INTERVIU Oltiţa Cîntec, critic de teatru: „Sunt invidiată că văd multe spectacole bune. Da, dar văd şi multe proaste“

Oltiţa Cîntec, critic de teatru şi director al Teatrului de Copii "Luceafărul" Iaşi FOTO Arhiva personală

Criticul de teatru Oltiţa Cîntec (45 de ani) ne vorbeşte despre provocările meseriei pe care a ales să o practice, despre evoluţia teatrului românesc, despre încăpăţânarea, luciditatea, dar şi despre sensibilitatea care au făcut din ea un critic care nu iartă nimic.

Pe Oltiţa Cîntec o cunoşti cel mai bine citindu-i cronicile sau în sala de spectacol, înainte şi după o reprezentaţie. De altfel, nici nu îi place să vorbească  foarte mult despre ea. Însă orice discuţie pe teme teatrale o animă şi îi stârneşte pe chip interesul şi bucuria sau tristeţea, revolta, după caz. Critic de teatru cu experienţă, nominalizată de două ori la Premiile UNITER, în 2007 şi în 2012, Oltiţa Cîntec a făcut din teatru un viciu la care nu are de gând să renunţe. Este profesor asociat la Universitatea de Arte „George Enescu“ din Iaşi, director artistic al Teatrului „Luceafărul“ Iaşi şi al Festivalului Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr din Iaşi. De asemenea, are o rubrică permanentă în „Suplimentul de Cultură“, prin care îi ajută pe cei care o urmăresc să vadă nu doar albul şi negrul dintr-un spectacol, ci şi nuanţele de gri.

„Weekend Adevărul“: Se ştie că în meseria asta, de critic de teatru, se lucrează foarte mult cu detaliul. Care este detaliul de la care am putea porni pentru a o cunoaşte mai bine pe Oltiţa Cîntec?
Oltiţa Cîntec: Am să îţi povestesc o întâmplare nostimă. Graficianul Dragoş Pătraşcu, pe care l-am întâlnit astăzi, îmi zice: „Am citit ultimele tale două cronici. Măi, dar tu eşti foarte rea!“. După aceea, a precizat: „Sper că nu te-ai supărat, ăsta e un compliment“. Nu, nu m-am supărat. Dar, din punctul meu de vedere, rostul unui critic ăsta este, să fie ochiul acela foarte atent care îi lipseşte spectatorului obişnuit, să îi arate privitorului ce nu este împlinit în spectacol, să îl ajute să înţeleagă de ce, când iese dintr-o sală de teatru, are senzaţia că nu a înţeles nimic. Iar artiştilor să le pună o oglindă în faţă. Sigur că oglinda nu ne arată tot timpul ceea ce ne place să vedem. Şi asta îi spuneam şi lui Dragoş Pătraşcu: „A fi critic nu e un concurs de popularitate“. Deci detaliul de la care ar putea porni cei care vor să mă cunoască este atitudinea. Eu sunt un critic de atitudine. Îmi asum tot ce fac şi scriu. Unii spun că sunt foarte dură.

„REACŢIE VISCERALĂ“ LA SPECTACOLELE PROASTE

Sunteţi un spectator cu o colecţie impresionantă de spectacole vizionate, dar vă mai amintiţi cum a fost prima experienţă pe scena improvizată la serbările şcolare?
Nu mi-am dorit niciodată, nu îmi doresc nici acum să fiu actriţă. Eram ca orice copil la serbările şcolare. Nu am fost un copil supradotat, nu am avut veleităţi artistice. Nici nu sunt o actriţă ratată care s-a apucat de scris, există prejudecata asta. Încă de mică am avut un spirit critic ieşit din obişnuit. Am mai povestit asta. Când mă uitam la desene animate, întotdeauna găseam hibe, aveam o perspectivă foarte severă. Adică spuneam: „Ei, dar uite, Mickey Mouse îşi trage pumni cu ăla şi ăla, dar nu păţeşte nimic“. Pe mama o punea pe gânduri. Şi îmi zicea să nu mai fac atâtea observaţii, să mă bucur de desenul animat. Mă bucuram de desenul animat, mă bucur şi acum de spectacolele de teatru, dar din dublă perspectivă: emoţională şi raţională, aşa, „la pachet“. Nu cu mult timp în urmă, cineva m-a întrebat dacă savurez spectacolele sau le privesc doar analitic, cu gândul la ce voi scrie.

Şi? Le savuraţi?

Da, eu trăiesc intens ceea ce văd pe scenă. Mă încântă spectacolele bune, mă întristează, mă enervează cele proaste şi, de la o vreme, am şi un soi de reacţie viscerală: începe să mă doară coloana, capul, mi se pare că timpul se dilată.


Alături de soţul Florin Cîntec FOTO Arhivă personală

"ÎNTOTDEAUNA MĂ DUC ÎN ALB LA UN SPECTACOL"

Este importantă în munca unui critic de teatru bucuria aceea în stare pură sau simţul critic preia controlul?
Şi noi, criticii, trebuie să ne ferim de un anume manierism, la fel ca artiştii. Eu mă bucur, după cum spuneam. Întotdeauna când mă duc la un spectacol, mă duc fără nicio idee preconcepută. Mă duc în alb. De-abia aştept să înceapă. Când lucrurile merg foarte bine, sunt foarte încântată. E, aşa, o senzaţie de înălţare, parcă plutesc! Când lucrurile nu merg chiar cum ar trebui, e exact invers! Cineva mă invidia că am ocazia să văd atâtea spectacole bune. Da, dar văd şi multe spectacole proaste. Când intri în sala de spectacol, trebuie să fii foarte deschis, pregătit să primeşti propunerea pe care ţi-o fac creatorii. Nu poţi merge la o premieră gândind „A, spectacolul ăsta va fi slab!“. Mai sunt critici care nu merg să vadă decât spectacolele anumitor regizori. Nu e bine. A, dacă urmăreşti un anumit regizor pentru un proiect de carte sau pentru sufletul tău, e firesc. Dar nu poţi să spui tu, critic, că nu te duci la spectacolele lui X sau ale lui Y. Este obligatoriu, în profesiunea asta, să vezi foarte mult, să te intereseze.

Cum era viaţa dumneavoastră înainte de a putea spune ce gândiţi, înainte de 1989?
Eu întotdeauna am spus ce am gândit şi am avut foarte multe probleme din cauza asta. Ca să înţelegi, o să îţi povestesc o întâmplare. Nu eram, încă, la şcoală, dar sora mea intrase deja în clasa I. Mersul la şcoală mi se părea ceva extraordinar, la care nu participam. Mă simţeam într-o mare inferioritate. Voiam şi eu. A fost musai să-mi cumpere ghiozdan, rechizite. Doar când mă culcam scoteam ghiozdanul din spate. Trebuia să merg anul următor, dar nu mai suportam să aştept. La insistenţele mele, într-o zi, m-au acceptat să asist la orele de clasa I ale surorii mele. Era iarnă, ora de sport şi ne dădeam cu sania. Nişte copii mai mari ne-au trântit cu sania, la un moment dat. Doamna învăţătoare nu era tocmai cu ochii pe noi, iar mie mi s-a părut o neglijenţă pedagogică extraordinară şi, de la înălţimea mea de 1 metru şi 10 centimetri, i-am reproşat, ca un revoluţionar în devenire, că este cea mai slabă învăţătoare pe care am văzut-o în viaţa mea. Era prima pe care-o întâlneam! Acum, reamintindu-mi scena, îmi închipui comicul situaţiei. Recunosc, îmi asum spiritul acesta justiţiar şi nevoia de a spune lucrurilor pe nume. Nu poţi, până la urmă, să fii împotriva propriei naturi. Peste tot în lume, criticul trebuie să fie un specialist sever. Cronicile de complezenţă sau cele cosmetizate nu fac bine nimănui.

TEATRUL CA VICIU

Vă mai amintiţi primul spectacol de teatru văzut şi atitudinea faţă de el?
Cred, dacă ţin bine minte, că era un spectacol pentru copii pe care l-am văzut la Târgu Mureş, dar prea multe amintiri despre el nu am. E clar că nu m-a impresionat iremediabil.

Deseori, se afirmă despre oamenii de teatru, în special despre actori, dar nu numai, că sunt oamenii viciilor. Dumneavoastră aveţi vicii care pot fi recunoscute în faţa celorlalţi?
O, sunt virtutea întruchipată (râde ironic). Cafea nu beau, nu fumez. A, da, am un viciu pe care îl afişez, îmi place foarte mult să mă duc la teatru.

NU ARE PRIETENI ACTORI

Care sunt calităţile care vă ajută în munca de critic de teatru?
Mie nu prea-mi place să vorbesc despre mine. Dar nişte calităţi trebuie să am şi eu. Tenacitatea, perseverenţa, spiritul critic, zic unii, exagerat, seriozitatea profesională. Eu cred, şi le repet asta şi studenţilor mei, că disciplina profesională este foarte importantă, uneori chiar mai importantă decât talentul. Ah, şi mai am şi o curiozitate ieşită din comun, spre maladiv.

Dar criticile cele mai dese care vi se aduc?
Cea mai frecventă este că sunt prea dură. Atunci mă duc şi recitesc ce am scris şi, culmea, mie nu mi se pare. Relaţia profesională dintre critic şi actori este una foarte complicată. Eu nu am prieteni printre cei despre care scriu, pentru că mă suspectez că nu aş mai fi obiectivă. Este credoul meu.

De ce aţi ales lumea teatrului şi nu cea a filmului sau a operei, a baletului?
Scriu şi despre filme, sigur despre filmele care au legătură cu teatrul, despre spectacole de operă, dar realizate de regizori de teatru, pentru că asta este o tendinţă în toată lumea, de mulţi ani. De fapt, de aici a venit salvarea operei, scoaterea ei din tradiţionalism, pentru că este una dintre cele mai conservatoare specii. Libretele şi compoziţiile muzicale ale operelor din întreaga lume sunt scrise cu sute de ani în urmă. Au nevoie de un „ochi proaspăt“. Doamne, am văzut recent „Orfeu şi Euridice“, montat de Romeo Castellucci! In-cre-di-bil! Câtă originalitate, câtă frumuseţe… O să scriu despre el, să citeşti!

Cineva mă invidia că am ocazia să văd atâtea spectacole bune. Da, dar văd şi multe spectacole proaste.

„Să vezi într-un artist ceea ce nu văd alţii“

Aţi descoperit, de-a lungul carierei pedagogice, talente mari pe care aţi încercat să le îndrumaţi?
E proaspătă o întâmplare de la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu de anul ăsta. Acolo, m-am întâlnit cu un fost student de aici, de la Iaşi, Cosmin Chivu, un tânăr foarte talentat, foarte ambiţios, foarte hotărât să facă profesia asta atât de dificilă de actor. Venise la Sibiu, la o întâlnire a şcolilor de teatru din întreaga lume, cu studenţii lui de la New York. M-a prezentat colegilor lui americani ca fiind primul critic de teatru care a scris de bine despre el. Şi mi-a făcut bine. În primul rând, pentru că parcursul lui în carieră mi-a confirmat intuiţia. Şi Radu Popescu, de la Apropo (n.r. – directorul Teatrului independent Apropo), şi-a amintit recent că l-am selectat cu prima lui montare la Festivalul de la Piatra Neamţ. E foarte important să vezi într-un artist ceea ce nu văd alţii, ceea ce poate nu vede nici el, şi, peste câţiva ani, să îţi vină confirmarea că ai avut dreptate. Şi ăsta este, până la urmă, rostul criticului, să vadă într-un artist dincolo de ce văd alţii şi să îl ajute să crească, spunându-i ce face bine, ce poate schimba. Mai ales în România, unde sistemul este în continuare majoritar de stat, cu trupe stabile, cu o dinamică mult încetinită, dialogul este esenţial, şi schimbul dintre generaţii – foarte important.

În prezent, ocupaţi funcţia de director artistic al Teatrului pentru Copii şi Tineret „Luceafărul“ din Iaşi. Care sunt satisfacţiile unei astfel de munci?
Satisfacţiile sunt foarte multe. În primul rând, satisfacţia vine din ceea ce vezi pe chipurile spectatorilor. Eu intru des în sală şi nu mă mai uit la spectacol, pentru că îl ştiu, privesc spre public. Au nişte reacţii senzaţionale, şi copiii, şi tinerii, şi adulţii. Teatrele pentru copii şi tineret sunt binecuvântate din punctul ăsta de vedere, au o plajă foarte largă de spectatori. Reacţiile lor mă încarcă cu o energie pozitivă şi, în momentele acelea dificile, când vrei să faci un proiect şi nu eşti sprijinit cât ai dori, cât ar trebui, când îţi vine să abandonezi totul, intru în sala de spectacol. Apoi, mă reîncarc văzând cât de bine, cât de în largul lor se simt actorii într-un proiect, într-un spectacol care place şi publicului larg, şi criticilor, cu care poţi să te duci în festivaluri cu fruntea sus.

Dar tristeţile?
Tristeţile sunt, în primul rând, de natură financiară. Încercăm să compensăm cu creativitate, dar sunt lucruri pe care nu le poţi suplini numai cu creativitate, îţi trebuie banii ca să faci ceva. Din fericire, noi avem foarte mulţi parteneri care ne apreciază şi vin alături de noi. Iar eu, dacă am un proiect bun, nu renunţ foarte uşor. Spectatorul nu ştie câtă muncă este în spate când vine la un spectacol. Savurează într-o oră luni de zile de eforturi susţinute pentru a pune pe picioare un proiect.

Ca orice om, mă emoţionez foarte tare în anumite situaţii, dar, prin profesiunea pe care mi-am ales-o, scot în faţă raţionala din mine. Nu mă tem de emoţii. În artă nu se poate fără emoţii. Ce fel de critic poţi să fii dacă nu te emoţionezi? Eu intru des în sală şi nu mă mai uit la spectacol, pentru că îl ştiu, privesc spre public. Au nişte reacţii senzaţionale, şi copiii, şi tinerii, şi adulţii.

„Mă interesează regizorii care inovează“

Ce vă revoltă cel mai mult în meseria pe care o practicaţi?
Mă revoltă prostul-gust, superficialitatea.

Lumea criticii de teatru e o lume a femeilor sau o lume a bărbaţilor?
Nu am făcut un inventar, dar cred că există un echilibru. Lumea are impresia că sunt mai multe doamne. Nu aş intra în studii de gen.

În activitatea de zi cu zi de critic, mai faceţi câte o pasiune, profesional vorbind, pentru câte un regizor, pentru câte un actor?
Încerc să fiu cât se poate de echidistantă. Este şi-o vorbă înţeleaptă care te învaţă că pe artişti să-i iubeşti pe scenă! Sigur, mi se poate părea mai interesant un anumit regizor, la un moment dat, prin ceea ce face, decât altul care a intrat pe o zonă în care nu mă mai surprinde din punct de vedere artistic atât de mult. Dar pe mine mă interesează toţi regizorii. Dacă vorbim, totuşi, de preferinţe, pe mine mă interesează regizorii care inovează, mai mult decât cei care fac teatru de tip clasic.

Ce aşteptări aveţi de la cei care vă citesc cronicile?
Mă aştept să le fie de folos ceea de scriu. Şi dacă îmi citesc cronicile, cred că le sunt de folos, pentru că, altfel, nu le-ar mai citi a doua oară. Eram odată în taxi, ca să dau un exemplu, şi taximetristul mi-a zis, după ce m-a recunoscut: „Doamnă, să ştiţi că eu citesc «Suplimentul de cultură», am colecţie şi, deşi nu mă duc la teatru atât de des pe cât aş vrea, înţeleg tot ceea ce scrieţi“. Se vedea că e un om cu orizont cultural, era profesor şi îşi rotunjea veniturile prin taximetrie. A fost o întâmplare, dar mi-a confirmat că e util ceea ce fac. Şi asta face parte din menirea criticului, să fie de folos.


Oltiţa Cîntec, alături de copii: Vlad şi Mălina FOTO Arhiva personală

DIFERENŢE ÎNTRE TEATRUL ROMÂNESC ŞI CEL STRĂIN

Călătoriţi mult în străinătate, pe la festivaluri. Este mare contrastul între lumea teatrală de la noi şi cea de dincolo de graniţe?
Sunt diferenţe mari. Unele lucruri sunt bune acolo, unele la noi, instituţional şi artistic. În ceea ce priveşte teatrul românesc, în cei 25 de ani care au trecut de la Revoluţie, ar fi fost bine să se schimbe lucrurile mai repede. Schimbarea este foarte lentă. În afară este o altă dinamică, mai vie, impusă şi de faptul că acolo artistul este obligat de societate, de structuri, să fie aşa. Artiştii nu au contracte pe termen nedeterminat, până la pensie, şi dacă nu ies în evidenţă prin ceva, nu reuşesc, nu îşi găsesc un loc al lor. În Occident, ziua faci ceva, ai un job ca să îţi poţi plăti facturile, altfel ce faci între două contracte pe termen determinat? Iar seara repeţi, joci, urmăreşti castinguri. Contractele astea pe perioadă nedeterminată de la noi îi şi plafonează pe mulţi artişti. Dar există şi o parte bună, a stabilităţii, pe care unii regizori o preţuiesc. Eu cred că şi în România, într-o perioadă nu foarte îndepărtată, bugetul nu va mai putea să susţină atâtea contracte. E obligatoriu ca independenţilor să li se acorde mai multă atenţie, sprijin financiar mai mare, de continuitate, pentru că e criză şi nu au cum să se autofinanţeze. Sectorul independent ar trebui să-i absoarbă pe absolvenţii care nu mai pot intra în teatrele de stat.

V-ar plăcea să faceţi această meserie în altă ţară?
Da, mi-ar plăcea. Am şi avut la un moment dat în familie o discuţie de genul acesta, pe la jumătatea aniilor ’90. Dar nu am plecat. Tot mai des am nostalgia ţărilor mai aşezate decât România. Admir spiritul german şi cred că în Germania m-aş fi simţit bine.
 

Sunt oameni de teatru în Iaşi cu vizibilitate naţională, nu foarte mulţi, nu atât de mulţi cum au alte oraşe, dar sunt. O problemă ar fi situaţia în care se află, instituţional, Teatrul Naţional din Iaşi, care nu este într-un moment foarte bun din istoria sa. Artistic, lucrurile nu merg bine.

CV: De două ori nominalizată la Premiile UNITER

Numele: Oltiţa Cîntec
Data şi locul naşterii: 17 decembrie 1968, Deaj, Mureş
Starea civilă: căsătorită, doi copii
Cariera:

• Secretar general al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru.
• Primul doctor în Teatrologie de la Universitatea de Arte „George Enescu“.
• Profesor asociat la Universitatea de Arte „George Enescu“ Iaşi, Facultatea de Teatru.
• Director artistic al Teatrului „Luceafărul“ Iaşi şi al Festivalului Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iaşi.
• Selecţioner pentru mai multe festivaluri de teatru naţionale şi internaţionale.
• Cronici şi studii în reviste din ţară şi străinătate.
• Autoare a mai multe cărţi de teorie şi istorie teatrală despre arta spectacolului contemporan, multe dintre ele premiate.
• Nominalizată de două ori la Premiul UNITER pentru critică de teatru (2007, 2012).

Locuieşte în: Iaşi.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“