Zece metode groaznice de execuţie ale strămoşilor noştri: cât de sadice erau preotesele dacilor şi ce instrumente erau folosite pentru moartea lentă
0
Documente păstrate din secolele trecute oferă informaţii despre cruzimea pedepselor cu moartea folosite de strămoşii noştri. Cele mai multe dintre ele nu se mai practică niciunde în lume, însă pentru medievali condamnarea la moarte în chinuri groaznice nu părea ieşită din comun.
Tortura până la moarte nu a fost ieşită din comun în unele perioade ale istoriei. Mărturii din secolele trecute arată cât de aspre erau pedepsele oferite celor condamnaţi pentru nelegiuiri.
1. Taurul de alamă
Taurul de alamă a fost inventat de Perilaus din Atena (lucrător din alamă), în secolul VI î.Hr. şi a fost oferit drept cadou tiranului Phalaris. Dispozitivul era un taur de alamă imens complet gol în interior, cu o uşă pe una dintre părţi, prin care încăpea un om. O dată ce condamnatul era introdus în interiorul taurului, era încuiat, iar călăii aprindeau focul sub taur pentru a-l încinge. În capul taurului, Perilaus a pus o serie de tuburi, care au fost concepute pentru a amplifica ţipetele victimei şi pentru a le face să sune ca mugetul unui taur. Potrivit legendei, primul care a sfârşit în chinurile taurului de alamă a fost chiar Perilaus. Acesta i-ar fi spus tiranului că sunetele scoase de cei schingiuiţi în taur vor fi melodioase, iar dezgustat, Phalaris l-ar fi păcălit pe făuritor să intre în taur şi a pus foc sub acesta. Scos în viaţă din dispozitivul de tortură, Perilaus a sfîrşit aruncat de pe o stâncă. Potrivit unor istorici, taurul de alamă a fost în anumite perioade, un instrument comun de execuţie a condamnaţilor în Grecia Antică.
2 Spânzurarea, sfăşierea şi castrarea, pedepse 3 în 1
Până la începutul secolului al XIX, una dintre pedepsele cu moartea aplicate trădătorilor, în special în Anglia, a fost spânzurarea, sfăşierea şi castrarea. În prima etapă a execuţiei, condamnaţii erau legaţi pe un cadru de lemn şi târâţi în spatele unui cal, până la locul unde urmau să fie spânzuraţi. Înainte de a fi puşi în laţ, bărbaţii erau castraţi şi spintecaţi uneori, iar organele le erau arse în faţa ochilor, cât încă mai erau în viaţă. Apoi erau decapitaţi, inima le era scoasă de călăi şi arătată mulţimii, iar trupul le era secţionat în mai multe părţi, care erau trimise fiecare în câte un oraş, ca avertisment pentru cei care plănuiau să trădeze statul.
3 Arderea de viu: pe rug sau pe cărbuni
Arderea de viu avea diferite moduri de aplicare. Unul dintre ele presupunea ca victima să fie aşezată pe un rug şi legată de un stâlp, iar lemnelor care o înconjurau le era dat foc. Ioana D’Arc ar fi fost printre cei care au suferit un astfel de mariraj, însă metoda de pedepsire era aplicată adesea femeilor acuzate de vrăjitorie. O altă mărturie despre tortura prin foc prezenta moartea Sfântului Laurenţiu, unul dintre cei mai faimoşi diaconi din perioada timpurie a Creştinismului. Potrivit unor legende, lui Laurenţiu i-au fost sfărmate maxilarele cu pietre, iar apoi a fost dezbrăcat şi aşezat pe un grătar, deasupra cărbunilor încinşi, pentru a fi prăjit încet. Scena s-ar fi petrecut în faţa Bisericii San Lorenţo a Romei, autorităţile încercând să îl determine să dezvăluie numele creştinilor bogaţi.
4. Ciopârţirea lentă în bucăţi
Una dintre metodele de tortură care aduceau moartea, folosită în secolele trecute în special în Asia, purta numele de Ling Chi. Înainte de execuţie, victima era aşezată pe o cruce aspră, iar călăul folosea un cuţit pentru a duce la capăt pedeapsa cu moartea. Părţile moi ale corpului, cum ar fi sânii şi fesele, erau primele îndepărtate. Urmau articulaţiile, nasul şi urechile, degetele mâinilro şi picioarelor, încheieturile şi gleznele, coatele şi genunchii. Condamnatului îi erau tăiate apoi braţele, picioarele şi pieptul, iar în final era decapitat sau înjunghiat mortal.
5. Tragerea pe roată
Una dintre cele mai înfiorătoare metode de execuţie din vremea Evului Mediu era sfărmarea pe roată. Condamnatul era legat de roata unei căruţe, cu mâinile şi picioarele întinse pe spiţele acesteia. Apoi călăii îi rupeau oasele cu ajutorul barelor de metal sau ciocanelor. Uneori, după ce îi erau distruse astfel mai multe oase, victima primea o lovitură fatală, însă în alte cazuri era lăsată în viaţă să moară din cauza rănilor, uneori chiar şi după mai multe zile de suferinţă. Horea şi Cloşca, liderii iobagilor răsculaţi în Transilvania anului 1784 au sfârşit astfel. „Pe Horea şi Cloşca i-au frânt cu roata de vii luni şi apoi i-au tăiat în patru şi i-au trimis în toate părţile. Capul lui Cloşca l-au adus aici în piaţă, tocmai când treceam, îl ţineau fipt într-o ţeapă aproape de carul meu”, scria contele Samuil Teleki, într-o scrisoare adresată soţiei sale, în martie 1785, citată de istoricul David Prodan.
6. Fierberea în cazan
La execuţia prin fierbere, condamnatul este dezbrăcat şi pus într-un cazan imens, umplut cu lichid, fie în stare de fierbere, fie rece, care apoi era încălzit. Lichidul putea fi apă, ulei, gudron sau plumb topit. Mărturii păstrate din Evul Mediu arată că persoanele care erau condamnate pentru otrăvire sufereau o astfel de pedeapsă. Potrivit unor legende, Sfânta Pelaghia din Tars a fost condamnată la moarte prin ardere într-o baie de bronz clocotită. Tradiţia spune că nu i-a lăsat pe călăi să îi atingă trupul şi a intrat în singură în baia clocotită în care toată carnea i s-a topit, împrăştiind un miros puternic de mir în tot oraşul. Oasele ei au rămas însă intacte.
7. Ruperea în bucăţi
O metodă de execuţie aplicată, potrivit legendelor, multoara dintre martirii creştinismului timpuriu a fost ruperea în bucăţi. Sfântul Hippolytus, din secolul al treilea a fost condamnat la o astfeld e pedeapsă. Mâinile şi picioarele i-au fost legate fiecare de câte un cal, care au pornit în direcţii diferite.
8. Scaunul lui Iuda
Scaunul lui Iuda, folosit în execuţiile din Evul Mediu, a fost un dispozitiv cu tăblia sub forma unei piamide, pe care condamnaţii erau aşezaţi cu talia, iar vârful „scaunului” le era introdus în anus sau vagin. Cu ajutorul unor frânghii trupul celui torturat era coborât încet peste „piramida-scaun”. Presiunea intensă ducea la întinderea organelor, până la cedarea acestora. Puteau muri fie în urma tragerii în ţeapa improvizată, fie ulterior din cauza rănilor şi a infecţiilor care puteau surveni, pentru că scaunul de tortură era rareori spălat.
9. Schingiuirea cu cleştele şi canibalismul
Una dintre cele mai cumplite execuţii amintite în istoria românilor a fost cea a lui Gheorghe Doja. Conducătorul cetelor ţărăneşti şi fratele său au sfârşit într-un supliciu inimaginabil. Capturat de nobili, în timpul execuţiei sale din 20 iulie 1514, potrivit unor istorici, Doja a fost legat cu lanţuri înroşite în foc, a fost aşezat pe un tron de fier încins. În mână, călăii i-au pus un sceptru înroşit în foc, iar pe cap o cunună aprinsă, făurită din fier de plug. Bucăţi din trupul său au fost smulse cu cleştele şi date de călăi să fie mâncate de fratele său şi de ceilalţi condamnaţi pentru răscoală. Trupul sfârtecat al lui Doja a fost tăiat în patru bucăţi care au fost expuse la porţile oraşelor Buda, Pesta, Alba Iulia şi Oradea, în timp ce capul a fost trimis la Seghedin.
10 Torturile aplicate de preotesele dace
Scena XLV (45) de pe Columna lui Traian, în care este prezentată torturarea prizonierilor romani de către femeile dace, prezintă un episod controversat. Unul dintre prizonieri este apucat de păr de o femeie, în timp ce alta îi arde spinarea cu o torţă. Un alt prizonier este înfăţişat în timp ce este ars cu torţa şi ameninţat cu un obiect de o altă femeie, iar al treilea a fost prezentat trântit la pământ şi ars pe umăr de o femeie care ţine făclia cu ambele mâini. „Prizonierii au fost daţi pe mâna preoteselor unui cult sângeros, pentru a-i chinui ritual, înainte de a-i omorî potrivit tradiţiilor lor religioase, pe care le aveau şi vecinii lor traci, germani, sarmaţi. Ţestele soldaţilor romani ai lui Fuscus înfipte în pari pe zidurile cetăţii dace (scena XXV) confirmă obiceiul. Barbaria odioasă a scenei, menită să provoace indignarea privitorului roman în mult mai mare măsură decât să sugereze umilinţa înfrângerii, era totodată şi un mijloc indirect de a spori valoarea biruinţei lui Traian împotriva unui neam atât de aprig”, considera Radu Vulpe, autorul volumului „Columna lui Traian” (2002 cIMeC – Institutul de Memorie Culturală).
Vă recomandăm şi:
Columna lui Traian oferă detalii importante despre modul de viaţă, înfăţişarea şi portul femeilor dace. Tinerele dace au fost ilustrate ca personaje graţioase, ataşate de familie şi de copii, însă unele ipostaze în care apar au creat numeroase controverse. Unul dintre cele mai ciudate episoade de pe Columna romană arată un grup de femei dace schingiuind în cel mai crud mod, prizonieri romani.
Unul dintre primele personaje rămase în istorie pentru actele de trădare a fost Biciclis, getul care le-a arătat cuceritorilor romani locul unde regele Decebal şi-a ascuns fabuloasa comoară. Vlad Ţepeş, Horea, Cloşca şi Crişan, dar şi alte personaje importante din trecutul poporului român au avut de suferit ca urmare a comploturilor celor apropiaţi.
Vasile Lupu, domnul Moldovei de la mijlocul secolului al XVII-lea, a rămas cunoscut în istorie şi pentru asprimea pedepselor date. A condamnat la moarte aproape 20.000 de răufăcători, susţin unii istorici. Şi alţi domnitori din trecutul poporului român au devenit celebri pentru pedepsele cumplite pe care le-au dat.
Se încarcă comentariile...
