Secretele celebrei bătălii de la Posada. Cum a fost ţinută sub observaţie în permanenţă armata ungară invadatoare

Victoria purtată de domnitorul Basarab I în bătălia de la Posada din 1330 a fost posibilă şi datorită spionilor trimişi de voievodul român pentru a studia oastea adversă, spioni trimişi sub acoperire de ”solii”.

Basarab I, care a domnit între 1310-1352 în Ţara Românească, a rămas în istoria neamului, mai ales datorită strălucitei victorii repurtate în bătălia de la Posada din 1330 împotriva oştirii maghiare condusă de către chiar regele Ungariei, Carol Robert d’Anjou. Modul în care s-a pregătit pentru acest război, de care depindea însăşi soarta Ţării Româneşti, demonstrează că Basarab I ştia de mai mult timp, datorită spionilor săi, intenţiile regelui Ungariei.

După pătrunderea oştirii ungare pe teritoriul Ţării Româneşti, pe la Cetatea Severinului, Basarab I a trimis mai multe „solii” cu propuneri de pace. Aceste „solii” care se dădeau drept negociatori, erau în realitate spioni ai voievodului român. Ei au observat şi studiat oastea inamică, înapoindu-se cu informaţii strategice de valoare, care au stat la baza hotărârii lui Basarab I de a angaja bătălia decisivă cu armata invadatoare. Despre una dintre soliile trimise la Carol Robert d’Anjou se scrie inclusiv în Cronica pictată de la Viena (scrisă la 28 de ani de la bătălia de la Posada):

”În acelaşi an în care a murit nevrednicul de pomenire Felician, adică în anul domnului 1330, regele şi-a adunat o mare oaste (…) şi la îndemnul voievodului ardelean Toma şi a lui Dionisie, fiul lui Nicolae, nepotul lui Ivanca, s-a dus în persoană, în luna lui septembrie, prin Severin în ţara voievodului românilor, Basarab, ţară care nu poate fi locuită de un popor neobişnuit cu ea, ca să alunge din această ţară pe Basarab, sau cel puţin să dea în posesiune ţara aceluia unuia dintre curtenii săi, cu toate că voievodul plătise întotdeauna cu credinţă darea cuvenită maiestăţii sale regelui. După ce regele a cuprins Severinul şi fortăreaţa lui, le-a încredinţat toate numitului Dionisie împreună cu demnitatea de ban. Făcându-se aceasta, Basarab a trimis la rege o solie vrednică de toată cinstea ca să-i spună regelui: „Fiindcă voi, rege şi stăpân al meu, v-aţi ostenit cu strângerea oştirii, eu voi răsplăti osteneala voastră cu 7000 de mărci de argint şi vă voi lăsa în pace şi Severinul cu toate cele ce ţin de el, pe care acum cu puterea le ţineţi în mâinile voastre. Pe deasupra, tributul pe care-l datorez coroanei voastre îl voi plăti cu credinţă în tot anul. Şi nu mai puţin voi trimite la curtea voastră pe unul dintre fiii mei, pentru ca să servească pe banii mei şi pe cheltuiala mea, numai să vă întoarceţi îndărăt cu pace şi să înconjuraţi primejdia persoanelor voastre, pentru că dacă veniţi şi mai mult înlăuntrul ţării, nu veţi putea nicidecum să înconjuraţi primejdia“.

”Hărţuirea” inamicului, combinată cu tactica ”pământului pârjolit”

Din informaţiile primite, Basarab I şi-a dat seama că are în faţă o armată puternică, bine înarmată şi instruită. O bătălie în câmp deschis cu armata condusă de regele Carol Robert d’Anjou s-ar fi putut încheia cu o înfrângere. Strategia aplicată de Basarab I a fost cea a „hărţuirii” inamicului, combinată cu tactica „pământului pârjolit”. Oastea lui Basarab s-a retras spre nord-est, ţinând armata ungară invadatoare sub o observare continuă şi lovind-o prin surprindere, cu grupuri mobile de cavaleri. Concomitent, în fâşia de înaintare a armatei ungare, recolta a fost ascunsă, furajele arse, iar fântânile astupate sau otrăvite. Rezultatele nu s-au lăsat aşteptate. Chinurile foamei au început să fie resimţite de către însuşi regele Ungariei, ca să nu mai vorbim de oşteni şi de cai. Armata ungară a ajuns totuşi până la Cetatea Argeşului, pe care a încercat s-o cucerească, dar fără succes. „Valahii” au respins toate asalturile oştenilor unguri, vlăguiţi de foame şi de eforturi. Regele Carol Robert d’Anjou a hotărât să renunţe la campanie şi să se retragă în Transilvania.

În Cronica pictată de la Viena, scrisă de călugărul Marcu, în 1358, care a descris acest război se arată că drumul de retragere spre Sibiu trecea printr-un defileu strâmt, unde calea era împrejmuită de ambele părţi de râpe foarte adânci, iar malurile erau acoperite cu păduri întinse. Basarab I a hotărât să dea lovitura de graţie armatei ungare tocmai în acest defileu. El şi-a împărţit oastea în patru grupări: una, dispusă în şanţuri şi valuri de pământ, întărite cu copaci prăvăliţi, avea rolul să închidă ieşirea din defileu, alte două grupări, cele mai puternice, să atace oastea ungară pe cele două laturi ale strâmtorii, iar a patra grupare să închidă defileul în partea de sud, după intrarea forţelor inamice în interiorul acesteia.

Regele Ungariei a fugit travestit în soldat

Basarab I s-a dovedit a fi un maestru al artei militare. în bătălia de la Posada, cum este ea cunoscută în istorie, Basarab I a realizat un dispozitiv specific ambuscadei strategice, realizând o încercuire totală a adversarului, în condiţiile terenului muntos. În ziua de vineri 9 noiembrie 1330, armata lui Carol Robert d’Anjou a intrat în defileu, fără să se fi gândit la vreo măsură de siguranţă, cum se procedează în războaie, pentru a preveni surprinderea. Aşa că la Posada surprinderea, acest factor amplificator de putere, a fost totală. Lovită şi de o parte şi de alta a drumului mărginit de povârnişuri abrupte cu săgeţi, bolovani şi stânci prăvălite, cu copaci răsturnaţi, apoi cu săbii şi suliţe care desăvârşeau măcelul, oastea ungară nu putea nici înainta şi nici să se retragă. Bătălia a durat patru zile, iar din oastea ungară au reuşit să supravieţuiască şi să fugă doar grupuri răzleţe, neînsemnate. Regele Ungariei, travestit în soldat, împreună cu un mic grup de luptători a reuşit să fugă pe o potecă ce ieşea din defileu.

Victoria de la Posada a avut o importanţă deosebit de mare în istoria Ţării Româneşti. Aceasta a fost cea mai mare şi mai strălucită ambuscadă strategică din Europa de Est a Evului Mediu. Fără aportul cercetării strategice şi tactice, aceasta nu ar fi fost posibilă.

Victoria de la Posada, din 1330 este şi momentul apariţiei primului stat românesc medieval.

Opinii diferite privind locul bătăliei

Toţi istoricii şi cercetătorii români şi străini sunt de acord asupra rezultatului luptei din 9-12 noiembrie 1330, când oastea regelui Ungariei Carol Robert a fost zdrobită de aceea a marelui voievod Basarab I, Ţara Românească devenind astfel independentă. Acordul încetează însă când e vorba de a se fixa cu exactitate locul celebrei bătălii. În acest sens există nu mai puţin de şapte opinii.

Istoricul P. Dragalina crede, în Istoria Banatului Severin, că bătălia s-a dat în „cheile Crainei”, între Orşova şi Mehadia, deoarece regele Carol Robert, după înfrângere, nu s-ar fi oprit din fugă decât la Timişoara. Dimitrie Onciul e de părere că victoria lui Basarab a avut loc „în munţii de lângă Curtea de Argeş”. A. D. Xenopol, luându-se după afirmaţia călătorului polon Strykowski, care a străbătut Ţara Românească în 1574, socoteşte că teatrul luptei a fost dincolo de Gherghiţa, în munţi, la o distanţă de două zile de drum până la Sibiu. Nicolae Iorga, atât în Istoria armatei, cât şi în studiul Carpaţii în luptele dintre români şi unguri dă ca loc al luptei „Posada… pe drumul ce duce de la Câmpulung la Bran”. Tot pentru Posada, pe acelaşi drum, se pronunţă şi N. A. Constantinescu, precum şi Victor Motogna şi St. Ştefănescu, aceştia doi din urmă neprecizând însă unde anume se afla zisa Posada. Ilie Minea se întreabă dacă lupta nu s-a dat cumva la Stoieneşti sau în împrejurimile acestui sat, nu departe de cetatea şi schitul lui Negru Vodă, în fostul judeţ Muscel, azi în Argeş. I. Lupaş înclină pentru „strâmtorile dimprejurul Argeşului”, o părere asemănătoare deci aceleia a lui Onciul. În sfârşit, Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu opinează în Istoria românilor că lupta s-a dat, probabil, în Loviştea, pe vechiul drum care lega Curtea de Argeş, prin Câineni, de Sibiu; de aceeaşi părere sunt şi Ştefan Pascu, Ion Ionaşcu şi Andrei Pandea.