Ion Antonescu şi Arsenie Boca, victime colaterale. Noapte de Înviere marcată de sângele legionarilor de la Arnota
0
Istoria s-a scris la Muntele Arnota, „Taborul Vâlcii”, cum îl numeşte scriitorul Dinu Săraru, cu sânge, în loc de cerneală, sângele celor care au luptat împotriva comuniştilor. Este o zonă care adăposteşte două mari lăcaşuri de cult ale neamului românesc: Mănăstirea Bistriţa şi Mănăstirea Arnota. Nume mari, precum cel al lui Arsenie Boca, Ion Antonescu sau Bartolomeu Anania, sunt legate pe vecie de aceste locuri.
Grupul Arnota, aşa cum a fost cunoscută mişcarea de rezistenţă anti-comunistă din Munţii Buila – Vânturariţa, a fost lichidat chiar în ziua de Paşte a anului 1949.
Şapte persoane au murit în luptele care s-au dat pe Muntele Arnota, trupurile lor fiind aruncate în faţa Mănăstirii Bistriţa, apoi puse într-o groapă comună.
Mişcarea anti-comunistă a făcut victime şi în obştea de călugăriţe de la Bistriţa: maica stareţă Olga Gologan şi alte maici (printre care medici, profesori), bănuite că au fraternizat cu legionarii, au fost arestate şi ţinute câteva luni în temniţele de la Craiova, unde se ştie că au fost bătute şi, probabil, siluite.
Vedere de pe Muntele Arnota, cu localitatea Bistriţa - Costeşti, judeţul Vâlcea, Foto: Arhiva personală
Timp de aproape un deceniu, din 1948, codrii României aveau să fie martorii rezistenţei anti-comuniste. La fel ca în trecut, când haiducii se ascundeau prin păduri pentru a lupta împotriva asupritorilor, partizanii hăituiţi de Securitate au luat drumul munţilor, în speranţa vremelniciei regimului comunist.
Un episod „cutremurător” al istoriei noastre ne este redat cu lux de amănunte de cel care a scris Monografia Localităţii Costeşti, din judeţul Vâlcea, unde se află Mănăstirile Bistriţa şi Arnota, ing. Dumitru Bondoc şi de către directorul Direcţiei de Cultură Vâlcea, prof. dr. Florin Epure. Inginerul Bondoc s-a documentat din Arhivele Securităţii şi ale Totalitarismului în România.
„Se ştie că prigoana împotriva legionarilor a început de pe vremea Regelui Carol al II-lea, a continuat pe vremea lui Antonescu şi apoi a Regimului Comunist proaspăt instaurat. În ᾽48 – ᾽49, lupta Securităţii nou-înfiinţate pentru capturarea legonarilor s-a înteţit.”, povesteşte cercetătorul Dumitru Bondoc.
Aşa se explică de ce mulţi din cei cu apartanenţă legionară, manistă sau chiar ţărănistă s-au refugiat în munţi: în Munţii Făgăraşului, se cunosc amănunte despre taberele din Gorj, Mehedinţi şi mai ales din Argeş. A existat un grup care s-a ascuns şi pe Muntele Arnota, în judeţul Vâlcea, de unde şi numele grupării.
„Muntele Arnota constituia din cele mai vechi timpuri, prin poziţia sa, prin peşterile sale, prin cele două defilee care mărginesc muntele, prin geologia muntelui care permitea ascunzişuri, refugierea celor prigoniţi.”, aminteşte ing. Bondoc.
Ing. Dumitru Bondoc, monografistul localităţii Costeşti - Vâlcea şi prof. dr. Florin Epure, directorul Direcţiei de Cultură Vâlcea, Foto: Arhiva personală
În zonă sunt încă vii poveştile cu haiduci şi cu tezaurele ascunse în munte. Chiar şi legat de ctitorul Mănăstirii Arnota circulă o legendă potrivit căreia Matei Basarab, în anul 1633, înainte de a ajunge domn al ţării, pe când era urmărit de turci pentru a fi dus la Constantinopol, în urma unei bătălii pierdute, fiind însoţit de câţiva slujbaşi, a trecut munţii prin Curtea de Arges, Mănăstirea Cozia şi Schitul Iezer, până în Masivul Buila. Aici s-a ascuns în mlaştinile cu răchită ale Cheilor Bistriţei, pe platoul de deasupra Mănăstirii Bistriţa. Tot legenda spune că un viteaz arnăut din suita lui s-a dat drept Basarab şi s-a lăsat ucis în locul stăpânului său. În memoria sacrificiului arnăutul viteaz, spune legenda, locul a fost denumit Arnota.
Între 1935 – 1937, legionarii au construit, pe lângă tabăra de la Drăgăşani, o biserică, iar pe lângă cea de la Arnota un drum de acces către mănăstire. Un drum construit foarte greu, săpat în piatră de tineri care lucrau benevol.
Drumul de acces către Mănăstirea Arnota, săpat în stâncă de legionari, Foto: Arhiva personală
Există mărturii că obştile de călugări şi maici de la Mănăstirile Bistriţa, Arnota şi Turnu simpatizau cu legionarii.
„Cu această ocazie au cunoscut muntele de jur împrejur şi toate ascunzişurile sale, iar cunoştinţele au fost valorificate mai apoi în primăvara anului 1949. Un grup de legionari hăituiţi din Bucureşti au fost îndrumaţi prin Sergiu Popescu, un primar din judeţul Olt, care cunoştea bine zona Bistriţa, încă de le execuţia drumului, la Arnota. Deşi iniţial se dorise să se ajungă pe cheile Olteţului din Munţii Gorjului.
Grupul format din Gheorghe Piele cu nişte confraţi paraşutaţi prin ᾽46 – ᾽47 din Republica Federală Germania, a luat legătura cu un bun organizator - Ion Opriţescu, care-şi asuma sarcina de a aduce grupurile de partizani în munţi. Ambii au făcut parte din rebeliunea legionară din timpul Guvernului Antonescu, din 1941, şi au fost condamnaţi la 10 ani de temniţă grea, dar au reuşit să evadeze.
„Cuibul legionarilor” de la Arnota, Foto: Arhiva personală
O vreme s-au ascuns în Bucureşti, unde au organizat grupuri de legionari, simpatizanţi sau persoane certate pur şi simplu cu legea, care s-au refugiat pe Muntele Arnota. Arnota a adăpostit partizani din întreaga ţară. Numai că în sângerosul an 1949, activitatea lor a început la 26 februarie şi s-a finalizat, din păcate, în cea de-a treia zi de Paşte, de 26 aprilie, cu morţi şi răniţi.
Primul grup de şapte partizani a ajuns la mănăstire pe calea ferată îngustă, dându-se drept turişti. Peste noapte au rămas la mănăstire, au mâncat cu călugării, iar a doua zi au urcat pe munte. În următoarele două zile şi-au făcut un refugiu pe munte, timp în care au tot căutat apă.
Fiind un munte de calcar, întotdeauna au fost probleme cu sursa de apă, chiar şi pe vremea lui Matei Basarab. Până la urmă, s-au oprit într-o peşteră greu accesibilă, denumită „Hoaga Molidului”, sub „Piatra Hoţului”, unde s-au adăpostit din cauza ninsorii. Şi-au construit o colibă, cuptor pentru pâine, râul Costeşti (Pietreni) fiind la 80 de metri sub tabăra anti-comunistă.
La câteva zile a mai ajuns în zonă un grup. Doar 4 dintre fugari erau din judeţul Vâlcea. Dar alţi vâlceni au asigurat logistica.”, mai povestesc cei doi cercetători.
Stareţa Mănăstirii Bistriţa, Olga Gologan şi Arsenie Boca, Foto: Arhiva personală
Doi mari prelaţi ai neamului nostru, Arsenie Boca şi arhiepiscopul Bartolomeu Anania s-au ascuns la Mănăstirea Bistriţa. Arsenie Boca a venit la invitaţia stareţei Olga Gologan, cunoscută sub numele de mama Olga, ca să ţină prelegeri măicuţelor, în 1943. La fel s-a întâmplat şi la Mănăstirea Horezu. Dar a fost arestat în Râmnicu Vâlcea de către Siguranţa de pe atunci, transformată ulterior în Securitate, chiar de către şeful acesteia - maiorul Nicolae Filip. Arestat împreună cu călugărul care-l însoţea, a fost trimis la Bucureşti pentru cercetări, unde nu s-a putut dovedi că făcea parte din Mişcarea Legionară şi i s-a dat drumul. De altfel, el a fost arestat în repetate rânduri de către Securitate. Avea să ajungă un mare cărturar al Ortodoxiei Româneşti.
În acelaşi an, în drum spre Târgu Jiu, Valeriu Anania la acea vreme, care avea să devină ulterior episcopul Bartolomeu Anania, s-a oprit la Bistriţa, în încercarea de a scăpa de Securitate, care-l suspecta a fi partizan al Mişcării Legionare, fiindcă participase la nişte greve studenţeşti. Nu va uita niciodată ajutorul primit şi la rândul său va ajuta măicuţele, ulterior.
Mănăstirea Bistriţa, vedere panoramică, Foto: Arhiva personală
Există şi un episod cu Ion Antonescu care a fost adus cu domiciliul forţat la Mănăstirea Bistriţa. Se întâmpla în 1940, pe vremea Regelui Mihai, când Antonescu a devenit persoană non-grata şi a fost surghiunit la Costeşti. A fost cazat în condiţii „obscure”, având posibilitatea de a face excursii scurte doar pe Defileul Bistriţei.
Ion Rădescu, din Pietreni – Costeşti, avea în 1949 - 17 ani. Unchiul său a fost legionar, iar tatăl său partizan. „Aici s-au ascuns persoane din mai multe partide: ţărănişti, liberali şi legionari”, îşi aminteşte acesta. Ştie exact ce s-a întâmplat în zilele fatidice, cum un localnic a picat în capcana securiştilor, care au pretins că-şi caută prietenii şi, când pe om l-a luat gura pe dinainte, l-au arestat. Numai că dispariţia lui a alertat alte persoane care-l aşteptau cu lemne pentru cazanul de ţuică, şi aşa s-a aflat că legionarii erau vânaţi.
„M-a luat tata sub pretextul că mergem să pescuim păstrăvi. Am ajuns până într-un loc, pe firul de apă, unde tata a început să fluiere şi din pădure a ieşit un bărbat înalt, îmbrăcat cu o haină de piele şi cu cizme maro. Îl cunoştea pe tata, care i-a spus să fugă, că securiştii sunt pe urmele lor... În faţa peşterii aveau o antenă de emisie – recepţie.”, îşi mai aminteşte localnicul.
Legionarii n-au crezut iniţial că securiştii vor avea curajul să-i vâneze, dar s-au înşelat, după două zile „a început războiul, cu grenade, împuşcături... Apa râului Pietreni a devenit roşie.”
Arme automate, branduri, aruncătoare de grenade, flăcări, au fost folosite în „carnagiul de pe Muntele Arnota”, partizanii fiind anihilaţi după 3 zile.
Tatăl lui Ion Rădescu a fost arestat şi bătut timp de şase zile, ca să spună ce ştie despre mişcare, dar securiştii n-au putut scoate nimic de la el. N-au aflat nici de plecarea fratelui său, peste munţi, la Malaia, de unde era soţia, încă din ziua în care s-a aflat de prezenţa securiştilor în zonă.
Între timp, în urma luptelor, peştera în care s-au adăpostit legionarii s-a dărâmat. Oamenii locului recunosc zona după copacii care erau la intrare, care stau şi acum mărturie clipelor de groază de acum 70 de ani.
„Marea problemă a Grupului Arnota a fost logistica. Iniţial au avut asupra lor câte 2000 de lei şi hrană pentru 10 zile, dar ulterior s-au văzut nevoiţi să apeleze la localnici pentru a supravieţui.”, mai spune cercetătorul Dumitru Bondoc.
„Piatra hoţului”, locul unde s-au adăpostit legionarii, Foto: Arhiva personală
Sperau că şederea lor nu va fi lungă, în aşteptarea salvatorilor americani. „Se zvonea că americanii împreună cu Europa de Vest vor nimici Uniunea Sovietică”.
Cert este că Securitatea „le-a pus legionarilor în cârcă multe chestiuni, în mare parte neadevărate”, în încercarea de a demoniza mişcarea anti-comunistă.
„Grupul de la Arnota a cuprins 16 inşi, urmau să mai vină alţi 5 studenţi, care au fost prinşi în Gara Bucureşti. Şapte dintre ei au pierit în luptele cu Securitatea. Ulterior, s-a dovedit că au dat ascultare spuselor localnicului şi şi-au pregătit raniţele, ca să fugă. Numai că, pentru prima dată în două luni, au adormit fără să lase pe nimeni de pază. Un grup a reuşit să scape de Securitate şi să fugă prin munţi, după 3 zile au ajuns în zona Brezoi, la Sălişte, în nordul judeţului, de acolo la Gara Lotru şi apoi la Bucureşti”, mai spun cercetătorii vâlceni.
Interesant este că, cu o zi înainte de măcel, şi legionarii au prins doi securişti, pe care i-au judecat ca într-un tribunal adevărat. Doar doi dintre ei au fost de acord cu pedeapsa cu moartea, restul însă au decis să-i lase liberi, „ca să nu-şi înrăutăţească şi mai mult situaţia”.
Legionari rugându-se la mănăstirile vâlcene, Foto: Arhiva personală
Capturarea securiştilor a precipitat însă evenimentele, fiindcă iniţial s-a dorit prinderea legionarilor după sărbătoarea de Paşte.
De cercetarea evenimentelor şi aflarea adevărului privind întâmplările petrecute în Vâlcea s-au mai ocupat şi cercetătorii Sorin Oane şi Petre Bardaşu.
Aşa s-a aflat că cei şapte legionari morţi în luptele de la Arnota au fost îngropaţi noaptea, într-o groapă comună din curtea Schitului Peri. Iniţial s-a pus o cruce cu nume greşite la căpătâi.
În urmă cu două decenii s-a încercat o reparaţie morală printr-o placă de marmură care stă drept mărturie a evenimentelor din 1949.
Placa comemorativă a legionarilor căzuţi la 26 aprilie 1949, la Arnota, Foto: Arhiva personală
După anihilarea „cuibului de legionari de la Arnota”, multă vreme securitatea a rămas în zonă. Cei arestaţi în luptele din Vâlcea au fost judecaţi în patru loturi.
Se încarcă comentariile...
