Tehnica militară a oştenilor Moldovei în luptele cu turcii. Detalii neştiute despre armele cu care îi nimiceau pe otomani plăieşii de la Cetatea Neamţ

Plăieş la Cetatea Neamţ FOTO Adevărul

Tehnica militară a oştenilor Moldovei în veacurile XIV-XVI a făcut obiectul numeroaselor lucrări ştiinţifice bazate pe surse istorice. Chiar dacă oştile române erau deseori copleşite numeric de invadatori, armele folosite şi abilitatea folosirii lor le permiteau acestora să respingă atacurile duşmanilor.

Evoluţia tehnicii militare a oştilor din Moldova face obiectul unui capitol bine documentat din studiul „Reflecţii istorice privitoare la Cetatea Neamţului. Pagini de istorie militară medievală“, lucrare publicată în 2009 la Editura Crigarux, sub semnătura lui Vitalie Josanu. În capitolul amintit, autorul, comisar în cadrul IPJ Neamţ (şeful Serviciului patrimoniu cultural din cadrul Poliţiei Neamţ) şi doctor în istorie, prezintă detalii despre armele folosite de oştenii Moldovei începând din secolul XIV.  

Conform studiului, arcul, arbaleta şi arcanul erau armele de bază folosite în luptele cu armatele invadatoare.  

„La finele veacului XIV, dotarea oştilor româneşti - dar şi ale adversarilor lor – era compusă, în principal, din arme albe. Arcul şi săgeata, folosite cu multă îndemânare - desăvârşită de tătari -, au constituit, până în pragul secolului XIX, <arma firească, mai bine cunoscută, mai iubită, mai meşter mânuită a neamului nostru>“. spune autorul lucrării citându-l pe Nicolae Iorga.

În lucrare se precizează că românii foloseau două tipuri de arcuri: cele simple („de rând”) şi tătăreşti („încujbat”). Pentru a mânui acest al doilea tip de arc, mai performant, trebuia multă forţă şi îndemânare. 

„Arcul se purta, uneori, într-o teacă, în poziţie relaxată, cu coarda prinsă doar la un capăt. Cel mai folosit de români era, se pare, tipul de arc încujbat şi a constituit arma de bază a trupelor neregulate. Arcul simplu era confecţionat din lemn de tisă, alun, carpen, frasin, ulm sau corn iar corzile din in, cânepă ori intestine”, arată Vitalie Josanu.

„Săgeţi de foc”  lansate din arc

Conform studiului, moldovenii erau iscusiţi în tragerea cu arcul călare, în inaintare dar, mai ales, în retragere. 

„Călărimea turcească, dotată cu arcuri cu cea mai puternică forţă de izbire, a întâmpinat rezistenţa românilor, înarmaţi cu arcuri apropiate de bătaia arcurilor orientale şi o cadenţă de tragere de până la 12 săgeţi pe minut”.

Distanţa până la care ajungeau săgeţile reactive trase din arcuri era de maxim 300 de metri, chiar dacă unele calcule vorbeau chiar şi de 500 de metri. „Săgeţile <reactive>, numite <săgeţi chinezeşti> sau <săgeţi de foc>, se deosebeau de cele obişnuite având la capăt o pungă cu praf de puşcă. În timpul zborului, fitilul scurt aprindea praful şi săgeata căpăta astfel un plus de viteză. Mai apropiat de realitate pare sa fie calculul lui Radu Rosetti, după care săgeţile trase băteau până la 220 metri”, mai arată autorul. 

La luptă cu arcanul şi arbaleta

Din arsenalul oştenilor care se opuneau tătarilor sau otomanilor mai făceau parte paloşul (boierii mai ales), săbiile, securile, halebardele, praştiile, topoarele, buzduganele, măciucile, suliţele, lăncile, sau coasele. 

„De prin secolul XV, începeau să fie folosite şi arcanele. Suliţele folosite de moldoveni şi tătari aveau, pe lângă vârful metalic, un cârlig pentru agăţarea şi doborârea călăreţilor. Arbaletele erau compuse dintr-un arc de dimensiuni ceva mai reduse, fixat pe un suport de lemn, cu dispozitive de armare-tragere şi unelte de întindere a corzii, numite <vartej>. Muniţia consta din săgeţi scurte şi groase, mai grele decât săgeţile trase din arcuri”.

Şi în cazul arbaletelor existau două tipuri: simple din lemn (de tisă, de regulă) şi compozite, capabile să dezvolte o energie mai mare, datorită plăcuţelor aplicate pe interior şi exterior.  

„Acest tip de arbaletă s-a utilizat, până la scoaterea definitivă din luptă, în paralel cu arbaletele cu arcul din oţel care, în ciuda forţei imprimate săgeţii, aveau dezavantajul că - din cauza impurităţilor din miezul aliajului - puteau crăpa după mai multe trageri, situaţie întâlnită frecvent în zilele geroase. Corzile arbaletelor performante, care băteau la distanţe de peste 150 m, nu puteau fi întinse cu mâinile, se folosea vârtejul (scripete)”. 

Locul Mănăstirii Putna, stabilit cu arbaleta 

Citând alte surse (istoricul Radu Rosetti, cronicarul Ion Neculce), autorul lucrării ţine să menţioneze că Ştefan cel Mare a folosit o arbaletă atunci când a ales locul pentru ctitorirea Mănăstirii Putna.

„Arcul domnului <l-au fost trăgând cu vârtej> şi s-a păstrat mult timp la Mănăstirea Putna, ca un odor de mare preţ, până în vremea lui Constantin Cantemir, când mănăstirea a fost jefuită de un grup de cazaci, polonezi şi mercenari moldoveni”

Vitalie Josanu concluzionează că arbaletele nu aveau însă un rol hotărâtor în luptă date fiind dificultăţile de armare - cu cadenţe de 4-7 săgeţi pe minut, fără a include şi timpul de ţintire, plus ascunderea arbaletierilor în spatele unor paveze şi imposibilitatea atacării unghiurilor moarte la apărarea cetăţilor. 

„În ciuda greutăţii lor, arbaletele – spre deosebire de arcuri – nu necesitau forţă fizică pentru a sta în poziţie de luptă în urmărirea unei ţinte, motiv pentru care erau folosite cu succes la vânătoare”.

Protecţie cu platoşe, cămăşi din zale şi scuturi din nuiele împletite

Pentru a se apăra de loviturile duşmanilor, oştenii moldoveni purtau platoşe sau cămăşi de zale şi coifuri de otel, pieptare din piele bătute cu plăcuţe metalice. Aceste elemente de protecţie erau însă apanajul oştenilor înstăriţi, după cum spune istoricul. 

„Ceilalţi aveau haine din pânze de in, între care se coseau câlţi la o grosime de trei-patru degete, cu cusături în iţe dese şi scuturi mici din metal, lemn, piele sau nuiele de salcie împletite. Culoarea echipamentului era întunecată, asemănătoare cu a sumanelor, ceea ce îi ajuta pe oşteni să se camufleze”.

Oştenii Moldovei într-o reprezentare de la Cetatea Neamţ, FOTO Florin Jbanca

Autorul lucrării mai precizează că oştile româneăti nu au folosit pe scară largă armurile din cauza costurilor ridicate şi a greutăţii unui asemenea echipament, în jur de 18-21 kilograme. „Acest ultim dezavantaj era diametral opus strategiei si tacticii de lupta traditionale romanesti, bazate pe mobilitate”.