Creatorul celei mai mari cupole de vitraliu din lume este român. Cum arată minunea arhitecturală şi ce a pictat artistul pe ea
0
Creatorul celei mai mari cupole vitraliu din lume sub formă de acoperiş îi învaţă pe cei mici taina artelor vizuale, prin intermediul lor educându-le şi familiile, prietenii, vecinii. De cunoştinţele sale beneficiază inclusiv dascălii, dornici să vadă pe viu cum se pictează cu adevărat.
Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul”, din Râmnicu Vâlcea, adăposteşte o comoară unică în ţară, şi probabil în lume, din punct de vedere arhitectonic, care a fost propusă să fie înscrisă în Cartea Recordurilor.
Maestrul Gheorghe Dican, creatorul ei, recunoaşte timid că reprezintă cea mai mare realizare a sa. „Este cel mai mare vitraliu din România şi este posibil să fie cel mai mare din lume pe acest tip de rezolvare tehnică, adică pe post de acoperiş. Deşi clădirea în sine este o clonă a bibliotecii de la Piteşti, am modificat (toţi ce care am lucrat) un pic proiectul – am mărit dimensiunea interioară, holul acela mare, în aşa fel încât să nu se obtureze spaţiul, ca la Argeş, printr-un plafon vitrat la etajul 2, ci ne-am dus în sus, pe post de acoperiş şi a căpătat o dimensiune monumentală care îi dă măreţie.”
Creaţia „Facerea Lumii” este alcătuită din 86 de module aşezate pe o suprafaţă de 142 mp, fiind construită la aproximativ 30 m înălţime de la baza edificiului. Sticla colorată este executată manual, cu armătură de plumb, în tehnica străveche a vitraliului.
Acoperişul cupolă-vitraliu al Biblotecii Judeţene Antim-Ivireanul Vâlcea, Foto: Arhiva personală
Vitraliul pentru eternitate
Vitraliul de la Vâlcea, prin datele sale artistice şi tehnice, este o capodoperă menită să înfrunte timpul. Cum preţul materialelor a fost suportat de artist, valoarea construcţiei este destul de mică - 30.000 USD. „Este cel mai mare vitraliu din România. Mai este un vitraliu în Belgia, dar e construit pe suprafaţă plată. Al meu ţine loc şi de acoperiş şi este în formă de cupolă, de aceea cred că este unic în lume”, ne mărturiseşte maestrul Dican. 12 ovale, cu câte 12 compoziţii ce ilustrează principalele tipuri de scriere cunoscute până acum, de la tartaria, la cuneiform, fenician, hieroglific, până la persan, chirilic, demotic şi altele, iar cele două corpuri de iluminat se compun sub forma globului pământesc cu mediane şi paralele, cam aşa arată partea inferioară. Partea superioară a globului simbolizează motivul solar. Primele manifestări ale Creaţiei Divine: aerul, focul, pământul şi apa stau la baza lucrării.
„Prefer să mă ridic pe umerii oamenilor, nu pe cadavrele lor”
Când îl întreb cine este omul din spatele numelui, mustăceşte uimit oarecum de întrebare şi spune că i se pare ciudată: „Sunt un om cu adevărat simplu, cu rădăcini sănătoase, care se trage din zona Horezului, mai exact din comuna Cernişoara, unde m-am născut în urmă cu 57 de ani. În perioada de dinainte de ′89 era o zonă necooperativizată, oamenii erau cu adevărat liberi. Cred că tendinţele acestea ale mele, de tip liberal, de acolo mi se trag, poate de la faptul că bunicul meu a fost cârciumar, tatăl meu a fost un om de afaceri şi înainte şi după ′89... Într-o gospodărie în care ai pământul tău, pădurea ta, simţi altfel proprietatea, ai sentimentul că ceea ce faci e pentru tine...
În rest, sunt un om normal, destul de timid, emotiv, deşi par curajos, dar sunt extrem de ambiţios, asta cred eu că e principala mea calitate. Îmi plac lucrurile făcute bine, duse până la capăt. În plus, îmi place să fac parte dintr-o echipă de oameni puternici, buni. Prefer să mă ridic pe umerii oamenilor, nu pe cadavrele lor. La ora aceasta, în România, ceea mai mare greşeală e că şefii se înconjoară de yesmen, de oameni mai proşti decât ei, ca să pară mai deştepţi, în timp ce liderii se înconjoară de oameni cu personalitate. Sunt de acord cu Steve Jobs când spunea că trebuie să ne înconjurăm de oameni deştepţi, nu ca să le arătăm ce trebuie să facă, ci ca să învăţăm noi ce avem de făcut de la ei. Ţin enorm la oamenii cu care lucrez. Cred că investiţia sentimentală, investiţia în oameni este cea mai importantă”, recunoaşte maestrul.
Specializat la domiciliu, şi-a început ucenicia pictând cruci pentru cimitire
Şi cum fiecare om este suma întâmplărilor din copilărie, îl întreb cum a început povestea Gheorghe Dican, acum pictor, muzeograf, preşedinte al filialei vâlcene a Uniunii Artiştilor Plastici (UAP) din România şi vicepreşedinte UAP la nivel naţional:
„Povestea mea a începutul cu tatăl meu care picta icoane, cu unchiul care venea cu şorţuleţul şi paleta şi picta peisaje... Spiritual, copilăria a fost destul de bogată, deşi am purtat opinci până la 7 ani. Am prins perioada de după război, o perioadă urâtă... Bunicul s-a întors din război ciuruit, şi fizic şi psihic. Lecu Dican a fost o celebritate a vremii şi locului, un personaj extrem de pitoresc, căsătorit de două ori... A dat faliment şi a plecat în capitală unde a fost administratorul cu pâinea al ITB Bucureşti... Pe lângă spiritul de antreprenoriat din familia noastră, a mai fost o linie, care mergea pe partea artistică. Tatăl meu picta troiţe, eu mergeam cu el când se sfinţea una.... Pictam cruci de morţi pentru cimitre, dar şi pentru marginea grădinilor, din faţa proprietăţilor, o tradiţie a zonei....”, îşi aminteşte cu nostalgie pictorul vâlcean.
În liceu a fost un „specimen atipic”, sub mentoratul unchiului său
Recunoaşte însă că cea mai mare contribuţie în desăvârşirea sa ca artist a avut-o unchiul său: „A făcut facultatea de artă, un mare talent, îi datorez practic toată cariera mea. Din păcate, n-am avut timp să-i mărturisesc, pentru că a plecat mult prea devreme. A fost mentorul meu. Tot timpul a stat cu gura pe mine, de când m-a preluat, mi-a fost şi diriginte... A fost o perioadă în care l-am urât. Ulterior, aveam să-mi dau seama că toată strădania lui a avut un scop, să mă perfecţioneze! Cred că era pe aceaşi filozofie cu Da Vinci care spunea că natura este mama tuturor înţelepţilor. Deşi sunt un pictor abstract, cred în acest lucru. De fiecare dată când mă poticnesc mă întorc la natură, nu ca s-o copiez, ci ca să-i înţeleg stilul... Am intrat la Liceul de Artă, fără să fac o şcoală de profil. Veneam de la ţară, eram un specimen atipic. Nu înţelegeau ăia de unde vin. Pentru a face o astfel de profesie trebuie să te pregăteşti de mic, iar eu aveam o astfel de pregătire, graţie unchiului meu”, mai spune Dican.
„În faţa motivului mi-am dat seama că pot să-l domin şi să fac orice”
Şi pentru că a vorbit de abstract, am vrut să aflu de ce a ales acest curent, în detrimentul altora, mai „digerabile” de către omul de rând: „Este mai complicat de explicat acest lucru în câteva cuvinte, dar nu imposibil.... Am avut câteva momente în viaţa mea pe care le-am simţit efectiv, fizic aproape. Momentul în care am înţeles natura, după zeci, sute, mii de experimente.... Aflându-mă în faţa motivului mi-am dat seama că pot să-l domin şi să fac orice din el... Apoi a fost momentul în care am înţeles ce înseamnă fenomenul de abstract: să mă joc cu semne, forme, simboluri... Era o noutate pentru mine, fiindcă eram copil. Dar, limbajul abstract în artele plastice avea, în acea vreme, o vechime de peste 7 decenii. Odată cu apariţia picturii abstracte, limbajul artistic s-a îmbogăţit în mod fundamental. (...) Pictura contemporană a dat posibilitatea artiştilor să se exprime în toate manierele, inclusiv în cea abstractă sau figurativă.”
Pictorul abstract Gheorghe Dican, la Palatul Parlamentului, Foto: Arhiva personală
Lucrările sale pot fi văzute în muzee, dar şi pe holurile Parlamentului
Vorbeşte cu greu despre clienţii săi, susţinând că nu a făcut niciodată o statistică şi că mai important pentru orice artist este prezenţa în colecţiile publice: „Aş putea spune că am fost un norocos din punctul ăsta de vedere, nu pentru că aş fi făcut o pictură care se vinde sau care e accesibilă oricui. De exemplu, am avut expoziţie la Parlamentul European, alături de mari artişti, precum maestrul Sălişteanu, Ilie Boca şi alţii, unde am fost singurul care a vândut o lucrare”, îmi spune minunându-se încă de situaţie.
„Mi-a cumpărat-o soţia ambasadorului american de acolo, cu care am şi rămas prieten şi care ulterior a mai cumpărat şi alte lucrări. Cred că a fost impresionată de culoare. (...) Colegii mei spuneau că am pus foarte frumos lumina pe culoare. Apoi am avut norocul să fiu luat în vizorul unor colecţionari de artă şi ei sunt cei care mi-au făcut primul album în arta românească contemporană de formatul acesta. Abia acum, răsfoind albumul îmi dau seama pe unde au ajuns o parte din lucrările mele. Spre exemplu, unele sunt în proprietatea lui Augustin Ioan (reputat arhitect şi profesor – n.r.), care este un bun prieten şi fan Dican. Aş putea spune că am lucrări în muzeele din Bacău, Negreşti Oaş, Râmnicu Vâlcea, Piteşti, Muzeul Naţional de Artă Contemporană al României, Parlamentul României, în Regia Protocolului de Stat...”.
„E uşor să pătrunzi în colecţii prin donaţii şi greu prin achiziţii”
A ajuns în Parlamentul României cu creaţiile sale în urma unei colecţii colective, donată de filiala vâlceană a Uniunii Artiştilor Plastici din România, al cărei preşedinte este şi care numără 300 de piese, la solicitarea unui membru din Cabinetul Năstase.
L-am întrebat ce ar trebui să facă un tânăr artist al zilelor noastre ca să pătrundă pe piaţa de artă: „Cel mai important pentru un artist, cred eu, este să aibă lucrări în colecţiile publice, în muzee. Acestea au un public mai larg, este bine ca oamenii să-ţi vadă lucrările. Este uşor să pătrunzi în astfel de colecţii dacă este să faci donaţii şi destul de greu dacă vorbim de achiziţii.”, susţine artistul vâlcean.
Creaţii Gheorghe Dican, la Galeriile de Artă,”Artex”, Foto: Arhiva personală
Tablourile lui Dican în cele două achiziţii ale Ministerului Culturii, din 27 ani
Ministerul Culturii a făcut două campanii de achiziţii de artă românească în 27 de ani în care: „Mi s-au cumpărat lucrări în ambele. Apoi, este important să vinzi în afară, în expoziţii şi eu am avut această şansă. Şi eu am avut şansa să vând şi în Belgia şi-n Germania, şi în toate ţările din Europa în care am avut expoziţii personale sau de grup. Participările acestea duc la rezultate concrete, nu ca să de îmbogăţeşti.
CV-ul la prima vedere poate nu foloseşte la nimic, dar este important pentru clientul de artă, pentru publicul de artă, pentru colecţionar... pentru cunoscător. Acesta este şi motivul pentru care recunoaşterea, premiile sunt importante. Am avut totuşi şansa să am astfel de recunoaşteri. Dar, ca să faci lucrul acesta, trebuie să munceşti. Asta le cer colegilor mei mai tineri sau mai puţin tineri.”
Cursuri de pictură pentru copii, dar şi pentru dascăli
De ani de zile, Gheorghe Dican s-a implicat într-o campanie personală de educare a publicului vâlcean, pornind de la rădăcină, cum s-ar spune. Cum a început povestea cu copiii? „De foarte multă vreme. Cred că ideea de a lucra cu copiii, vine din dragostea mea pentru ei. De ani de zile sunt preşedintele unor concursuri găzduite de diverse şcoli din judeţ, acţiuni naţionale de mare anvergură. De fiecare dată am venit cu idei noi. Iar aceste concursuri nu se termină odată cu festivitatea de premiere.Toate s-au finalizat cu discuţii cu educatorii, învăţătorii, formatorii. Şi de fiecare dată am stat de vorbă, m-am apropiat încercând să le explic ce trebuie să facă cu copiii. Practic am făcut benevol un curs cu ei, până când mi l-a cerut chiar Inspectoratul Şcolar. Au fost atât de mulţi, din întreaga ţară, încât cei din Bucureşti n-au mai avut loc în săli şi-au trebuit să plece. Au decis să mă invite la Bucureşti să ţin cursul acolo...”
Cursuri de pictură, Foto: Arhiva personală
Învăţătorii, la fel de dornici să înveţe ca şi ucenicii
Până la urmă evenimentul s-a ţinut la Vâlcea, la Goranu, în cadrul concursului „Muguri de primăvară”. „De fiecare dată, la final, se face o diseminare. Am realizat că nu putem să vorbim doar despre concurs, ci şi despre ce trebuie să facă învăţătorul la clasă. Şi atunci s-a schimbat complet discuţia, totul a devenit interactiv. Ceea ce este extraordinar, pentru că nu există programe speciale, adaptate, nu e o legătură cu realitatea. Ori eu fiind conectat la această realitate, pentru că lucrez şi în particular cu copiii, cu nepoţii, deşi în învăţământ n-am putut să stau mai mult de un an, din cauza sistemului rigid, în timp mi-am perfecţionat anumite metode. Sunt colegi mai tineri care mă roagă să facem împreună orele de desen în şcoli şi mă duc: cum ar fi cei de la Şcoala Generală Take Ionescu sau Colegiul Naţional Matei Basarab, îi recunosc şi-n concursuri, prin stilul abordat... M-am bazat pe segmentul claselor primare, 0 – IV, pentru că aici se poate lucra cel mai bine, dacă sămânţa se pune cum trebuie, atunci ea creşte bine şi sănătos”.
„Micul pictor mare” sau lecţia despre viaţă prin artă
Cum pe lângă cursurile din şcoli, mai are în derulare un proiect tot cu elevii legat de Muzeul de Artă „Casa Simian” Râmnicu Vâlcea, am aflat că: „Ulterior, mi-a venit ideea cu orele de educaţie muzeală. Şi am făcut două proiecte.
Unul este „Micul pictor mare” care se defăşoară în trei etape. Prima - când copilul vine în muzeu, cunoaşte patrimoniul, vizitează, află ce este un muzeu, cine sunt cei care lucrează aici, ce este opera de artă, ce trebuie să facem ca să nu se „îmbolnăvească”, cine este „medicul restaurator”, la ce temperatură trebuie ţinută, microclimatul, ce face restauratorul ca bolnavul să se însănătoşească, cine este muzeograful şi cu ce se ocupă – expoziţii, stă de vorbă cu copiii, face planul tematic, face cercetare... Asta se întâmplă la prima întâlnire, socializăm, poate cineva cântă şi la pian, dacă este talentat poate ne şi recită. Schimbăm cadrul, mediul, într-unul plăcut, familial.
În a doua etapă, luăm 3 – 4 opere din muzeu, le punem în faţa copiilor şi fiecare îşi alege să picteze după o operă celebră. Nu trebuie să reproducă, ci să redea spiritul operei respective, să vadă raportul dintre forme, compoziţia...
Iar în ultima etapă îi punem să picteze o temă liberă, care are legătură şi cu educaţia civică... Spre exempu, în primul nostru an am avut tema copacul. Le spuneam copiilor atunci că România este o ţară frumoasă, dar că nişte oameni răi au despădurit-o, au distrus copacii... îi puneam să-şi ţină respiraţia, ca să înţeleagă ce înseamnă să nu mai aibă oxigen. Practic sunt lecţii despre viaţă prin artă!
După aceea trebuia să înţeleagă că copacul este în centru, că acel copac reprezintă fiecare copil, un copac puternic, cu rădăcini adânci, iar noi avem alte roluri în această poveste – doamna învăţătoare este pădurarul, eu sunt vânătorul şi uite aşa o să facem o mare pădure împreună”.
Beneficiari ai cursurilor muzeale, Foto: Arhiva personală
„Copiii au descoperit că este frumos să te exprimi prin artă”
Pictorul Dican nu consideră că în acest fel ar face concurenţă celor de la Şcoala de Artă sau de la liceul de profil: „Dimpotrivă, le-am dezvoltat copiilor curiozitatea. Copiii au descoperit că este frumos să te exprimi prin artă. Am şi găsit o grămadă de copii care doresc să devină pictori. Interesante sunt reacţiilor lor la întrebările – de ce vrei să devii pictor, ce simţi când pictezi... Răspunsurile lor sunt extrem de variate de la pictura care te face mai bun, mai frumos, la viaţa deosebită pe care şi-o imaginează ei că o duc artiştii. Nici nu poţi să reproduci ceea ce încearcă un copil să spună în inocenţa şi sinceritatea lui”, mai spune maestrul.
Se încarcă comentariile...
