Un om minunat a murit, iar Biserica refuză să-l îngroape

O tragedie absurdă a bulversat Iaşul în prima zi de Crăciun. Dragoş Vârlan (32 de ani) si Ana Ungureanu (23 de ani) au murit. Doi prieteni buni care s-au revăzut după multă vreme să mai povestească. Au căzut de la mansarda unui bloc cu cinci etaje.

Poliţia a mediatizat ipoteza sinuciderii. A fost impulsul necesar pentru montarea filmului unui gest extrem calculat de doi iubiţi în noaptea de Crăciun. În acest punct apare frustrarea noastră, a celor care l-am cunoscut pe Dragoş. În primul rând, Dragoş nu şi-a luat viaţa. Şi nici Ana. Ancheta o va dovedi. Suntem câteva sute care putem depune mărturie că el era cu viaţa. Ana, de asemenea. Gândiţi-vă la un singur subiect care să fi inclus societatea civilă din Iaşi şi-o veţi găsi în fotografii acolo, în primul rând. În al doilea rând, nu erau iubiţi, ci prieteni buni care s-au revăzut la un pahar de Crăciun. Cum fac oamenii.
 

Dar marea, uriaşa problemă e în altă parte. Cutumele BOR nu ţin seama de prezumţia de nevinovăţie. Dacă Poliţia lucrează cu ipoteza sinuciderii, atunci decedatul nu primeşte slujba de împăcare. Repet, Poliţia lucrează cu ipoteza, nu a oficiliazat-o. Nu vreau să intru in bucătăria Poliţiei, că nu mă pricep. Totuşi, bunul meu simţ banal şi formal îmi spune că în astfel de cazuri se lucrează cu ipoteza accidentului. Că asta a fost, s-au antrenat unul pe altul în cădere peste o balustradă mult prea joasă.

Apoi, oamenii bisericii îmi par de o cruzime devastatoare în astfel de cazuri. Nu ştii sigur ce-a fost, dar refuzi să ţii o slujbă care poate îl va ajuta pe răposat să-şi găsească drumul spre lumină.

Şi ştiţi pentru cine-i devastatoare? Pentru părinţii lui Dragoş, care au crescut un băiat minunat, la a cărui înmormântare de marţi,  29 decembrie, vin prieteni din toată ţara. Lăsaţi-i, dragi oameni ai Bisericii, să-şi plângă copilul în pace. Faceţi-ne un favor şi îngropaţi-l creştineşte pe Dragoş, vă rugăm!

Redau mai jos scrisoarea unui om care chiar a avut multe planuri cu Dragoş:

„Dragă redacţie, aş vrea să folosesc un cupon Need an idea cu 1$ off... Scrie în cupon că mă puteţi ajuta cu o decizie importantă său neimportantă. Aş vrea să ştiu când vă pot suna“, îmi scria Dragoş săptămâna trecută. Şi apoi a urmat o lungă căutare a cadoului perfect pentru bunica şi discuţii despre noi locuri de vizitat, despre plajele secrete ale Portugaliei, despre noi seriale de văzut.

Dragoş nu mai este printre noi. 

El, optimistul, luptătorul, glumeţul, minunatul, ne-a fost luat de puterea nebănuită a hazardului. Tuturor ne-a luat mult timp să acceptăm că ştirea nefastă chiar e despre el, că nu e o greşeală, o coincidenţă de nume. Căci toţi aveam planuri cu el – „ne vedem la următoare vizită în Timişoara“, „poate treci prin Bucureşti“, „când mai vii prin Iaşi, îţi arăt un loc grozav în Botoşani“, „ne vedem la festival“, „mai vorbim...“ Că nu vom mai vorbi, vom înţelege mai tarziu. 

Astăzi însă lupta trece dincolo de acceptarea pierderii şi rezistenţa în faţa durerii. Astăzi, în loc să ne trăim un rămas-bun chinuit, pentru care nu suntem pregătiţi, luptăm cu vorbe aruncate cu prea multă uşurinţă. 

Oameni, Dragoş nu s-a sinucis. Nu ne-ar fi făcut asta niciodată. Ştia că îl iubim. Nu şi-ar fi făcut asta niciodată. Ştia că mai are multe de văzut şi plănuia răbdător descoperirea lumii. 

Dar cum putem demonstra? Nu putem şi nici nu trebuie.

Dragoş era viu şi iubea viaţa. Iubea oamenii din jur şi nu le-ar fi făcut rău. Dragoş salva Roşia. Ajuta copii orfani cu temele la mate. Îşi oferea maşina cu tot cu ochelarii lui de soare pentru ca oricine să exploreze mai uşor Timişul. Dragoş era apropiat de părinţi şi de bunica. Mai ales de părinţi şi mai ales de bunica. Dragoş avea pisică. Avea abonament la coşul de legume pentru a susţine producătorii locali. Dragoş îţi trimitea tapet ca al lui dacă îi spuneai cât de mult îţi place. Dragoş era revoltat. Rezolva probleme. Planta copaci să respirăm mai bine. Venea oricând îl chemai. Dragoş nu ar fi plecat decât dacă ar fi însemnat salvarea cuiva. Nu ar fi plecat.

Şi atunci, nu trebuie să demonstrăm niciunui poliţist care dă declaraţii înainte de finalizarea anchetei, niciunui preot la care-i tremură sutana în faţa unei înalte feţe şi refuză, chinuindu-i apropiaţii, să-i facă o slujbă finală decentă. Noi doar ştim. Mai bine. 

Oameni, Dragoş nu mai este printre noi. Şi este absurd să trebuiască să îi apărăm memoria într-un moment în care, pentru noi, cei care l-am cunoscut şi l-am iubit, asta e ştirea. Şi nu ştim ce să facem cu ea. 

A.“