Maria Dilimoţ, bătrâna care şi-a transformat casa părintească într-un muzeu al satului muntenesc. „M-am pomenit cu Grigore Leşe în bătătură”

La 79 de ani, Maria Dilimoţ a devenit una dintre puţinele păstrătoare ale autenticităţii satului tradiţional de munte specific zonei Văii Prahovei. Locuieşte în comuna prahoveană Brebu, în satul Pietriceaua, şi de mai bine de 40 de ani se luptă să strângă tot ceea ce-i aminteşte de copilărie şi de viaţa curată de la ţară.

Deşi copiii ei îi pot oferi un trai modern şi lipsit de griji, la oraş, Maria Dilimoţ a refuzat să-şi rupă rădăcinile şi s-a încăpăţânat să rămână în curtea în care s-a născut, lângă casa în care a făcut primii paşi şi pe care a păstrat-o intactă.

Chiar dacă anii care au trecut şi-au spus cuvântul şi i-au luat de „ghioiciunea” din tinereţe, aşa cum mărturiseşte chiar tanti Maria, dorinţa de a lăsa celor ce vor să afle direct de la sursă cum se trăia odată în vârf de munte, este al fel de vie.

“Am făcut un mic muzeu, cu lucruri din satul meu”

Poarta casei sale este în permanenţă deschisă călătorilor şi, slavă Domnului, nu duce lipsă de vizitatori. Tuturor le povesteşte pe îndelete cum trăiau ciobanii din Pietriceaua, cum se creşteau copiii şi câte de muncite erau femeile în vremuri demult apuse.

Căsuţa cu pridvor în are s-a născut şi a trăit tanti Maria a fost transformată într-un mic muzeul al satului. Aici a adunat zeci de costume populare autentice, ştergare şi unelte specifie zonei, cele mai multe unincat şi cu o vechime de mai bine de o sută de ani.

Zeci de costume populare adunate de Maria Dilimoţ în casa părintească din satul Pietriceaua FOTO Diana Frîncu

„Multe le am de la neamurile mele, de la bunici. Perdelele astea le am de la străbunica mea, cusute de ea. Poate au 160 de ani. Sunt de pe vremea când ieşea lumea afară şi se uita la pomi, la frunze să facă modele.  M-am dus şi le-am căutat peste tot prin casele oamenilor, care mai aveau prin cămări şi poduri. Aia este plapuma la bătrâni. Îi zice procoghiţă. Are 9 kilograme. D-abia o ridici. Este procoghiţa mamei mele. Toate lucrurile sunt din sat, de la neamul meu”, poveste tanti Maria.

Izvor nesecat de poveşti şi cântece populare, tanti Maria a scris ea însăşi, de-a lungul vremii,  zeci de poezii pe care le recită cu drag celor care îi trec pragul. Una dintre ele este un fel de testament pentru cei care vor veni în urma ei şi pe care îi îndeamnă să nu arunce absolut nimic din micul muzeu.

„Am făcut un mic muzeu,

Cu lucruri din satul meu

Nimeni nu le bagă-n seamă

Şi nimeni nu mai lucrează

Cum lucra mămica odată,

Când era la maica fată.

La lampă torcea fuiorul

Şi din gură îţi cânta dorul.

Lucrurile frumoase

Le păstrez din alte case

Cu drag să le păstraţi,

Dar la nimeni să nu le daţi

Paznic la muzeu am pus

Crucea cu domnul Isus.”

„Cu cimpoiul când cânta, urlau câinii”

Au fost vremuri când tanti Maria umbla prin întreaga ţară, la toate târgurile şi festivalurile de folclor, unde, alături de „omul şi băietul” urca pe scenă şi cânta doinele munteneşti.

„Mie mi-a plăcut muzica populară. Eu am avut 30 de ani formaţie. Şi eu am cântat în viaţa mea. Şi eu făceam şezători şi am umblat toată ţara. Băiatul meu cânta cu cimpoiul, iar bărbatul meu cânta cu fluierul. A murit săracu’ acum cinci ani. Când cânta cu fluierul se adunau oile pe lângă el roată şi cu cimpoiul când cânta, urlau câinii”, îşi aminteşte tanti Maria.

„M-am pomenit cu Grigore Leşe în bătătură”

Vestea că în satul Pietriceaua o femeie simplă a avut inspiraţia să salveze atâtea comori autentice specifice vieţii pastorale a ajuns şi la urechile rapsodului popular  Grigore Leşe, care a fost fascinat de bogăţia pe care a descoperit-o în satul prahovean, în micuţa căsuţă cu pridvor.

În micul muzeu de la Pietriceaua, la loc de cinste se află o fotografie cu autograf oferită Mariei Dilimoţ de Grigore Leşe  FOTO Diana Frîncu

„M-am pomenit cu el în bătătură. Ce ştiu eu cum a auzit de mine. Mi-a spus ca acest costum de postav să-l păstrez cu sfinţenie. Ăsta e costumul ciobănesc de Pietriceaua. E ţesut de mine cu lână neagră de la oi. Nu mai găseşti aşa ceva...”, mai spune tanti Maria.

Tanti Maria are o mare supărare pe care nimeni nu i-o mai poate alina, din păcate. Vorbele tatălui ei, despre care bătrâna din Pietriceaua spune că a reuşit să desluşească Biblia, o urmăresc şi acum, mai ales că mai toate s-au adeverit.

Costumul bărbătesc din lână neagră pe care Grigore Leşe l-a apreciat cel mai mult FOTO Diana Frîncu

„Se amestecă toate limbile, se amestecă lumea şi vine iar Turnul lui Babel!”

Copil fiind, tanti Maria asculta poveştile spuse de tatăl ei. Atunci nu le înţelegea, dar peste ani a realizat că omul nu făcea altceva decât să explice ce nenorociri  aveau să vină peste întreaga lumea şi asta din cauza faptului că oamenii au renunţat la tradiţii şi au început să împrumute unii de la alţii obiceiuri care nu li se potrivesc şi pe care nu le înţeleg.

“Celor ce vin la mine le  spun poveşti. Ce ştiu din bătrâni. Uite ce mi-a spus mie tăticul meu. El nu se ducea la biserică, dar citea Biblia şi o desluşea. Eu nu pot s-o desluşesc. Şi mi-a spus aşa, să vedeţi dumneavoastră: <<Mariuţo, nu vine anticristul să vă pună stavilă aici, nu. Aţi văzut că pe toate tricourile e o ştampilă, e scris ceva. Asta e anticristul să ştiţi! Se amestecă toate limbile, se amestecă lumea şi vine iar Turnul lui Babel. S-a amestecat lumea prin toate ţările şi aleargă după bani, tată. Asta e! >> Şi mi-a spus: << Tată, o să vie o secetă mare şi o să alergaţi după apă şi o să vedeţi străluncind, zice, şi vă veţi duceţi acolo. Vor fi bani, dar nu-i luaţi! Treceţi pe lângă ei şi vă duceţi după apă. Şi ultima dată se face un război mare. O ţară de la răsărit şi una de la apus>> Până acum, ce mi-a spus el, aşa a fost. S-a întors lumea, s-a amestecat, aleargă după bani toţi, trag toţi de bani. Nu mai e lumea cum era. Nu mai e. Tăticul meu a fost sergent de stradă, atunci pe timpuri. Când au venit comuniştii, el nu a mai vrut. A avut căruţă cu cai. A crescut şase copii, şase fete”, povesteşte tanti Maria Dilimoţ.

„Mămica ne cânta ca să ne trezim”

Bătrâna spune că viaţa unei femei care trăia la poalele muntelui, singură, pentru că bărbatul era plecat fie la război, fie cu oile, nu era deloc uşoară. Cu toate acestea, copiii erau bine îngrijiţi, aveau program strict de masă, odihnă şi lecţii. Femeile erau cele care trebuiau să se îngrijească de întreaga gospodărie, iar greul îl alungau cu zâmbetul de buze şi cu cântecul.

Masa rotundă din lemn, unde mânca alături de cele cinci surori ale sale, păstrată în muzeu de Maria Dilimoţ Foto Diana Frîncu

“Mămica mea se scula de dimineaţă...şase fete avea de hrănit, vă daţi seama. Avea o bucătărie în faţa casei şi făcea mâncare. Ne punea ea acolo ce avea... ouă, lapte. Ne scula, dar nu venea la noi să strige să ne trezim, ea ne cânta.  Mi-aduc aminte doar de o rândunică, încolo... ce mai zicea, nu mai ştiu. Ne dădea ulciorul cu apă, ieşeam afară şi turnam la toate, ne spălam, ne închinam şi la măsuţă. Aveam program şi de lecţii. Acum mă uit că am un nepoţel de şase ani şi toată ziua vîj - vâj pe scârbele alea de telefoane. Plânge să i-l dea.  Eu am familie frumoasă, cu mulţi nepoţi şi strănepoţi. Eu le-am zis: la mine să nu veniţi cu cercel în ureche şi cu pupăza aia în cap, să veniţi tunşi.  Eu învinovăţesc părinţii pentru ceea ce se întâmplă! Părinţii îşi educă copiii, nu altcineva”, îşi spune oful, tanti Maria.

„Jucam şi mâncam boabe şi fierbeam ţuică ca să putem să lucrăm”

Ca să nu se piardă frumuseţea vieţii de munte, Maria Dilimoţ a continuat tradiţia şi a trăit exact aşa cum a învăţat de la părinţii ei. Nu a acceptat în ruptul capului confortul vieţii moderne şi nu înţelege de ce, acum, femeile tinere nu mai apreciază lucru de mână şi veşmântul tradiţional.

Războiul de ţesut la care Maria Dilimoţ a lucrat sute de covoare din lână pentru copiii şi nepoţii săi  FOTO Diana Frîncu

„Noi treuia să le lucrăm iarna. Toamna trebuia să ne ducem cu lâna la maşină. Făceam clăci, venea lumea să toarcă, ne duceam una la alta. Făceam clacă, fierbeam boabe, torceam până la un timp, pe urmă ne cânta cu fluierul şi jucam şi mâncam boabe şi fierbeam ţuică ca să putem să lucrăm. Trebuia să le terminăm până de Paşti. Pe urmă trebuia să săpăm, să spălăm. Noapte spălam rufele cu leşie. Acum nu mai lucrează nimeni. Eu şi acum am războiul ca să arăt la lume cu se făceau atunci ţoalele şi hainele. Nu mai ţes acum. Nici nu mai pot, dar nici nu mai am pentru cine. Am fost la fata meea acum şi am văzut pe pat o aia neagră, o cârpă. Pentru ce să mai ţes cu lână? Pentru ce? Să le ţină teanc? Să le roadă moliile?” se întreabă pe bună dreptate tanti Maria Dilimoţ.

Francezii, ademeniţi cu "bulze", ţuică şi ştergare

Dacă copiii şi nepoţii ei nu apreciază lucrurile autentice, o fac alţii, de peste hotare. Satul din Pietriceaua şi micul muzeu al Mariei Dilimoţ a fost vizitat de grupuri întregi de străini, fie turişti care au ajuns întâmplător pe aceste meleaguri, fie oficiali veniţi în delegaţie în România şi care şi-au arătat interesul de a vedea pe viu o casă tradiţională românească.

Muzeul satului Pietriceaua atrage anual zeci de turişti străini  FOTO Diana Frîncu

„Au venit la mine francezi, belgieni, norvegieni. Au venit din Portugalia şi din China la mine. Prima dată au venit francezi, aduşi de doamna Jenica (Jenica Tabacu, directorul Muzeului Iulia Haşdeu din Câmpina n.r) pentru că ei au vrut să vadă o casă tradiţională de la ţară. M-a întrebat dacă pot să le fac şi mâncare. Şi am tăiat vreo trei găini şi am făcut supă de pasăre, sarmale,  bulze şi cozonac. M-a trimis în grădină să le aduc să vadă ei ce am pus în supa aia. Am adus morcov, pătrunjel, leuştean. M-am dus, că am de toate şi le-am arătat. Le-am dat, când au plecat, câte o sticlă de ţuică de prune, iar la femei le-am dat câte un ştergar. Tare surprinşi au fost. Au venit norvegienii de vreo trei ori. Odată a venit aşa singur, iar apoi a adus la copii...”

Cum se obţine vopseaua pentru ouă sau ţesături în mod natural

O vizită la muzeul Mariei Dilimoţ nu se limitează doar la a admira zecile de costume populare, blidele şi uneltele specifice unei gospodării de munte din perioada interbelică. Tanti Maria nu te va lăsa să pleci fără să te înveţe cum să-ţi salvezi sănătatea şi cum să-ţi prelungeşti viaţa dacă ai puterea să te întorci la viaţa autentincă pe care cei mai mulţi o resping în zilele noastre. Pentru că ne aflăm în preajma sărbătorilor Pascale, am întrebat-o cum vopseşte ouăle, fără să folosească coloranţi chimici.

Ii vechi de peste o sută de ani, brodate cu modele unice, specifice zonei Valea Prahovei  FOTO Diana Frîncu

“Culoarea roşie este cel mai uşor de obţinut. Roşul închis, pentru că cel deschis este mai greu şi nici eu nu mai am reţeta. Se fierbe bine sfecla roşie şi se pune un strop de oţet. În zeamă se introduce ouăle fierte. Pentru galben pai se fierb frunze de gutui, coji de ceapă şi de tei. Verdele e mai greu să-l potriveşti. Se obţine un verde nuculiu, dacă fierbi frunză de mesteacăn, din coajă de anin, faci mai multe feluri de marouri. Tot aşa colorăm şi lâna. Totul este natural, nimic toxic. Acum? Am văzut că se cumpără pături din acelea subţiri şi foarte colorate. Sunt foarte toxice. Îmi tot spune ginerele meu că nu o să mai ă cât mine. Păi nu mai trăiţi, măi! Pentru că eu am dormit pe paie, avea mămica un sac mare cu otavă şi o primeanea şi toamna şi primăvara şi mă înveleam cu o plapumă de lână. Păi voi cu ce vă înveliţi, măi? Pe burete dormiţi cu burete vă înveliţi. Credeţi că e bine? ”

De fiecare dată când intră în căsuţa muzeu, tanti Maria se descalţă pentru că preţuieşte prea mult lucrurile pe care le-a adunat de-a lungul anilor FOTO Diana Frîncu

Convinsă fiind că lumea modernă nu se va schimba niciodată şi va continua să trăiască mult prea comod şi într-un mediu cât se poate de ortrăvit, tanti Maria Dilimoţ spune că atât cât va mai avea zile pe Pâmânt, îi va aştepta cu braţele deschise pe cei care vor să-i treacă pragul şi să-I asculte sfaturile şi poveştile.

Îi va întâmpina întotdeauna, cu versurile dedicate satului ei.

„Pietriceaua e un sat

Pe un munte cocoţat.

Dacă priveşti din munte-n jos

Nu-i urât, e chiar frumos.

Parcă cineva, în doară,

A luat casele în poală

Şi le-a aruncat aşa

Şi pe deal şi pe vâlcea.

Dar printre ele vezi lucind

Ape şi pomi înfloriţi

Şi grădini cu iarbă mare

Cu oameni muncind sub soare.

Iară noi cu mic cu mare

Ne ducem la şezătoare

Să toarcem  fuioarele

Să ţesem covoarele.

Că de-amar şi de venin, sufletul nostru e plin.

Dar nu ne lăsăm deloc

De şezători şi de joc.”