şi unitatea naţională

Prietenul de care mă leagă un viu sentiment al recunoştinţei pentru sensibilitatea cu care mi-a fost alături în clipe decisive ale biografiei mele însufleţită neostenit şi nu o dată riscant de idealul identităţii naţionale şi de spirit, hotărât împotriva instalării nefericite, ca doctrină de stat a tranzacţionismului social-politic, cu lozincile lui păgubos justificatoare ale laşităţii

„capul tăiat, sabia nu-l taie” şi „să te faci frate cu dracul ca să treci puntea”, acest prieten m-a provocat deunăzi la un dialog inspirat de rolul jucat şi pe care îl poate juca încă „Mărginimea” în timpul nostru istoric, în promovarea unităţii şi identăţii naţionale.

E vorba, desigur, de Mărginimea Sibiului, un spaţiu geografic şi etnogenetic dominat de valori hotărâtoare şi distinctive pentru definirea caracterului românesc.

Şi astfel mi-am reîmprospătat argumentele propriei biografii care m-a legat de Mărginime prin bunicul meu dinspre mamă, venit la Râmnicu Vâlcea din Tilişca, una dintre cele mai vechi, istoriceşte vorbind, localităţi ale Mărginimii (1366, prima atestare documentară). Aşa a venit în Regat şi tot la Râmnic, unde s-au întâlnit aceşti ardeleni, bunica mea dinspre mamă, Lodovica Pop, din Bistriţa Năsăud, altă „mărginime” importantă în afirmarea identităţii.

X X X

Puţină lume mai ştie sau îşi mai aminteşte azi câtă stare de spiritualitate identitară a generat Mărginimea Sibiului, această vatră şi naţională şi ecumenică religios întâi prin transhumanţă între hotarele întregii ţări, dar şi dincolo de ele, peregrinările oierilor din Mărginime ajungând şi în Caucaz, şi apoi spre Dunăre, până la Istanbul şi Adriatica.

Puţină lume mai ştie sau îşi mai aminteşte, din buna şcoală care se făcea pe timpuri în România, câtă energie spirituală a născut acest pământ şi a răspândit prin personalităţile sale culturale şi ştiinţifice care şi-au avut aici obârşia. Puţină lume mai ştie ce a însemnat această temelie a crezului identitar românesc prin instituţiile ei gazetăreşti şi cărturăreşti şi religioase militând pentru ideea identităţii naţionale şi care nu osteneau - acesta e un fapt istoric caracteristic excepţional -  să se bucure de solidaritatea ecumenică a unor etnii şi confesiuni cu care s-au învecinat sau cu care au locuit împreună români, saşi, unguri, etc. şi au determinat împreună, din punct de vedere spiritual, un mod de viaţă social şi moral şi necontenit ecumenic-european.

Mărginimea Sibiului e alcătuită din optsprezece localităţi, unele mai vechi istoric decât altele: Boiţa, Sadu, Râu Sadului, Tălmaciu (devenit oraş în 1989), Tălmăcel, Răşinari, Poplaca, Gura Rîului, Orlat,Fântânele, Sibiel, Vale, Sălişte (declarat oraş în 2004) Galeş, Tilişca, Rod, Poiana Sibiului şi Jina. Aceste localităţi cu preponderenţă slujitoare ale păstoritului şi transhumanţei s-au bucurat nu numai acasă, repet, de schimburi sociale şi culturale cu etniile şi confesiunile religioase cu care au venit în necontenit contact, zidind împreună – români, saşi, unguri, ortodocşi, catolici, protestanţi, luterani, unitarieni, etc., etc. –  un nivel înalt al civilizaţiei lor ecumenice. Astfel încât s-au impus ţării întregi prin stilul lor de viaţă, prin rigoarea şi devotamentul participării la păstrarea tradiţiei şi îmbogăţirii reciproce a acesteia, oferind, de atâtea ori până azi,  un model de interdependenţă.

Sibiul însuşi, oraşul tutelar, ca simbol al civilizaţiei ecumenice -  îmi permit eu să o numesc -  s-a impus, astfel, până azi, când a dobândit recunoaşterea meritelor sale de a fi Capitală Culturală Europeană - un model al solidarităţii interetnice şi interreligioase întemeiată de asemenea pe afirmarea şi preluarea reciprocă a valorilor cu care s-au afirmat în spaţiul convieţuirii româneşti, unde şi etniile şi confesiunile religioase care compun şi susţin organismul acestui univers dau şi măsura vocaţiei ecumenice româneşti. Cercetarea acestei realităţi, Mărginimea, pentru a scoate la lumină virtuţile de europenitate ale spiritualităţii acestui spaţiu, se cuvine necontenit abordată şi din perspectiva vocaţiei sale pedagogice pentru întregul univers românesc care îşi poate afla, şi aici, pentru ziua de azi, un model contagios.

Nu mă sfiesc să sper că această clipă de istorie naţională, căreia îi suntem martori noi cei de astăzi, mai tineri sau mai vârstnici, poate fi inspirată şi în afirmarea ideii de identitate naţională şi de identitate spirituală, într-o societate aflată încă, după 25 de ani de la nădăjduitul decembrie 1989, sub influenţa păgubitoare a acelui tranzacţionism dezintegrator.

Reafirmarea rolului dintotdeauna european al Mărginimii va putea fi astfel cu bună rodnicie exploatat în favoarea normalităţii şi a renaşterii morale şi identitare a societăţii româneşti.