Teo Vlad, unul dintre alpiniştii premierei româneşti de pe Muntele Ucigaş: „O ascensiune nu se termină cu adevărat decât când ajungi în tabăra de bază“
0
Nanga Parbat (8.126 de metri) din Himalaya, rutele West Rib de pe McKinley (6.194) din Alaska şi Salathe Wall din El Căpitan, vârful Khan Tengri (6.995) din Tien Shan sunt doar câteva dintre ascensiunile care au avut un impact puternic asupra dezvoltării sale ca alpinist. Ultima dintre ele a avut loc în octombrie anul acesta şi a fost o experienţă de învăţare: Teofil Vlad se pregăteşte pentru cel mai înalt vârf din lume – Everest (8.848 m).
Teo Vlad (36 de ani) nu urcă pe munte ca să bifeze reuşite, ci pentru că ascensiunea în sine îi dă satisfacţii şi îi oferă şansa să iasă din experienţa respectivă cu o cunoaştere de sine mai mare. Aşa s-a întâmplat şi în vara anului 2013, când atingea, împreună cu alţi trei alpinişti români (în expediţie au plecat cinci, însă doar patru au ajuns sus), vârful Nanga Parbat, supranumit Muntele Ucigaş, din Himalaya, al nouălea din lume ca înălţime, dar cel mai dificil de escaladat, de trei ori mai greu decât Everestul.
Momentul a reprezentat o premieră românească şi o performanţă mondială, iar pentru Teofil Vlad, una dintre experienţele care l-au marcat de-a lungul anilor în sportul pe care-l practică din 1999. Despre ele, despre pasiunea sa, despre războiul psihologic pe care-l duce uneori cu muntele şi despre cea mai recentă ascensiune, cea de acum două luni, pe El Capitan, într-un interviu pe care alpinistul şi salvamontistul piteştean l-a acordat ziarului Adevărul.
Adevărul: De unde vine pasiunea pentru căţărat, cum a început această pasiune şi de ce te-ai dedicat ei?
Teo Vlad: Am început să merg pe munte acum nouăsprezece ani şi să mă caţăr poate un an mai târziu. Descoperind muntele şi întrând în contact cu oameni care aveau tangenţă cu căţărarea, mi s-a părut o provocare fizică, aşa cum se întâmplă cu multe activităţi în adolescenţă, dar uite că a fost mai mult decât atât şi a rezistat în timp. Am început cu un prieten care se pricepea şi s-a oferit să creeze cadrul în care să încerc câteva mişcări de căţărare pe stâncă, în siguranţă, pe un traseu uşor, care mie mi se părea greu atunci. Nu am înţeles mare lucru, în niciun caz cum se face o escaladă pe un perete mare, era ca o joacă ce făceam atunci. Pasiune a devenit mai târziu şi e greu de zis ce o întreţine. Un posibil factor este senzaţia de putere resimţită în urma ascensiunilor reuşite şi dezvoltarea interioară care vine, atât în urma reuşitelor, cât şi, mai ales, a nereuşitelor.
Care dintre expediţiile la care ai luat parte de-a lungul anilor sunt cele mai importante pentru tine?
Cred că ascensiunea versantului Rupal (cel mai mare versant muntos din lume între bază şi vârf) al muntelui Nanga Parbat (8126 m) din Himalaya într-o echipă de cinci oameni, neajutaţi de nimeni altcineva, este acolo undeva sus în importanţa pe care o acord eu... Este un sport foarte subiectiv, pot să va spun doar cum văd eu lucrurile şi cât de importante sunt pentru mine. Cred că şi ruta West Rib de pe vârful McKinley (6194 m) din Alaska merită amintită, la fel şi ruta Salathe Wall din El Căpitan. Şi vârful Khan Tengri (6995 m) din Tien Shan a avut un impact major asupra dezvoltării mele ca alpinist. A fost o bucată destul de mare de înghiţit pentru mine la 22 de ani, dar am reuşit să o diger şi lucrurile s-au schimbat ulterior - am avut o altă perspectiva asupra a ceea ce pot.
Nanga Parbat (8126 m) din Himalaya. Foto Aurel Sălăşan, unul dintre colegii săi de expediţie
Care dintre experienţele pe munte a fost cea mai dificilă şi care te-a marcat cel mai puternic?
Cum ziceam anterior, ascensiunea pe Khan Tengri din 2004 a fost un punct de cotitură, dar Nanga Parbat pot spune că m-a marcat foarte puternic - un efort de echipă pe o rută dificilă, lungă, la altitudine mare, o provocare cu şanse nu prea mari ca patru din cinci să ajungem pe vârf, dar, chiar dacă muntele aproape că a luat mai mult decât eram pregătiţi să dăm, am reuşit să ducem la bun sfârşit ceea ce ne-am propus.
Există vreuna pe care n-ai mai vrea s-o repeţi dacă ai putea da timpul înapoi?
Poate unele ascensiuni care nu s-au încheiat cu succes au fost din cauza supraantrenamentului - din dorinţa de a fi cât mai pregătit, m-am uzat prea tare înainte de expediţia în sine şi asta aş schimba. Au fost câteva accidentări când poate că nu mi-am ascultat instinctul care îmi spunea că nu e cazul să insist pe un anume traseu, eu am făcut-o şi s-a lăsat cu nişte fracturi... Asta cu siguranţă nu aş vrea să repet.
Ai fost vreodată la un pas de a claca?
Uneori chiar am făcut-o. Pe Gasherbrum II (8035 m) pe la 7500 m-am decis că sunt prea extenuat ca să continui şi am renunţat. Pe Nanga Parbat înaintea zilei cu vârful am făcut bagajul să cobor pentru că nu mă simţeam bine, dar când am ieşit din cort, parcă am primit o infuzie de energie care mi-a permis să ajung în punctul cel mai înalt al muntelui.
Ce simţi, acolo, sus, după o reuşită?
Bucurie, uşurare, dar şi îngrijorare pentru coborâre. O ascensiune nu se termină cu adevărat decât când ajungi în tabăra de bază şi abia atunci te poţi bucura în voie şi pe deplin de experienţă.
Cea mai recentă dintre performanţele tale este ascensiunea pe traseul Salathe Wall din peretele El Căpitan – Parcul Naţional Yosemite, din octombrie, anul acesta. De ce ţi-ai dorit această experienţă?
Pot să spun că a fost o experienţă în primul rând de învăţare - era vorba de tehnici de alpinism specifice pereţilor mari şi abrupţi - penduluri, tras bagaje pentru mai multe zile cu sisteme de scripeţi, căţărare pe fisuri etc., care nu se regăsesc decât în pereţii de genul asta. M-am bucurat poate mai mult de ceea ce am învăţat decât de simplul fapt că am parcurs traseul propus.
Ce va urma şi când?
Ca majoritatea alpiniştilor, am o mulţime de planuri la care visez şi nu ştiu care se va concretiza. În mod sigur voi ghida şi instrui un grup în Anzii Ecuadorieni în ianuarie 2018. Visez să încerc din nou să urc pe Everest (8848 m) şi aş vrea să escaladez un perete mare din Patagonia. Şi eu sunt curios ce se va concretiza...
Se spune că muntele nu este pentru oricine. Cum ne putem da seama când suntem pregătiţi să-l luăm în piept?
Nu sunt de acord - muntele are multe faţete - sunt şi plimbări accesibile oricui, sunt şi vârfuri mari sau pereţi pentru care trebuie să te antrenezi ani de zile. Cred că e bine să privim lucrurile ca pe un proces de învăţare - fără grabă, de la uşor, la greu, de la simplu la complex, de la cunoscut la necunoscut şi să ne ascultăm instinctul.
Care sunt cele mai frecvente greşeli pe care le fac cei care urcă pe munte? Desigur, nu ne referim la profesionişti, ci la cei neiniţiaţi!
Greşeli fac şi profesioniştii - omul e supus greşelii. Oamenii poate subestimează o ascensiune, poate cred că nu li se poate întâmpla lor, poate nu ştiu suficient despre ce e de făcut în anumite situaţii - cred că aşa s-ar putea spune pe scurt. E graba de a face ce ai văzut la alţii în reviste sau pe monitor, fără să ştii că unele lucruri excepţionale au presupus ani de experienţă şi pregătire. Greşeli sunt o grămadă, dar cu cât ştii mai multe şi te pregăteşti mai bine, cu atât cresc şansele să faci mai puţine.
Se încarcă comentariile...
