Din Satu Mare în Siberia: un tată şi fiul lui vor reface cu maşina traseul străbătut pe jos de bunic în anii '40

Attila şi Norbert Bertici, tată şi fiu din Satu Mare, vor realiza un traseu de 27.000 de km cu maşina până la Vladivostok, în Siberia. Acelaşi traseu a fost străbătut, în sens invers, de bunicul lui Attila Bertici, în anii '40, după deportare.

Când spui Siberia te gândeşti prima dată la frig, iar mai apoi la sălbăticie şi pustietate, iar acest gând sperie pe cei mai mulţi. Nu şi pe Attila Bertici, un sătmărean care se autocaracterizează iubitor de aventură şi de senzaţii tari, lucruri care l-au convins să facă o expediţie, împreună cu fiul său în vârstă de 20 de ani, până în Siberia.

„De vreo doi ani de zile ne-am propus să facem drumul acesta, dar tot amânat, tot am zis că nu anul acesta, că mai lucrăm un an şi mergem pe urmă. La fel am zis şi anul trecut. Eu am mulţi prieteni care au murit până să împlinească 50 de ani şi am zis că oricum din toată munca nu ducem nimic cu noi, nu ne rămâne nimic, iar viaţa trebuie trăită, că la sfârşit rămânem doar cu amintirile şi aşa ne-am decis până la urmă să mergem anul acesta. Eu am o problemă de sănătate, cu inima, pot să trăiesc cu ea 50 de ani sau să mă doboare mâine, nu am de unde să ştiu, şi vreau să trăiesc experienţa aceasta, aşa că mergem”, afirmă Attila Bertici.

Există o componentă emoţională care îl leagă pe aventurieri de acest traseu, fiind oarecum o reconstrucţie a drumului făcut de bunicul său, care a venit pe jos acasă din Siberia, unde a fost deportat.

„Bunicul meu a fost deportat în anii '40 în Siberia. A venit de acolo pe jos, a durat doi ani şi jumătate drumul. Acasă toată lumea l-a crezut mort, chiar i-au organizat şi înmormântarea în lipsa lui. A ajuns acasă într-o noapte şi i-a bătut la bunica în poartă, dar ea nu l-a lăsat în casă, pentru că a crezut că e o fantomă. A dormit în faţa uşii până dimineaţă şi abia pe urmă l-a lăsat în casă. Dacă el a rezistat acelui drum, pe jos, şi noi putem rezista cu maşina. Şi mai este un aspect, tinerii din ziua de azi nu fac armata, nu au o experienţă care să îi îniţieze în viaţă, iar pentru el aceasta va fi iniţierea”, mai afirmă aventurierul.
 

Expediţii româneşti în Vladivostok au mai existat, dar cele mai multe au avut loc pe timp de vară, ceea ce, consideră cei doi tată şi fiu, ar anula din însemnătatea locului şi din dificultatea aventurii, astfel că ei au decis să pornească în octombrie.

„Am zis că vom porni pe iarnă, pentru că pentru iarna friguroasă e recunoscută Siberia, să mergi vara, când afară e totuşi cât de cât cald şi ai ziua destul de lungă, nu mai are nici un farmec. Mergem în 10 sau 25 octombrie, acuma să vedem cât de repede ne sunt gata vizele pentru toate ţările prin care trecem. Din cauza birocraţiei am fost nevoiţi să mergem cu paşapoarte ungureşti, pentru că cu acte româneşti ne era mult, mult mai greu să obţinem toate hârtiile de care avem nevoie, dar în Ungaria este un birou care doar de obţinerea de vize şi permise de trecere se ocupă şi aşa reuşim să le rezolvăm pe toate. Nu va fi uşor, pentru că undeva la ora 15-16 e deja întuneric şi o să fim nevoiţi să ne oprim din drum şi să tragem pe dreapta sau să ne cazăm. Nu vrem să conducem noaptea, pentru că toţi cei care au mai fost şi au condus noaptea fie s-au răsturnat, fie au lovit urşi, lupi şi nu ne dorim acest lucru”, afirmă şi Norbert, fiul lui Attila.

Drumul este calculat să dureze aproximativ 45 de zile, dar cei doi nu scot din calcul că vor avea nevoie şi de mai mult timp să ajungă acasă. Ar însemna să ajungă acasă la începutul lui decembrie, dar dacă vor fi nevoiţi să îşi prelungească aventura, speră să fie acasă pe Crăciun.

„Nu ştim ce se poate întâmpla acolo. Putem şi ţinuţi pe loc de acte, putem să avem probleme cu maşina, putem să nu ajungem la timp la o secţie de poliţie, unde trebuie să facem declaraţii pentru prelungirea vizei, iar toate acestea pot prelungi durata călătoriei. E o călătorie de 27.000 km, orice se poate întâmpla. Plecăm motivaţi să nu cedăm la chestii minore, ca stricarea sistemului de climă sau un service de una-două zile la maşină. Nici nu ne luăm bilet de avion ca rezervă, ne abandonăm drumul doar dacă sunt probleme grave de sănătate”, mai afirmă Bertici Attila.

Maşina cu care vor face deplasarea este încă o surpriză, pe care nu doresc să o dezvăluie, lucrând în prezent la ea, pentru a o echipa corespunzător plecării într-o zonă atât de friguroasă. Vor avea şi câteva piese de schimb pentru ea, dar şi un sistem de încălzire pe baterii, care să le asigure 48 de ore de căldură, în cazul în care rămân cu maşina în drum.

„Nu este o maşină nouă, pentru că nu avem ce face cu ea acolo, mergem oarecum şi în timp, înapoi cu 30 de ani şi nu prea există tehnologia necesară acolo pentru reparaţii la maşinile noi. Iar combustibilul acolo e de proastă calitate, ne-am face mai mult rău şi risc nouă să băgăm benzină de acolo într-o maşină nouă. Maşina cu care mergem noi are peste 15 ani vechime. Acum o să ne apucăm să o pregătim, cu parbriz dublu, cu izolaţie pe dedesubt, scoatem bancheta din spate, pentru a putea rabata scaunele din faţă să dormim pe ele. Nu facem un scop din a dormi doar în maşină, ne-au impus şi vizele să avem rezerare la câteva hoteluri, dar avem şi nevoie să tragem la un hotel o dată la 3-4 zile, pentru un duş”, povesteşte Norbert.

De cum au aflat de expediţia lor, sponsorii nu au întârziat să apară, existând deja câţiva sătmăreni care îşi doresc să îşi vadă numele pe o maşină, alături de un steag românesc, la capătul pământului, în Vladivostok. Costurile totale pentru cei doi expeditori se ridică la aproximativ 8.000 euro, fără eventualele reparaţii care vor avea loc la maşină şi schimburi de consumabile.