EXCLUSIV Amintiri cutremurătoare: poveştile miliţienilor împuşcaţi de militari în Revoluţia de la Sibiu

0
Publicat:
Ultima actualizare:

25 de miliţieni au murit în 1989 la Sibiu, împuşcaţi de către militari de la UM 01512. După 20 de ani, anchetatorii au decis scoaterea de sub urmărire penală a capilor Armatei de la Sibiu. La 25 de ani de la evenimente, familiile a trei dintre miliţienii morţi la Sibiu au vorbit pentru Adevărul, în premieră, despre ce s-a întâmplat, iar un miliţian supravieţuitor a povestit coşmarul cumplit pe care nu-l va uita niciodată.

Plecaţi spre UM 01512 să se adăpostească de furia manifestanţilor care începuseră deja să intre în sediul de atunci al Miliţiei, miliţienii s-au trezit seceraţi în stradă şi apoi în curtea de la 01512 de o ploaie de gloanţe venite dinspre unitatea militară. 25 dintre ei trăiesc azi doar în sufletele familiilor care de 25 de ani nu au sărbători şi pe monumentul ridicat în faţa Inspectoratului Judeţean de Poliţie. Poveştile lor, spuse printre lacrimi grele, chiar dacă au trecut 25 de ani, sunt cutremurătoare. 

Mort în ziua când ar fi trebuit să-şi boteze fiica

Elena Vasiliu (56 de ani) este astăzi văduvă de 25 de ani. În 1989, soţul ei, Vasile Vasiliu, era subofiţer al evidenţa operativă şi secretariat. Pe 17 decembrie, când s-a dat alarma, a plecat spre Miliţie lăsând-o acasă cu Vasilica Elena, fiica lor de nicio lună. Avea la el două carnete CEC, să facă cumpărături, pentru că pe 22 decembrie aveau botezul fetei. Pînă pe 22, au vorbit de cîteva ori la telefon. În 22 decembrie, la 10 dimineaţa, l-a auzit pentru ultima dată, ultimele lui cuvinte fiind „Ai grijă de fată şi de tine”. 

image

Vasile Vasiliu

Din ziua de 22, se mai desprinde o amintire. „În data de 22 în jur de ora 12:00 împreună cu vecina mea şi cu copiii ei ne-am adăpostit pe holul apartamentului, cu plapume şi cu copii, pentru că afară se trăgea şi îţi era frică nu cumva să străpungă ceva înăuntru în apartament. Am stat între ziduri unde erau zidurile mai groase cu copiii jos, pentru că au fost împuşcaţi în casă, acolo am stat cu frică”. 

În jurul orei 17:00, o cunoştinţă a sunat-o să-i spună că soţul ei a fost împuşcat în faţa Miliţiei când a ieşit pe alee să treacă să se predea la unitatea militară. Până în 24 au sunat peste tot, au luat la rând spitalele, morga. Nu l-au găsit nicăieri. În 24 după-amiaza, o cunoştinţă a venit să-i spună că soţul ei e dezbrăcat în curtea de la morgă, împreună cu alte persoane, şi că oamenii aruncă cu pietre după ei. Avea doar o eşarfă pusă în zona organelor genitale, care fuseseră tăiate. Nimeni nu i-a spus, nici până azi, unde a stat trupul neînsufleţit din 22 şi până în 24 decembrie. Când a aflat, împreună cu două cunoştinţe, s-au dus să-l ridice. 

image

Vasile Vasiliu alaturi de alti morti de la Revolutie, dezbracati, la zidul morgii din Sibiu - Sursa foto Volumul dosarele Revolutiei - Fotografii Document - editat de Revista Tribuna din Cluj

„În pătură l-am dus cu o Dacie, pe scaunul din spate, în braţe efectiv, şi cei doi bărbaţi în faţă. Pe drum de la morgă până în Hipodrom am fost opriţi de 4 ori de patrule care erau înarmate, civili şi militari, pentru percheziţie, control, dacă avem arme. Ne-au controlat mai rău ca pe hoţi. Cum m-am simţit în casă când a lăsat pătura şi l-am văzut, era în pielea goală, capul – ţeasta din spate nu se mai vedea, din creier se mai vedea un creier de găină e mult spus, un ochi era băgat unul scos, aşa a murit, încleştat, cu dantura, de la durere, mâna stângă era ruptă, bălăngănea, plus încă o împuşcătură a avut în spate”, rememorează azi femeia. Lacrimile curg greu, deşi au trecut de atunci 25 de ani. Lângă ea, fiica ei de 25 de ani, care nu şi-a cunoscut niciodată tatăl, ascultă mărturisirea cumplită pentru prima dată, înmărmurită. 

Controlat de trei ori, în sicriu

Au făcut rost de sicriu de la o bătrână care îl avea cumpărat şi îl ţinea în podul casei, însă în cimitir n-au lăsat-o să intre, fiind ameninţată că dacă mai insistă va fi la rândul ei împuşcată. Aşa că s-a dus în satul natal, la Tălmăcel, unde l-a rugat pe preotul din sat să accepte să-şi îngroape soţul peste mama ei, moartă de doi ani şi jumătate. Preotul a fost de acord să o facă doar cu aprobare de la Mitropolie, pe care a obţinut-o. Abia pe 26 a reuşit să scoată certificatul de deces. 

Acasă, l-au privegheat cu controale care nu doar că i-au întors mortul în sicriu, dar i-au luat la inventar până şi borcanele cu murături. „În perioada 24 seara, 25, 26, cât am stat cu mortul în apartament, în trei rânduri am avut casa percheziţionată de Frontul Salvării Naţionale, 3 civili, 2 militari şi aşa zis un ofiţer, militarii şi ofiţerul înarmaţi, civilii beţi, mortul întors în sicriu şi căutat prin toate buzunarele de la costum, căciula, căutau gloanţele, inclusiv în balcon într-un dulăpior borcanele de murături la care aveam celofan militarii mi le-au spart, că doar acolo erau gloanţe. Şi-au bătut joc efectiv de noi, nu eram destul de necăjiţi, oare nu era destul necazul, aşa trebuia să se comporte cu noi, tratamentul ăsta l-am meritat oare? Şi în casă cu mortul am trăit cu teroare şi cu frică”, povesteşte femeia. 

image

Elena Vasiliu, proaspat vaduva, cu fiica ei, Vasilica

Era cât pe ce să nu-l poată îngropa, s-au trezit cu oamenii intrând peste preot, în biserică, spunându-i să nu-l înmormânteze că e terorist. „Noroc cu nişte veri, m-am dus cu verii mei, am intrat în biserică, a scos preotul hârtia, că are aprobare, că e nevinovat, l-am înmormântat”, spune Elena Vasiliu. 

După, a mers la comisia de anchetă şi a cerut să se demonstreze că soţul ei nu a fost vinovat de nimic. A căutat martori, a făcut expertiză balistică, a demonstrat cu o fotografie de la mare, unde era întins la plajă, faptul că soţul ei e unul din morţii dezbrăcaţi fotografiaţi la zidul morgii din Sibiu. În aprilie 1990 a primit în sfârşit hârtia de la procuratura militară care atesta faptul că soţul ei a murit nevinovat. „Vă facem cunoscut că prin rezoluţia Comisiei de Anchetă Sibiu, de pe lângă Procuratura Militară Braşov, din 20 aprilie 1990, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de soţul dumneavoastră Vasiliu Vasile, deoarece din probele de la dosar rezultă că acesta nu a folosit armamentul din dotare şi nu a desfăşurat nicio activitate contrarevoluţionară. Probele de la dosar relevă că moartea soţului dumneavoastră s-a datorat dilacerării creierului prin împuşcare şi nu leziunilor provocate prin acţiunea unor persoane civile”, se arată în document. 

image

În fiecare decembrie, Elena şi fiica ei, Vasilica, împodobesc bradul cu lacrimi în ochi. Pregătesc masa de sărbătoare cu sufletul plângând, sfâşiat de-o durere care nu va dispărea niciodată. Fata, care în prezenţa noastră a aflat pentru prima dată, în detaliu, cum a murit tatăl ei, fugea în casă, în copilărie, cu întrebări fără răspuns: „Mama, au zis către mine că nu se mai joacă cu mine că sunt teroristă, de ce îmi zic teroristă?”. Îşi cunoaşte tatăl doar din fotografii iar copiii ei, atunci când îi va avea, îl vor cunoaşte poate din documente şi de pe monumentele reci. „Aveam o lună şi două zile, în ziua în care tatăl meu a murit urma să fiu botezată eu. Părinţii mei se pregăteau de botez, dar a urmat Revoluţia unde tatăl meu a depus un jurământ şi a trebuit să stea la serviciu. În timp ce am crescut am avut o oarecare marginalizare socială în primul rând datorită copiilor vecinilor din cauza statutului care nu era clarificat, care nici în prezent nu este clarificat, că sunt anumite prejudecăţi şi în prezent. Eu nu l-am cunoscut pe tatăl meu, am auzit diverse poveşti de la prieteni de familie, de la verişori cu care tatăl meu s-a jucat”, spune Vasiliva, după care glasul se frânge într-un hohot amar de plâns. 

Văduvă de la 25 de ani

Ana Onişor a rămas văduvă la doar 25 de ani. În decembrie 1989, copiii ei aveau 3 ani şi 2 luni, respectiv 1 an şi 6 luni, iar soţul ei, Traian Viorel Onişor, avea 27 de ani şi era subofiţer de ordine publică la Miliţia din Sibiu. În 21 decembrie, chiar dacă era liber, a fost chemat la serviciu. S-a dus la sediu şi nu s-a mai întors. Seara a mers la el să-i ducă mâncare, au stat puţin de vorbă, „l-am rugat să fugă, n-a vrut, a spus că nu poate să fie judecat de Curtea Supremă, a jurat credinţă, va rămâne”, rememorează azi femeia. 

image

Ana si Traian Onisor

A doua zi dimineaţă s-a dus la serviciu, unde nu mai lucra nimeni iar şeful de secţie le-a spus că dacă vor să meargă la manifestaţii o pot face. Cu colegii, în puhoiul de oameni care scanda „Azi în Timişoara, mâine în toată ţara”, „Vrem libertate”, „Jos comunismul”, „Moarte dictatorului”, a ajuns până la Piaţa 90, apoi a rămas cu grupul care a luat-o spre Miliţie. Şi-a văzut soţul în curte, l-a chemat la gardul din spate, i-a dat ţigări, au povestit. L-a rugat încă o dată să fugă, şi din nou a refuzat-o. „Am povestit cu bărbatul meu, mi-a spus să mă duc acasă, să las demonstraţia şi să am grijă de copii. N-am plecat, m-am întors înapoi în faţă şi de acolo s-a adunat mulţimea, striga, scanda, s-a pus acel cearceaf (cearceaful pe care cei din Miliţie scriseseră „Noi miliţia slujim interesele poporului. Suntem cu voi! Fără violenţă! Organizaţi-vă pentru dialog!”, n.r. ). În momentul când s-a anunţat şi s-a auzit prima împuşcătură noi am încercat să fugim şi atunci soţul meu, parcă acum îl văd, a fugit şi a intrat în garaj, în clădirea administrativului la subsol era garajul, şi aia a fost ultima dată când l-am văzut”, îşi aminteşte Ana Onişor. 

image

Traian Onisor

Greu, printre gloanţe, a ajuns seara în cartierul Valea Aurie. În 23 au sunat-o vecinii să vină acasă, în cartierul Hipodrom, pentru că e un TAB în parcare îndreptat cu ţeava spre apartamentul ei. Izbucneşte în plâns când îşi aminteşte cum au percheziţionat-o la intrare în bloc, după care i-au spus că de la ea din apartament se trage. „Bineînţeles că a trebuit să ies pe balcon cu nu ştiu ce alb în mână, au căuat în lada de la canapea, în frigider, în dulapuri, peste tot, mi-au întors casa cu fundul în sus, au văzut că nu e nimic, am încuiat şi am plecat înapoi să-l caut”, rememorează femeia. Din 22 şi până şi-a căutat într-una soţul, însă nimeni nu a vrut să-i dea niciun fel de informaţii. 

Împuşcat în cap

„În seara de 23 am primit o informaţie că Trăienuţ ar fi internat în Spitalul Militar pe secţia Chirugie, rănit. Am şi încercat să mă duc, nu mi s-a permis să intru, aveam o cunoştinţă care lucra acolo, ea îl văzuse în seara de 22 când a fost dus, rănit, rana lui a fost superficială în abdomen iar în dimineaţa de 23 când s-a dus să-i ducă un ceai deja era mort şi nu mai era în salonul respectiv, erau duşi în secţia de terapie nu pentru acordarea de prim-ajutor, erau decedaţi, cu el au mai fost încă 8 colegi de-ai lui. În 22 nu avea ce să i se acorde îngrijiri medicale, rana fiind superficială probabil că i s-a pus un pansament, s-a cusut ceva acolo. În momentul în care pe ei i-a dus în spitalul militar a eliberat un salon şi i-a băgat pe toţi 9 în acelaţi salon. Declaraţia pe care a dat-o cunoştinţa asta a noastră spunea că din jumătate în jumătate de oră era unul din cadrul armatei care intra acolo să-i verifice. Cei care erau mai rău răniţi li se spunea nu o să vi se întâmple nimic, că sunteţi rezistenţi ca nişte câini şi o să o duceţi, iar cei care erau mai uşor, cum a fost soţul meu, că el putea să trăiască mult şi bine, nu i s-a dat şansa să se mişte sau să iasă, erau însoţiţi permanent, pas cu pas, şi toată lumea arăta cu degetul către ei că sunt terorişti. În dimineaţa zilei de 23 au fost executaţi, în spital. 

image

Traian Onisor

M-am întors înapoi acasă, m-am dus şi mi-am căutat cunoştinţa care lucra acolo şi mi-a spus „Te rog să mă crezi, nu pot să vorbesc. Va veni vremea sau timpul în care să vorbim”. S-a dus fratele meu seara târziu, în 23 seara, cu un prieten de-al lui, să încerce să vadă dacă poate intra din nou în Spitalul Militar, ceea ce nu a reuşit. În 24 dimineaţa m-am dus din nou la 1512, nimeni nu mi-a dat din nou relaţii, m-am dus la morgă, nu era, iar în 24 după masa a venit un vecin de-al nostru şi ne-a spus să mergem să-l luăm că este în curte la morgă, aruncat pe jos. Eu nu m-am deplasat, pentru mine a fost un şoc, s-au dus amândoi fraţii mei şi cu un prieten de-al lor, n-au vrut să li-l dea acasă fără sicriu, în 25 dimineaţa s-a dus, a cumpărat sicriu de la poarta cimitirului şi s-a dus cu unchiul meu cu maşina şi l-au adus acasă”, susţine Ana Onişor. 

image

FOTO: Traian Onişor, la înmormântare

Într-un răspuns transmis în 17 februarie 2005 de către Secţia Parchetelor Militare din Parchetul General către Secretariatul de stat pentru problemele revoluţionarilor se precizează: „Urmare adresei dvs (...) vă facem cunoscut că din dosarul nostru nr. (...) rezultă că numitul serg.maj. Onişor Traian Viorel din cadrul IMJ Sibiu, văzând că manifestanţii au pătruns cu forţa în curtea Inspectoratului de Miliţie, a încercat să se refugieze în curtea UM 01512 Sibiu, ocazie cu care – în mod nejustificat – a fost împuşcat mortal de către militarii din unitatea sus-amintită”.   

image

Prizonier la bazinul de înot 

Lucia Şomşag are astăzi 53 de ani. În 1989, lucra ca şi personal civil la Miliţie, la cadre, iar soţul ei era ofiţer la Şcoala de Dresaj de la Sibiu, actualul Centru Chinologic. Erau plecaţi în judeţul Cluj când au primit indicativul care le spunea că trebuie să se întoarcă în unităţi. Din 17, soţul ei a rămas la Miliţia din Sibiu. S-a dus la inspectorat în 21 seara, să-şi vadă soţul, şi s-a întors acasă îngrozită. „Încă din 21 se striga să omorâm familiile de miliţieni, să mergem peste ei, să le căutăm familiile, ştiau că ei sunt acolo şi noi suntem acasă şi că suntem vulnerabili”, rememorează femeia. 

Ziua de 22 a prins-o la serviciu. „Ai noştri erau speriaţi, ordinele erau că nu se trage, să rămână în unităţi, orice s-ar întâmpla ei rămân în unitate şi nu se deschide focul, crezând că lucrurile se vor linişti. M-am dus la o casă în apropiere, prima casă de pe Milea, unde aveam nişte prieteni, pentru că am văzut că parte din cadrele militare din miliţiei s-au schimbat în curte în haine civile, unii încercau să plece din inspectorat. M-am întors cu haine pentru soţul meu, nu l-am mai văzut, ai noştri s-au retras în clădire, nu au mai stat prin curte probabil să nu întărâte lumea, cert este că eu cu ochii mei am văzut persoane civile cu pardesie, poate 4-5 persoane, închişi cu cordon la pardesie, unul şi unul, care intrau în curtea inspectoratului pe gardul din spate, arătau asemănător. Lucrând la cadre pot să spun că îi cunoşteam pe colegii noştri, mi-am pus întrebarea – ai noştri s-au retras ca şobolanii înăuntru, cine sunt ăştia care intră, de ce intră niştre străini în curte când ai noştri nu ştiau cum să scape de fapt şi ce să facă?”, rememorează femeia. 

image

Marin Somsag alaturi de alte persoane retinute in bazinul unitatii militare de la Sibiu - Sursa foto Volumul dosarele Revolutiei - Fotografii Document - editat de Revista Tribuna din Cluj

Apoi, în faţa sediului s-a arborat acel cercearf cu mesajul că miliţia e cu poporul şi, spune femeia, părea că lucrurile se mai liniştiseră. „La un moment dat văd un TAB de la armată care iese din zona UM 15 12 cu cineva deasupra, un militar de armată, nu ştiu cine era, cu o portavoce, care spune „L-au omorât pe generalul Milea, ceva de genul ăsta. Iniţial, înainte să apară TAB-ul, după ce au vorbit cei de la Miliţie, am văzut lumea care s-a întors şi a spus „Să mergem să tipărim ziarul, să scoatem primul ziar liber”, lumea deja făcuse oarecum stânga împrejur să meargă, în 22 la prânz, în jur de 12. Ai noştri cred că nu au mai apucat să închidă poarta, eu când i-am văzut că vin înapoi, îmi era frică să nu mă recunoască cineva că nu ştiai ce reacţie au, parte au apucat să intre în inspectorat şi cei care erau în faţă şi cei mai violenţi au zis „Să intrăm pe ei să-i măcelărim. Omorâţi miliţieinii, omorâţi miliţienii”, şi au intrat. Eu în momentul ăla am fugit, încercând să dau colţul pe lângă gardul inspectoratului prin spate am auzit gloanţe, începuse să se tragă. Din blocul de lângă inspectorat, din lateralul punctului de control, de acolo cred că s-a tras prima dată. De acolo cred că s-a tras în mulţime, când a murit Miţiţi (Dan Miţiţi, elev la UM 01512 Sibiu, n.r.)”, povesteşte Lucia Şomşag. 

De aici, lucrurile s-au desfăşurat cu o viteză uluitoare. Căutând sprijin la armată, de frica manifestanţilor care intrau deja în sediu, miliţienii de atunci au murit seceraţi de gloanţe, parte în stradă, parte în curtea unităţii militare, după ce apucaseră să sară gardul. Soţul Luciei Şomşag n-a apucat să treacă, a rămas undeva la subsol, el şi colegii lui şi-au închis armele în fişetele de la Paşapoarte. Mai târziu, au fost escortaţi la UM 01512 şi apoi la deja celebrul bazin de înot al unităţii militare, unde au fost ţinuţi laolaltă în condiţii mizere zeci de angajaţi de la miliţie şi securitate, dar şi civili. 

„S-a făcut acel cordon, numai cordon n-a fost de protecţie, au venit şi i-au preluat de la baza subsolului, primul lucru când au ieşit în curte i-a dat cu patul de armă în cap, în coaste, i-a rupt coastele, şi i-a spus să se descalţe după care au început să le ia ce au văzut pe mâini, verighetă, ceasuri şi de toate şi să-i scuipe, manifestanţii împreună cu militarii în termen, cu armata care a zis că le acordă protecţie. I-au pus în sala de sport, armata, legaţi cu sârmă la mâini, la spate, şi i-au ţinut în genunchi. I-au ţinut în sala de sport până a doua zi, şi dacă au vrut la toaletă în genunchi au trebuit să meargă, târâş, curgea sângele din ei. I-au dus apoi în bazinul de înot şi le-au aruncat nişte coji de pâine şi au spus „Mâncaţi, animalelor, că voi ne-aţi omorât militarul nostru”. Dragomir a apărut de vreo 2-3 ori cu militarii după el acolo la marginea bazinului şi spunea mereu la militari „Dacă mişcă vreunul, vreun câine, trageţi fără somaţie”. A fost într-o grupă de 15, ca să-i intimideze i-au scos afară, Dragomir, în curte, să-i execute, după care nu i-au executat, i-au dus înapoi”, povesteşte femeia. Soţul ei a venit acasă în ianuarie, „cu barbă, supărat, speriat, amărât”. A murit un an mai târziu. 

Mărturia cutremurătoare a unui miliţian supravieţuitor

Întâlnirea cu Adrian Mărgeanu te răscoleşte. Astăzi are 51 de ani, şi de 25 de ani, câţi au trecut de la Revoluţie, viaţa fostului poliţist curge într-un scaun cu rotile. În 21 decembrie 1989, era la serviciu. „A fost acea coloană de manifestanţi, au venit până în faţa sediului, au aruncat cu piatră cubică, au dat foc jos la Evidenţa Populaţiei, eram toţi acolo aproape prizonieri în propriul sediu pentru că nu aveai ce face, nu puteai riposta. Regulamentele militare erau încă în vigoare, oricine ar fi încercat să intre cu forţa într-un sediu sau într-un perimetru asimilat celui militar era somat şi dacă nu se oprea trebuia să fie oprit prin orice mijloace, inclusiv foc de armă, în principal la picioare, ceea ce nu s-a întâmplat cu noi, cadrele de miliţie. Oamenii au plecat, seara respectivă, zilei de 21, plecând au spus aşa, unii dintre ei, vă daţi seama că mulţi erau certaţi cu legea, un om cu discernământ şi cât de cât cumsecade nu se apucă să facă lucruri de genul ăsta, cum s-au întâmplat, au plecat spunând că mergem acasă şi vă măcelărim familiile, cred că orice om care are familie gândiţi-vă cam cum ar reacţiona”, îşi aminteşte Mărgeanu. 

Proaspăt mutat la Serviciul Circulaţie, a fost în ziua respectivă pe stradă. În Sibiu s-a manifestat, dar nimeni nu a avut cu el nicio problemă. „Am fost în mai multe puncte din Sibiu, nu avea practic nimeni grija mea pentru că nu mai primisem niciun ordin, am făcut în aşa fel încât să nu-mi iau armamentul la mine pentru că mai am şi eu ceva discernământ, era un cordon de militari, în faţa parcului Astra, şi înşiraţi din câţiva în câţiva metri în faţa hotelului Bulevard. Manifestanţii au trecut către Consiliul Judeţean şi s-au şi întors. În frunte ştiu că era un tip care cred că pierduse pe cineva la Timişoara, pentru că a şi spus. Eu eram pe partea opusă a trotuarului în faţa hotelului Bulevard, au trecut pe lângă mine, culmea e că proferau înjurii şi îi ameninţau pe cei de la MAN, eu fiind singur acolo, cu manta pe mine, cu caschetă albă, nu puteam să nu fiu văzut, puteau să mă facă... Nici măcar nu mi-au adresat un cuvinţel. În momentul în care s-a produs o strangulare, încercau să mai treacă maşini, atunci era voie să mai mergi pe Nicolae Bălcescu, pe centru, pur şi simplu i-am luat pe câţiva şi le-am spus „Uite, nici voi nu mai puteţi trece, nici maşini nu mai pot trece, haideţi să facem cumva să le dăm drumul”, s-au apucat şi mi-au făcut mie treaba, au degajat drumul, au făcut barieră. Asta pe tot parcursul zilei de 21”, îşi aminteşte poliţistul. 

„Se trăgea din toate părţile”

Au trecut greu peste noapte, iar în dimineaţa zilei de 22, când mii de protestatari au ajuns în faţa Miliţiei, cineva a scos pe geam cearceaful alb, cu mesajul că miliţia este în slujba poporului. „S-a format un comitet, un grup de oameni dintre manifestanţi au intrat în sediu conduşi fiind de cadre şi au controlata absolut tot, de sus până jos, unde au dorit să meargă acolo au mers, începând cu arestul, îşi doreau arestaţii din ziua respectivă, nu au găsit nimic. Pe timpul ăsta a venit un transportor blindat în faţă la sediu, din turela căruia a ieşit Dragomir Aurel, comandantul garnizoanei, nu ştiu pentru ce, bineînţeles că a fost boscorodit de toţi, de acolo a trebuit să plece. În momentul ăsta ştiu că au început să vorbească să meargă să scoată un ziar, noul ziar Tribuna. Şi atunci a început. 

Practic lumea vroia să se disperseze, acolo lumea nu mai avea ce căuta. Apropo, intraseră deja, au intrat zeci de manifestanţi prin curte, au început să bântuie cam peste tot acolo, am înţeles că au fost şi nişte reglări de conturi, erau ofiţeri de la judiciar, de la economic, care avuseseră de-a face cu destui, erau şi destui cu cazier, vă spun eu clar, i-am şi recunoscut pe mulţi, nu avem ce face, erau propulsaţi de forţa masei şi nu te joci cu aşa ceva. În momentul în care începuse să apară o detensionare a masei, ceea ce se considera a fi fost forţă de represiune era pusă cu botul pe labe, toată lumea umbla pe acolo, nu aveai ce face, erau în sediu, dar am văzut şi prin curte. În momentul ăsta a început foc de armă automată şi acum toată lumea dă vina unul pe celălalt”, povesteşte poliţistul. 

image

Adrian Margeanu

La momentul respectiv, spune el, mai erau în sediu aproximativ 100 de cadre. „Toţi aveam armament. Este totuşi un sediu cu caracter militar, armamentul ăla nu trebuie lăsat pe mâna nimănui, era muniţie, erau pistoale mitralieră, pistolete, puşti mitralieră, exact ca în orice altă unitate militară, în orice alt post de poliţie, nu poţi să laşi aşa ceva pe mâna oamenilor, tu ai un ordin, trebuie să-l respecţi şi trebuie să-şi aperi sediul. Nu mai era nimic de apărat pentru că lucrurile erau cum v-am explicat. În momentul în care a început să se tragă, se trăgea din toate părţile, nu a mai contat că civilul are ceva de împărţit cu miliţianul, toţi au încercat să fugă, erau unii claie peste grămadă, pur şi simplu se ascundeau de gloanţe pentru că privind de undeva de sus de unde am văzut eu în curte cel puţin doar gardul împiedica traiectoria gloanţelor, era un unghi mort, instinctiv oamenii majoritatea s-au retras către gard, în faţă nu ştiu cum au scăpat neîmpuşcaţi şi neomorâţi numai atâţia, singura explicaţie ar fi că s-a tras foc direct pe sediu, în geamuri, dacă se trăgea în stânga sau în dreapta unde era masa manifestanţilor care încerca să plece, vă daţi seama ce era acolo. 

Am înţeles că a fost împuşcat un cadru, un elev, care încă mai era în faţa sediului, dar ce mi se pare interesant, şi am auzit asta şi la procesul lui Nicu Ceauşescu, am prins nişte frânturi la radio, în momentul în care s-a cerut să se vadă urmele de gloanţe în zidul clădirilor aflate faţă în faţă cu clădirea Miliţiei nu a putut arăta nimic. Prima dată au spus că le-au astupat, că au dat ordin să le astupe, după care s-a mers la locţiitorul comandantului pentru servicii care a zis că el nu a făcut aşa ceva, pur şi simplu nu am tras în direcţia aia, pentru că nu 100, 15 oameni dacă dau drumul la foc automat cu kalaşnikov-ul undeva trebuie să intre nişte proiectile, şi se pare că s-a dovedit că aşa a fost. Oricum, dacă noi am fi tras un singur foc, chiar şi pentru apărarea vieţii noaste, am fi fost consideraţi clar terorişti. Oricum am fost consideraţiu terorişti dar am stat pur şi simplu, asta înseamnă probabil şi educaţie, şi discernământ, Dumnezeu ştie, dar am stat să fim măcelăriţi pur şi simplu aşa, de-a lungul minutelor şi zecilor de minute. Cine a putut a încercat să se îndepărteze, dacă au fost prinşi de rafale asta este dar unii au fost împuşcaţi după câte am înţeles intenţionat, fără discuţie – împuşcaţi pe la spate, pe unii i-au dezbrăcat, i-au pus să meargă către corpul lor de gardă, după care i-au împuşcat”, povesteşte Adrian Mărgeanu. 

Împuşcaţi cu sânge rece

Miliţienii erau perfect conştienţi că nu mai aveau ce căuta într-un sediu în care se trăgea din toate direcţiile. Aşa că au căutat ajutor peste drum, la UM 01512, unde şefii lor se duseseră deja cu o seară înainte. Potrivit rezoluţiei Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare, dispusă faţă de colonelul în rezervă Aurel Dragomir (comandantul UM 01512 în decembrie 1898, n.r.) în cauza privind evenimentele din decembrie 1989 din municipiul Sibiu, „în noaptea de 21/22.12.1989, la cererea col. Rotariu Iulian, la acea dată inspector şef al Inspectoratului Judeţean MI Sibiu, înv.col (r) Dragomir a fost de acord cu mutarea acestuia şi a lt.col. Petrişor Teodor Virgiliu, la acea dată şef al Securităţii Sibiu, respectiv a mr. Nicu Silvestru, şef al Miliţiei jud. Sibiu, în comandamentul UM 01512 Sibiu, respectiv în biroul locţiitorului comandantuluipentru învăţământ şi stat major, situat în imediata apropiere a biroului comandantului unităţii militare. Cu privire la acest aspect învinuitul susţine că „...am raportat primului secretar care a aprobat imediat, l-am sunat pe generalul Hortopan care şi-a dat acordul. Cele 3 cadre de la MI s-au prezentat la mine, iar tehnicienii au început instalarea telefoanelor, operaţiune care a durat până către miezul nopţii”. 

„Ideea este că nu mai aveai ce face într-un sediu în care se trăgea din toate direcţiile. Am înţeles că a fost o discuţie între Dragomir şi şeful inspectoratului, care cu o seară înainte era la ei acolo, am înţeles că deja fuseseră reţinuţi, şi şeful judeţului, şi a spus cine sunt ăia care trag, că nu sunt ai mei, şi ăsta nu ştiu de ce a spus Culcat şi ăia s-au culcat, cei care erau pe clădiri. Dacă noi eram asediaţi în propriul sediu cine se putea cocoţa pe clădirile din jur, pe blocurile din jur, şi prin podurile caselor. Sub acoperişuri am văzut ţigla căzând, fărâmiţându-se şi curgând, e un şoc atunci când există detonaţia proiectilului, erau nişte case peste drum de noi, mă gândesc că nu avea nimeni interesul să tragă în acoperişul unei case, mă gândesc că cineva de sub acoperişul casei şi-a făcut loc şi începea să tragă de acolo. Imaginaţi-vă că într-o clădire de beton să stai să aştepţi nişte rafale care curgeau pur şi simplu, un glonte poate să ricoşeze de 5-6-7 ori în interiorul unei camere până se opreşte, mai ales dacă este cu miez perforant. Toţi au încercat să plece de acolo. Cine a rămas a fost împuşcat”, spune Adrian Mărgeanu. 

Atunci a încercat să plece. Jos, erau miliţienii care, în mare majoritate, astăzi, au numele trecute, in memoriam, pe monumentul din faţa Inspectoratului de Poliţie al judeţului Sibiu. Mărturia poliţistului despre ce s-a petrecut apoi este cutremurătoare. 

„Era şeful municipiului, locţiitorii, 2-3 foştii mei şefi, câţiva dintre colegii mei. S-a luat legătura cu cei de dincolo ca să mergem la ei, că nu ştiam care e situaţia. Ei au spus, a vorbit locţiitorul, a dat telefon, a vorbit cu ei, să mergem la ei dar să nu mergem pe la intrare, pe la corpul de gardă, că nu este bine, să mergem să sărim gardul. Nu ne-am gândit la chestia asta. S-a vorbit telefonic cu ofiţerul de serviciu de la 1512 şi cu ofiţerul de serviciu de la noi, de fapt locţiitorul a vorbit, de două ori s-a vorbit. Când se trage şi auzi că şuieră gloanţe peste tot ţi se pare destul de bună ideea să nu te mai apuci să ocoleşti când poţi să mergi direct. Şi am ieşit afară, tot grupul care eram. Înainte de chestia asta era momentul cu Milea, auzisem, nu se ştia ce se va întâmpla, să se sinucidă, auzisem. 

Şi am plecat către cei de dincolo, bineînţeles în pas alergător. Într-adevăr toţi aveam armament asupra noastră, toţi care au putut să-i ia armamentul l-au luat, nu se lasă armamentul în urmă, este ordin care se dă oricum. Nu am ajuns să trecem strada pentru că deja s-a deschis focul asupra noastră. Neştiind de unde se trage pentru că deschizându-se focul şi între blocuri sunetul se repercutează, oricum se trăgea şi de la distanţe ceva mai mari, după cum ne-am dat seama după aceea din păcate, deja doi dintre colegii mei au fost împuşcaţi chiar înainte să ajungă la celălalt trotuar de vizavi. M-am uitat, nu prea puteai să faci mare lucru, era clar că era căzut mort, nu mai mişca, mi-am continuat drumul ca şi ceilalţi. După ce am sărit în curtea lor este un spaţiu de la gard de câţiva metri buni până la clădirile lor, sunt două clădiri, comandamentul lor, corpul de gardă mai în stânga şi o clădire de dormitoare, acolo s-a tras în noi, noi nu am mai ajuns să facem mai nimica. Se trăgea în noi înainte să ajungem acolo. Am sărit şi bineînţeles te pui cu nasul în iarbă pentru că doar nu eşti nebun să mai faci vreo mişcare, neştiind nici măcar de unde se trage. Abia după aceea când am ajuns toţi dincolo şi culcaţi între cele două clădiri – doi dintre colegi au ajuns după un colţ – erau ascunşi după clădiri, luaseră poziţie de tragere, stăteau după colţ cu kalaşnikov-ul în mână şi trăgeau în noi bine-mersi. 

Dintre cei care au căzut au cerut ajutor, s-a tras în ei până când au fost împuşcaţi mortal, deşi regulamentul scrie clar că în prima fază se somează, dă-o naiba de somare, date fiind condiţiile, dar tragi la picioare, dacă tu consideri că asta e o ameninţare se trage la picioare, după ce tovarăşii erau pe jos, dacă e până acolo, în ghilimele atacatorii, nu te apuci să tragi în ei până îi ucizi, asta am văzut-o cu ochii mei. A cerut – Dă bă un încărcător că nu mai am, mi s-a golit. Dincoace mai erau nişte domni, nu aveau numai kalaşnikov, cred că aveau şi mitralieră de companie sau ceva de genul, culcaţi pe burtă, toată situaţia respectivă – atunci mi-am dat seama că de fapt ne chemaseră într-o ambuscadă. Cei din faţă s-au chinuit ceva vreme să mă lovească în cap, au tras pe lângă, în schimb mi-au nimerit umărul. Culcat fiind la pământ cu capul către interiorul unităţii am fost lovit undeva la torace şi un glonte în coapsă după care m-au lăsat cumva în pace, probabil că aveau treabă să-i ucidă pe ceilalţi, dar nu puteam rămâne la nesfârşit aşa nemişcat, au văzut că mai mişc, am crezut că e o perioadă de acalmie, şeful municipiului a spus nu mai trageţi domnule că sunt oamenii mei – era mai la dreapta, civil îmbrăcat – văzând că mai mişc am mai luat câteva. Am avut humerusul rupt, articulaţia scapulor-humerală zdrobită, am făcut cangrenă, două coaste tăiate, o părticică bună din plămânul drept s-a dus, după care a început – m-au lovit în osul sacru, mi-a fost spart şi osul sacru în câteva rânduri. 

Ceea ce este de remarcat la mine – sunt paraplegic acum, am sensibilitatea pierdută de al nivelul toracal – t4, t5 – dar nu este din cauza împuşcăturii, aici nu a fost glonţ. După câte mi s-a spus – am fost transportat în Austria – acolo a fost lovitură. Şi încă ceva – în momentul în care am fost luat de acolo, că ne-au luat până la urmă – atâta mai ţin minte, probabil că din cauza durerii mi-am revenit, probabil că şi frigul a acţionat ca şi astringent asupra rănilor şi n-a mai curs atâta sânge, ştiu că m-am pus în fund şi am avut o durere groaznică, cum era osul sacru zdrobit, m-a durut foarte tare, asta m-a făcut să am nişte momente de luciditate după care iar mi-am pierdut cunoştinţa. Cred că se înserase deja, pentru că nu mai vedeam lumină. Asta înseamnă că eu nu-mi pierdusem sensibilitatea picioarelor, eu am fost lovit în spate după ce am fost împuşcat. Am văzut clar şi din stânga şi din dreapta mea cum o încasează, auzi gemetele, e acel suspin al morţii”, povesteşte poliţistul. 

Imobilizat în scaun cu rotile de 25 de ani

Mai mult de 10 gloanţe i-au ciuruit trupul. Spune că şansa lui a fost că a fost trimis ulterior în Austria, altfel nu crede că ar fi scăpat cu viaţă. Astăzi, după 25 de ani, convingerile lui despre ce s-a întâmplat atunci sunt foarte clare. „După câte îmi dau seama a fost o treabă concertată, pentru că tipul cu care stătusem de vorbă de nenumărate ori şi îl consideram cât de cât prieten era sus cocoţat pe un transportor blindat în faţă la Bulevard în 21, l-am întrebat ce face, îi puseeră o garoafă sau un trandafir în ţeava transportorului, în mitralieră, şi mi-a spus foarte aşa, marţian – datoria 

Noi eram consideraţi, probil, lupul cel rău, după ce nu a mai existat lupul cel rău s-a tras în continuare în Sibiu, nu ştiu pentru ce, nu s-au găsit acei terorişti care se pare că au făcut harcea parcea pe aici. 

Să se fi tras (din clădirea Miliţiei, cum au fost făcute anumite acuzaţii, n.r.) – foarte bine – luaţi 3-4 kalaşnikoave, daţi-le la 3-4 oameni şi trageţi unde vreţi în direcţia respectivă, undeva gloanţele trebuie să meargă – unde sunt gloanţele alea şi în cine s-a tras? Pentru că atunci când s-a început focul încă erau manifestanţi în faţă, dacă era aşa şi cum erau toţi manifestanţii care sunt amestecaţi prin curte nu-i aşa că ar fi trebuit să fie destule victime cel puţin în rândul civililor? Ori ceea ce s-a întâmplat îmi arată foarte clar că în ziua respectivă au murit 25 de cadre militare doar de la miliţie, foarte ciudat aşa-i? Nu, nu e ciudat, v-am mai spus, dacă s-ar fi tras de la noi era prăpăd, ori că s-ar fi tras de sus ori că s-ar fi tras de jos. Cine a tras, dacă-l poate găsi, să răspundă, dar eu mă întreb pentru ce ar trebui să răspundă din moment ce nu există o victimă, una. Victima respectivă din 21, care a fost împuşcată atunci când s-a încercat forţarea la intrarea sediului, a fost împuşcat unde? Nu ştiu sigur, să nu greşesc, dar nu a murit. 

În partea astalaltă – nu – a fost vorba de crimă, de ucidere – nu le-aş fi dat la acei oameni nici măcar bâte, chiar dacă erau cadre militare. În momentul în care noi am fost acolo cu nasul în iarbă şi am fi tras un singur foc de armă către ei atunci le-am fi dat apă la moară, clar atunci ar fi avut motivele, dar niciunul nu a tras niciun foc de armă înspre ei, niciunul nu a fost rănit, nu au fost urme pe clădire, când apeşi pe trăgaciul unui kalaşnikov pleacă mai multe gloanţe nu totdeauna unde vrei tu, se pot duce oriunde, şi lucrul ăsta nu s-a întâmplat, deci nu au putut să dovedească că noi am venit, cum au spus ei, să-i atacăm, şi acum gândiţi-vă – în momentul în care se trage din toate părţile asupra ta tu vrei să pleci de acolo dracului ca să scapi şi ei vin cu teoria că ne-am dus acolo ca să le luăm steagul? Cu şeful Miliţiei care v-am spus era un tip rubicond, vai de mama lui, ce să facă cu steagul ăla, atunci? Cam aşa se pune problema, în viziunea mea”, încheie poliţistul. 

Măcel fără vinovaţi

Cercetările în dosarul Revoluţiei de la Sibiu, începute în 1990, s-au încheiat abia în 2010. În faţa anchetatorilor, colonelul Dragomir şi-a susţinut în permanenţă nevinovăţia. „Imediat după ora 12:00, după câte am văzut şi constatat personal, pe intervalul dintre clădirea Inspectoratului şi Policlinica cu Plată au apărut 10-15 oameni în combinezoane negre şi ţinută de gărzi patriotice, executând foc asupra populaţiei şi elevilor din cordon. Concomitent, către stradă şi şcoală a început să se tragă şi de la etajele superioare ale Inspectoratului. Am observat cum populaţia se retrăgea în dezordine şi în fugă adăpostindu-se după copaci, după transportoarele blindate şi la punctul de control al şcolii. Cordonul de elevi s-a repliat între transportoarele aflate în faţa Inspectoratului şi punctul de control al şcolii, asigurând protecţia populaţiei. Am văzut cum un elev a căzut fără a se mai ridica, de care la acea oră am fost sigur că a fost împuşcat mortal precum şi un ofiţer şi un elev răniţi.

 În continuarea evenimentelor din 22.12.1989 am rugat, apoi am insistat ca cei trei ofiţeri MI aflaţi lângă mine să ordone încetarea focului deoarece fără niciun dubiu am constatat că se trage şi din Inspectorat. Rotariu era foarte calm, a afirmat că nu trage nimeni, pe când Nicu Silvestru şi Petrişor erau foarte agitaţi. Văzând elevul doborât precum şi răniţii din partea şcolii am exclamat „Mi-au omorât oamenii. A încetat focul. L-am văzut pe mr. Balint Florea intrând pe poartă cu un elev în braţe. L-am întrebat dacă este mort sau viu. El mi-a confirmat că este mort. Scena m-a cutremurat. Am aflat ulterior că îl cheamă Miţiţi Dan. Totodată am văzut un elev rănit despre care am aflat tot ulterior că se numeşte Dragomir marian, precum şi un ofiţer care era de asemenea rănit. Am plecat la spital, fiind convins că aceasta este prioritatea pentru acordarea primului ajutor şi în scopul de a mă documenta de la medici asupra diagnosticului şi a raporta cât mai repede posibil eşalonului superior situaţia concretă creată. Aflându-mă la spital am auzit puternice rafale de armă automată. Nu înţelegeam ce se petrece la un moment dat. M-am înapoiat urgent la şcoală urcându-mă în transportor fiind urmat de ARO care executase de asemenea deplasarea la spital. Ulterior de la Mr. Nedelcu am înţeles că deplasarea la şi de la spital a durat 12 minute. Din clădirile limitrofe se auzeau focuri de arme. Unitatea riposta”, le-a declarat Dragomir anchetatorilor. ,  

În 2010, Parchetul Militar a dispus scoaterea de sub urmărire penală a lui Aurel Dragomir pentru mai multe infracţiuni, printre care omor şi participaţie improprie la infracţiunea de omor deosebit de grav, precum şi prescrierea în cazul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal. 

Într-un interviu acordat cotidianului Adevărul, în 2010, întrebat dacă a simţit că e vorba de o manipulare, colonelul Dragomir a răspuns: „Să vă spun ceva: eu ¬n-am crezut atunci că miliţienii care au fost împuşcaţi au sărit gardul Unităţii Militare ca s-o atace. N-am crezut şi nu cred nici acum. Că l-am văzut pe unul pe care-l cunoşteam...”. 

Miliţienii morţi au fost declaraţi, ulterior, eroi martiri. Familiile lor au continuat pe latură civilă, iar procesul este pe rol. 

Vă mai recomandăm:

Români de geniu. Emil Cioran, eternul student. Viaţa nevăzută a filosofului îndrăgostit de România

Lui Emil Cioran i-a plăcut să studieze şi nu să predea. A preferat să renunţe la catedra de filosofie din Braşov pentru a-şi continua viaţa de student la Paris. Eleonora Cioran, cumnata scriitorului, dar şi criticul de teatru George Banu şi pianistul Andrei Vieru, care l-au cunoscut, vorbesc despre umorul „pesimistului efervescent“, despre legăturile acestuia cu lumea mondenă şi iubirile lui Cioran.

Micul geniu IT care i-a uimit pe elveţieni: „Ştiu toate codurile pe de rost“

Petru Rogojanu, un copil de 12 ani din Sibiu, a absolvit cu succes două cursuri de IT, pentru adulţi, ale unei instituţii elveţiene, unul de web designer şi unul de web programator. Petru poate fi angajat în orice moment pe aceste poziţii, iar în 2012, a devenit cel mai tânăr web designer din România.

Povestea bibliotecii comunale din şura bunicii. Locul magic unde cărţile se citesc pe scaune din baloţi de paie

Elevii din comuna Moşna, din judeţul Sibiu, redescoperă plăcerea cititului într-un cadru ieşit din comun: au o bibliotecă sătească deschisă în şura unei case.

    

  

Sibiu



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite