Ioana Dicu, studenta eminentă care scrie despre adevăraţii eroi: „Când reuşesc să spună DA lui Dumnezeu şi DA ţării, lucrurile se rezolvă“

Ioana Dicu - studentă în anul IV la UMF Carol Davila Bucureşti

Ioana Dicu are 23 de ani şi este o studentă eminentă. A intrat prima la medicină, îşi doreşte să profeseze în ţară, iar acum, în anul IV, a reuşit să-şi impresioneze dascălii nu doar cu rezultatele sale remarcabile, ci şi cu o poveste despre patriotism. Fiica renumitului pediatru piteştean Dumitru Dicu se află la cel de-al doilea său volum, „În căutarea iertării”, scris la şase ani de la precedenta lucrare.

De această dată, lansarea a avut loc în Sala de Consiliu a Facultăţii de Medicină „Carol Davila” din Bucureşti, fiind primul eveniment de acest gen găzduit aici, din 1905 încoace (de la inaugurarea acestui spaţiu), iar asistenţa a fost una pe măsură, la manifestare fiind prezenţi ministrul Sănătăţii – Florin Bodog şi al Cercetării – Şerban Valeca, Adrian Streinu-Cercel, managerul Institutului Naţional de Boli Infecţioase „Prof. dr. Matei Balş”, profesorul Cătălin Cârstoiu, decanul Facultăţii de Medicină, Mircea Penescu, şeful Institutului Naţional de Nefrologie „Carol Davila”, alţi profesori universitari de marcă, precum şi medici şi personalităţi ale vieţii medicale, sociale şi politice din Argeş. Într-un interviu acordat ziarului “Adevărul”, Ioana Dicu a vorbit cu modestie despre autoarea şi studenta care a reuşit să uimească o asemenea audienţă.

Adevărul: Eşti deja la cel de-al doilea tău volum, deşi ai doar 23 de ani. De când scrii şi ce te inspira?

Ioana Dicu: Am început să scriu din clasa a V-a. Era cel mai frumos mod de a-mi petrece zilele călduroase de vară. Cea mai mare influenţă asupra acestei pasiuni au avut-o părinţii mei, pentru că au avut grijă de când eram mică să-mi pună la îndemână cărţi şi să mă înveţe frumuseţea care se ascunde în spatele lor, apoi doamna învăţătoare şi domnul profesor de limba română. Îi datorez mult doamnei învăţătoare, care ne-a învăţat, pe lângă scrisul frumos şi dragul de lectură, că fiecare zi a trecut şi nu mai vine, şi nu putem să facem mâine ce trebuia să facem ieri. În fiecare zi trebuie să ne construim, iar anii de şcoală preuniversitari constituie temelia personalităţii, pentru că în facultate nu mai ai timp decât de ceea ce ţi-ai ales, dacă vrei să fii cu adevărat profesionist, mai ales în medicină. Cât despre a scrie propriu-zis, e darul lui Dumnezeu. Categoric!

Vorbeşte-ne despre ultima ta carte, ,,În căutarea iertării”!

Este un elogiu despre ce înseamnă să ne facem datoria cu adevărat, până la sfârşit, pentru că şi răsplata va fi pe măsura luptei, îmbrăcata sub forma încercărilor prin care trec patru fraţi de a opri ca ţara noastră să ajungă sub puterea turcilor, în timpul perioadei Războiului de Independenţă. Aceştia sunt în permanenţă puşi în situaţia de a alege: "da sau nu”, iar când reuşesc să spună "da” lui Dumnezeu şi "da” ţării, lucrurile se rezolvă, chiar dacă, aparent, cu un preţ foarte mare. Pe de altă parte, cel mai mare dealer de artă al tuturor timpurilor, Joseph Duveen, spunea aşa: "Când plăteşti pentru ceva nepreţuit, obţii ieftin lucrul respectiv”... ni se poate aplica şi nouă atunci când vine vorba despre Dumnezeu şi ţara noastră, mai ales când ni pare că ceea ce facem noi, sau încercările prin care trecem, sunt foarte grele. "În căutarea iertării” este o reluare pe un plan superior a alegerilor pe care le facem faţă de valorile fundamentale şi consecinţele opţiunilor noastre.

Ai avut un auditoriu impresionant la lansare. Printre personalităţile de acolo s-au numărat foşti şi actuali profesori care te-au cunoscut şi din postura de studentă! Te-ai simţit măgulită?

M-am simţit copleşită... toţi cei prezenţi şi toate cuvintele frumoase care au fost spuse le-am luat ca pe daruri ale Cerului. O minune în care noi, studenţii, şi profesorii noştri, doctori, presa locală şi jurnalişti celebri, oameni obişnuiţi şi mari demnitari ai ţării, într-o bucurie de suflet, ne-am dat mâna din dragoste de ţară, de neam şi de Dumnezeu, fără de care nimic nu suntem, nimic nu putem, nimic nu avem!

Multă lume îşi imaginează că ai ales să urmezi UMF Carol Davila Bucureşti datorită profesiei tatălui tău. Ce te-a determinat să alegi Medicina?

Iniţial m-am gândit să urmez arhitectura, am luat chiar lecţii de desen, pentru că mi se spunea că ea îmbină logica ingineriei cu frumosul artei, iar mie îmi plăcea să construiesc în jurul meu lucruri frumoase, să fie o lume plină de frumos, de armonie, de bucurie. Asta până într-o zi când, datorită unei probleme de sănătate, nu mai vedeam nici cărţi, nici jocuri, nici flori, nimic... şi am înţeles, astfel, că, dacă eşti bolnav, nu mai vezi nimic din jurul tău. Atunci m-am hotărât să urmez medicina. Am simţit într-o clipă că izvorul bucuriei omului este sănătatea şi, totodată, că acesta este cu adevărat drumul meu, iar fiecare an care a trecut mi-a întărit convingerea bunei alegeri. 

Până acum, facultatea a fost aşa cum ti-ai imaginat-o?

Mă bucur foarte mult să pot să răspund "da!” la această întrebare. Am întâlnit oameni extraordinari, de la colegi până la doctori şi profesori, oameni care m-au făcut să-mi dau seama cu adevărat că niciun vis nu este imposibil de realizat şi că expresia deja foarte cunoscută: "dar de ce să te străduieşti să faci ceva, nu vezi că totul se duce de râpă? Eşti tânără, distrează-te!”, este o absurditate. Am întâlnit doctori care au o atât de mare jertfelnicie, încât îţi vine să-i priveşti şi să le zâmbeşti, dar cu lacrimile curgându-ţi pe faţă şi spunând: "Slavă Ţie, Doamne!” Datorită dumnealor, facultatea este chiar cu mult mai mult decât mi-aş fi putut imagina vreodată!

Pe ce specialitate te vezi profesând?

Probabil voi alege din ramurile medicale. Nu mi-am dat încă un vot final pentru o anumită specializare. Am întârziat cu atenţia pe chirurgie generală, dar, făcând trei veri practică pe acest domeniu, mi-am dat seama că parcă nu-mi bate inima suficient de tare pentru a o putea face cu adevărat bine o viaţă întreagă. În plus, noi abia de acum, din anul IV, vedem toate ramurile în spital, în mediul lor, şi ne putem orienta mai bine, iar eu îmi doresc să rămân cât mai obiectivă şi să le cunosc, nu doar să-mi imaginez cum ar putea fi. De altfel, pentru orice am face este bine să ne raportăm la realitate, nu la ce ne dorim sau ne imaginăm noi că este.