Obiceiuri ciudate de înmormântare la români: jocul cu mortul la priveghi, înfigerea de obiecte ascuţite în inima mortului, trecerea prin foc
0
Dansurile de veselie din jurul mortului, trecerea prin foc a cadavrului, destrigoirea şi pedepsele date spânzuraţilor sunt numai câteva dintre cele mai ciudate obiceiuri practicate de români de-a lungul secolelor, în timpul înmormântărilor.
Unul dintre obiceiurile ciudate era legat de înmormântarea sinucigaşilor. În satele din Ţinutul Momârlanilor, cei care alegeau să îşi curme viaţa, spânzurându-se de crengile unor copaci, aveau parte de o înmormântare cu totul ieşită din comun.
„Atunci când s-au întâlnit asemenea cazuri în satul tradiţional nu era permisă înmormântarea în progadia (n.r. cimitirul) bisericii, ci doar în afara ei. Nu era admisă nici slujba de înmormântare efectuată de către preot. Tradiţia locală aminteşte faptul că în vremurile de demult spânzuraţilor li se tăia funia atârnată în pom, unde de cele mai multe ori aceştia şi curmau viaţa, după ce se săpa o groapă, iar cel spânzurat cădea în ea şi era acoperit de pământ fără niciun serviciu religios”, scria Dumitru Gălăţan Jieţ, în „Riturile de trecere în Ţinutul Momârlanilor – Înmormântarea” (Editura Măiastra, 2012). Oamenii îi considerau pe spânzuraţi drept cei care „îşi vindeau sufletul diavolului”, de aceea biserica nu era îngăduitoare faţă de fapta lor.
Glumele permise la priveghi
Priveghiul vesel are o istorie îndelungată. Autorii antici afirmau că locuitorii străvechi ai ţinuturilor actuale ale ţării obişnuiau să plângă la naşteri şi să se bucure la înmormântări.
Unele aspecte ale priveghiului vesel s-au păstat în comunităţile tradiţionale, în special în cazul persoanelor care au decedat la vârste înaintate. Morţii erau privegheaţi cu numeroase jocuri, iar unul dintre ele se numea „se mişcă mortul” şi era pregătit din cursul zilei.
„Mortul era legat de mâini şi de bust, cu sfori. Prin manevrarea nevăzută a acestora, noaptea, când nimeni nu se aştepta, mortul îşi ridica o mână sau se ridica aproape în şezut, şi crea astfel o panică de neimaginat celor care îl privegheau”, scria Dumitru Gălăţan Jieţ, în „Riturile de trecere în Ţinutul Momârlanilor – Înmormântarea” (Editura Măiastra, 2012).
Priveghiul cu jocuri de mascaţi
La moartea oamenilor maturi şi bătrâni jucau mascaţii, scrie etnologul Ion Ghinoiu. Potrivit obiceiului, la priveghi, în mijlocul ogrăzii ardea un foc mare, mereu înteţit cu aşchii de brad. Cei care începeau jocul purtau măşti reprezentând figuri omeneşti hidoase sau capete de animale sălbatice.
„Mascaţii vorbeau cu glasuri schimbate, ascuţite. Legau între ei convorbiri pline de umor, necruţând pe nimeni din cei de faţă, nici chiar pe mort. Toată lumea izbucnea în hohote de râs. Aveam impresia că se desfăşoară acolo scene menite într-adevăr să sperie spiritele. Ei afirmau cu toată convingerea că duhurile rele care pândesc prin preajmă trebuie astfel speriate, pentru a nu se apropia de mort şi că veselia tuturora dă curaj mortului: că viaţa lui pe lumea cealaltă va fi aşa cum i se face priveghiul”, informa Ion Ghinoiu, în volumul Dicţionar de Mitologie română (Editura Univers Enciclopedic Gold, 2013). Obiceiul de a însoţi mortul cu muzică de dans este atestat pretutindeni în România, afirma etnologul. Petrecerea mortului se făcea, de obicei, cu melodii de joc îndrăgite de acesta.
Trecerea prin foc
Unul dintre cele mai populare dansuri asociate priveghiului era chipăruşul, în zona Vrancei. El atestă ritul funerar de incinerare practicat de geto-daci.
„Participanţii, mascaţi şi nemascaţi, înlănţuiţi unul după altul pornesc, ţinându-se fiecare de cingătoarea celui din faţă, un dans vijelios înteţit din ce în ce mai mult de ritmul muzicii. Cei din coada şirului sunt aruncaţi, prin dibăcia celui care conduce jocul, în flăcările focului care întrec un stat de om. Unii cad în foc de unde se ridică cu hainele pârlite şi pline de cenuşă. După unele informaţii, prin flăcările focului era trecut şi mortul, practică la care s-a renunţat întrucât preoţii au refuzat să mai oficieze, în asemenea condiţii, slujbele de înmormântare”, informa Ion Ghinoiu, în volumul Dicţionar de Mitologie română (Editura Univers Enciclopedic Gold, 2013).
Cum erau destrigoiţi decedaţii
Din ritualurile care precedau înmormântarea la români a făcut parte şi „destrigoirea”, obicei datorat numeroaselor superstiţii despre existenţa fiinţelor supranaturale în care omul se putea transforma după moarte. În multe sate din ţinuturile pericarpatice strigoiul era omorât acasă, înainte de înmormântare prin înfigerea unui fus, ţeapă de lemn, piron de fier în inima defunctului.
Americanul James Oscar Noyes, medic în armata otomană, la mijlocul secolului al XIX-lea a călătorit în principatele române şi a consamnet modul în care românii erau pregătiţi pentru moarte.
„Când un român este pe punctul de a-şi da sufletul, asistenţa înlăcrămată pune o lumânare aprinsă în mâna Iui şi un preot spune rugăciuni cu o voce mai mult sau mai puţin înaltă şi sfâşietor, în funcţie de numărul piaştrilor pe care îi aşteaptă pentru serviciile sale. Imediat după moarte, cadavrul este spălat, bărbierit şi învelit în giulgiu pentru mormânt, în funcţie de cât de scump îşi poate permite familia. Picioarele îi sunt îndreptate spre uşă şi, de obicei, o monedă este ascunsă în mână sau în gură pentru ca mortul să-şi plătească trecerea în lumea cealaltă”, informa americanul, potrivit autorilor volumului Călători străini despre Ţările Române, în secolul XIX, apărut la Editura Academiei Române, în 2006.
Vă recomandăm şi:
Beatrice de Frangepan a fost considerată una dintre cele mai frumoase şi bogate prinţese din Regatul Ungar. În ciuda frumuseţii cu care a fost binecuvântată, viaţa moştenitoarei Castelului Corvinilor a fost o înşiruire de drame care au culminat cu moartea soţului ei şi a celor doi copii, ultimii urmaşi ai familei Corvinilor.
Oraşele româneşti erau aşezate în ţinuturi bogate, locuite de oameni harnici şi milostivi şi femei frumoase. Astfel erau descrise, în secolul al XVII-lea, cele mai multe dintre aşezările de pe teritoriul României, vizitate de istoricul turc Evliya Celebi.
Cea mai veche biserică din municipiul Hunedoara poartă hramul Sfântului Nicolae, iar potrivit istoricilor datează din vremea regelui Matia Corvin, fiul lui Ioan de Hunedoara. Biserica ridicată în apropierea Castelului Corvinilor stârneşte controverse privind vechimea ei, dar şi datorită unor legende vechi.
Contestată de istorici, legenda Corvinilor, ilustrată în trecut pe frescele din veranda Aripei Matei a castelului din Hunedoara, se numără printre cele mai cunoscute povestiri despre originea voievodului Ioan de Hunedoara. Povestea spune că Ioan (Iancu) ar fi fost, de fapt, copilul din flori al regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, îndrăgostit de o româncă din zona Hunedoarei.
Cea mai înfricoşătoare poveste adevărată din istoria Castelului Corvinilor este cea a decapitării domniţei Ana (Barbara) Torok, de către soţul ei, nobilul Ioan Torok, cel care a stăpânit Castelul Corvinilor în secolul XVI. Domniţa a sfârşit torturată şi ucisă cu un piron, pentru că îşi înşelase soţul.
Se încarcă comentariile...
