Celebra prăvălie „La Măgeanu“ din „Titanic Vals“ încă există. Cine este bătrâna care mai ia şi acum comenzi pentru pălăriile domnilor dichisiţi

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În Câmpulung Muscel, pe bulevardul Republicii, cunoscut de localnici ca Pardon, la numărul 39, găseşti şi astăzi prăvălia „La Măgeanu“, afacerea pălărierului făcut faimos de Tudor Muşatescu, în savurosul său „Titanic Vals“. O bătrână care şi-a urmat cândva ucenicia în cunoscutul atelier mai trece din când în când să ia comenzile domnilor ce ţin la etichetă. Tot mai puţini, dar la fel de distinşi ca-n epoca de glorie a prăvăliei.

Vopsită proaspăt în albastru, cu reprezentarea imaginii Titanicului în colţul din stânga sus, firma de pălării „La Măgeanu“ este simbolul Câmpulungului interbelic, căruia Tudor Muşatescu i-a iubit „oamenii şi pridvoarele, burniţele şi parcurile“. Prăvălia şi-a păstrat acelaşi nume din anul 1905, dat de Ion Măgeanu, cel dintâi proprietar al spaţiului.

Geamul din faţă te duce cu gândul la bietul Spirache Necşulescu – magistral interpretat de Birlic în filmul ce ecranizează piesa „Titanic Vals“ a lui Muşatescu. Parcă-l şi vezi pe bietul funcţionar de prefectură, cu leafă mică, soacră pretenţioasă şi copii mari, aruncat de ambiţiile familiei în vâltoarea unei lupte electorale, cum îndrăzneşte să renunţe la pălăria lui cu boruri lăsate şi panglică roasă, pentru una nouă, de la Stănculescu, pe care amicii i-o arată, mai apoi, şi în vitrina prăvăliei lui Măgeanu.



Celebrul pălărier Ion Măgeanu a fost un artist cu brevet, aşa cum erau consideraţi la acea vreme pălărierii, iar numele lui a făcut istorie, ca şi atelierul său.

image
image

Deşi Tudor Muşatescu l-a numit şi „speculant“, şi „ordinar“, el nu i-a purtat niciodată pică talentatului dramaturg, ci, din contră, a considerat că i-a făcut o publicitate uriaşă. O spun urmaşii de azi ai pălărierului, care, deşi n-au moştenit şi meşteşugul, ţin încă în picioare meseria de suflet a înaintaşilor lor, de dragul numelui şi al artei.


Ion Măgeanu

image

„Veneau ţăranii cu sacii plini de miţe“

„Bunicul a venit la Câmpulung din Săliştea Sibiului, în 1905. Când şi-a deschis atelierul, veneau  la el ţăranii cu sacii plini cu miţe – lâna de pe oi – şi plecau de aici cu pălăriile gata făcute. Era renumit pălărierul Ion Măgeanu, la fel şi Stănculescu, pomenit şi el în «Titanic Vals». În piesă, ei sunt rivali, dar în realitate, Marcu Stănculescu era naşul familiei noastre, cel care l-a şi botezat pe tata. După ce a murit bunicul Ion, afacerea a fost preluată de părintele meu, Marcu Măgeanu. Şi tata a iubit meseria asta enorm. Deşi înainte să plece în război, apucase să facă ISE-ul, deci ca formare era economist, şi ar fi putut să fie cel puţin un contabil-şef, şi-a dorit mai mult să urmeze meseria tatălui, pentru că şi el crescuse tot în mediul ăsta. A lucrat până la vârsta 90 de ani, cu un an înainte să moară (n.r. – în 2005). I-a fost greu să lase meseria lui de suflet. Şi mama, Eugenia Măgeanu, s-a ocupat de pălării, dar lucra pălării de damă, la fel ca bunica, care a împărţit munca, la rândul ei, cu bunicul“, povesteşte, pentru „Weekend Adevărul“, Răzvan Măgeanu, fiul lui Marcu Măgeanu şi nepotul lui Ion Măgeanu. Are 70 de ani, este profesor de economie şi educaţie antreprenorială la Colegiul Tehnic din Câmpulung.

Din păcate, prăvălia deserveşte tot mai puţini clienţi. „Asta e marea mea durere, nu prea se mai poartă pălării. Din 100 de bărbaţi, abia dacă mai vezi doi-trei cu pălărie. Ăia sunt cu adevărat domni. Ceilalţi sunt bărbaţi. Pe vremuri, era invers, mai toţi mergeau cu capul acoperit. Tata ne spunea că pe bulevard n-ai cum să ieşi cu capul descoperit, fiindcă asta e permis doar când ai un deces în familie“, mai spune Răzvan Măgeanu.

Astăzi, doar patru-cinci comenzi pe lună

Cum se dădea comanda: oierii lăsau demult lâna la poarta care dă din bulevard în curtea din spate. De aici, ucenicii meşterului pălărier Ion Măgeanu o transformau în pâslă, ca mai apoi să poată fi lucrată în clopuri mici, ciobăneşti. Astăzi, şi poarta aceea, dar şi uşa din faţă, pe unde intrau odată domnii ce-şi comandau pălării impozante cu panglică şi boruri largi, stau încuiate în cea mai mare parte a lunii. Din când în când, însă, tanti Mariana, o fostă ucenică şi lucrătoare a celebrului pălărier Marcu Măgeanu, fiul lui Ion Măgeanu, trece pe la atelier să lucreze cele patru-cinci comenzi – pălării şi căciuli – pe care le primeşte în decursul unei luni.

„Când trăia domnul Marcu Măgeanu, de la care am învăţat meserie, în martie, pe vremea asta, aveam în lucru vreo 100 de pălării, cu termen de Paşte. Asta după ce în noiembrie, decembrie, ianuarie, lucram căciuli. Acum am doar câteva comenzi pe lună, le numeri pe degetele de la o mână. Cei mai mulţi sunt foşti clienţi ai domnului Măgeanu, unii cu pălării făcute de pe atunci,  alţii cu pălării lucrate de mine, mai târziu, care vin doar să le întreţină. Că cele făcute la Măgeanu te ţin toată viaţa“, spune tanti Mariana Mitu, fosta angajată a lui Marcu Măgeanu.

Maria Mitu

„Peste tot, Marcu Măgeanu era o sărbătoare“

Mariana Mitu vorbeşte despre cel care a învăţat-o meserie ca despre de un om priceput şi un negustor talentat. La fel şi-l amintesc mulţi alţii care l-au cunoscut şi care i-au gustat glumele şi ironiile, pentru că Marcu Măgeanu era şi un bărbat foarte spiritual.

Scriitorul Gheorghe Mitroiu îl descrie ca pe un om inimaginabil. „Avea umorul la el şi, peste tot, el era o sărbătoare. Când se întâlnea cu prieteni care se aşteptau să le facă cinste, avea obiceiul să le spună: «Prezenţa mea însăşi e o cinste, dragilor!». În perioada copilăriei mergeam acolo, la el, cu ai mei. Îmi plăcea pentru că era şi un foarte bun povestitor Măgeanu. Rudele mele îşi cumpărau pălării de la el. Eu eram doar un copil pe vremea aceea. Ce m-a impresionat la el erau calapoadele acelea de lemn pe care se întindeau pălăriile. Spre surprinderea mea, am descoperit atunci că acest atelier, în afară de ceea ce se vedea din stradă, mai avea trei-patru compartimente, iar în unele se lucra cu aburi.“

image
image

Gh. Mitroiu

Îşi aminteşte şi mai bine de perioada în care, la Câmpulung, s-a turnat filmul „Titanic Vals“: „Eram prin clasa a patra. Atât de emoţionat am fost că se filmează aici, încât tremuram pur şi simplu, pentru că de mic mi-a plăcut să cochetez cu arta. Era mare lucru să-l văd de aproape pe maestrul Tudor Muşatescu, eram încântat să fiu aproape de regizor. Totul s-a desfăşurat sub bagheta marelui Muşatescu. L-am văzut jucând chiar şi pe fiul maestrului, Bobiţă Muşatescu, fiindcă şi el apare în film, alături de Coca Andronescu, Birlic, eheeee! De câte ori revăd «Titanic Vals», în mine se trezesc nişte amintiri extraordinare. Erau anii aceia frumoşi şi toată urbea asta avea un parfum deosebit“, mai povesteşte scriitorul Gheorghe Mitroiu.

Cam în aceeaşi notă îl descrie şi profesorul Ion Vlădău (74 de ani, foto jos) : „Era un bonom, cu o vorbă tacticoasă, diplomatică, cu notă joasă şi caldă, de comerciant. Ştia să-şi vândă marfa. Cum s-ar zice astăzi, un om uns cu toate alifiile. Nu te lăsa să pleci de acolo până nu luai ceva. Parcă îţi spunea «N-ai fi venit tu aici dacă nu-ţi trebuia ceva». Dar n-o spunea sub formă de reproş. El era convins că-ţi tebuie ceva şi că nu intrai acolo din greşeală, deşi puteai să intri şi din greşeală, fiindcă prăvălia era foarte în stradă. Ţin minte că tata avea cazan de fabricat ţuică. Măgeanu îi zicea «Dă-mi nişte ţuică din aia mai bună şi tata îi ducea, ca să-i facă o lucrare, să-i modifice o pălărie, ceva. După ce dânsul n-a mai fost, ştiu sigur că a continuat afacerea soţia, până s-a stins şi dumneaei“ ;

Pălărier de 40 de ani

Chiar dacă Mariana Mitu (foto) nu mai are ritmul de odinioară, puterile o ţin să facă treabă multă, ca pe vremuri.

„Mai mult de-asta vin la atelier, că sunt oameni care mă ştiu acolo şi au nevoie ba să cureţe, ba să apreteze, ba să vopsească, ba să calce, sau pur şi simplu să împrospăteze pălăria. Rareori mai intră cineva să ceară să-i lucrez una nouă. Fac şi pălării noi, cu materialul nostru, cloş li se spune, dar destul de rar, că nu mai e căutare. S-a schimbat moda. Iar mulţi care îndrăznesc să facă paradă dau fuga şi iau de la vreun colţ de stradă una ieftină. E trist că oamenii care pun preţ pe calitate sunt tot mai rari. Se duc, dau 20 de lei, chiar mai puţin, pe una chinezească şi la prima ploaie s-a turtit, nu mai au ce face cu ea. Cine ştie ce e o pălărie nu aleargă după chilipiruri. Vine şi ştie ce să ceară, chiar dacă dă 50 de lei pe una nouă, de lână, ori 100 de lei pe una de fetru, că-i mai fină, fiindcă e din păr de iepure. Cine cunoaşte ştie: vrei o pălărie adevărată, vii la Măgeanu“, spune tanti Mariana.

Pălărierul are 65 de ani. S-a lipit de meserie încă de la 20 de ani, când a venit ca ucenică la Marcu Măgeanu şi, deşi n-a fost singura dornică să înveţe meşteşugul, e singura care a rezistat în meserie mai bine de patru decenii.

„A fost greu la început. Nu doar pentru mine. Veneau fete tinere, stăteau ce stăteau şi plecau. Eu am rămas. Nici nu ştiam să cos la maşină. Dădeam şi înainte, şi înapoi, dar în trei săptămâni am învăţat. Prima pălărie pe care am făcut-o cap-coadă a fost una de blană. Pe vremea aceea, purta pălărie şi soţia domnului Măgeanu. Pentru dumneaei am lucrat-o. Mai târziu, mi-am făcut şi eu pălărie, chiar dacă eram fată de la ţară. Când mi-am pus-o prima dată în cap, am văzut că se uită lumea la mine cumva. Dar am ţinut fruntea sus şi mi-am zis: «Ce treabă am eu cu ei? Eu lucrez la pălării şi nu pot să nu port. Treaba lor ce cred“, povesteşte Mariana Mitu.

„Acolo mi-am făcut rochia de mireasă“

La atelierul lui Măgeanu nu s-au făcut doar pălării şi căciuli, ci şi spectaculoase rochii de mireasă.

„Domnul Măgeanu avea şi un atelier de rochii de nuntă. Acolo mi-am făcut rochia de mireasă şi a fost una foarte drăguţă. L-am cunoscut pe domnul Măgeanu, i-am cunoscut familia, cu fiul domniei sale am fost colegă la liceul industrial. Mi-l amintesc cu drag pe domnul Marcu Măgeanu, ca pe o figură bonomă, un glas blând, frumos, şi bineînţeles cu stofa aceea de negustor, căci aşa i-a fost meseria. Întotdeauna este o încântare să trec pe acolo, pentru că-mi aduc aminte de Tudor Muşatescu şi de această piesă extraordinară, «Titanic Vals», cu memorabila sa scenă în care Spirache Necşulescu îşi cumpăra pălăria în culoarea oului de raţă“, povesteşte poeta Maria Chirtoacă (foto jos), care i-a şi dedicat pălărierului câteva versuri: „Este încă viu oraşul, / ...eştii mişună pe-alei, / Doar Măgeanu nu mai vinde / Pălării pe câţiva lei / Pe o bancă, Muşatescu, / Nevăzut, nebănuit, / Stă şi-ascultă comedia / Câmpulungului iubit“.


  Poeta Maria Chirtoacă şi profesotul Ion Vlădău

image
Piteşti



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite