Confesiunile lui Traian Berbeceanu din cele mai negre zile. A vorbit despre calvarul din arest: „Eram şocat. Voiau să mă umilească şi să mă chinuie”
0Traian Berbeceanu, fostul şef al BCCO Alba, a vorbit pentru prima dată, în detaliu, despre calvarul primelor zile petrecute în arest, la aproape patru ani de la ziua în care foştii săi anchetatori l-au pus sub acuzaţie pentru infracţiuni pe care instanţa de fond a stabilit că este nevinovat.
Traian Berbecanu a publicat în premieră un fragement din titlul unei viitoare cărţi „Radiografia unei mârşăvii judiciare”, în care dezvluie amănunte neştiute despre şocul şi primele zile petrecute în arest. Secvenţele relatate de fostul şef al Brigăzii de Combatere a Criminalităţii Organizate Alba s-au petrecut în toamna anului 2013, când anchetatorii săi de la DIICOT au decis punerea sub învinuire a poliţistului pentru infracţiuni grave, care s-au dovedit nereale, potrivit instanşei de fond.
Comisarul şef a vorbit despre şocul primelor ore petrecute în arestul Poliţiei şi despre condiţiile umilitoare din locul de detenţie.
„Am fost dus sub escortă în arestul I.P.J. Alba. Eram şocat, fusesem de zeci de ori în acel loc ca anchetator, acum eram aruncat la beci ca inculpat! Erau şocaţi şi colegii poliţişti care asigurau paza arestaţilor, nu credeau nimic din acuzaţiile D.I.I.C.O.T.-ului şi aveau argumente serioase pentru aceasta! Argumente pe care ulterior mi le-au împărtăşit... În acea noapte, am fost băgat într-o celulă cu două paturi, împreună cu alt arestat, un băiat tânăr, cercetat parcă pentru furt. Nu îi cunosc numele, nici ce soartă a avut ulterior. L-am rugat încă de la intrarea în cameră, să încercăm să nu ne deranjăm unul pe celălalt. Citea mereu cărţi de rugăciuni şi spunea doar, că „Dumnezeu va face dreptate”! Celula era extrem de mică, spaţiul dintre cele două paturi nefiind mai mare de 40 cm. Lângă uşa metalică era o găleată de plastic, roşie, cu capac... mi s-a spus că aceea era <<toaleta>>. Camera era luminată permanent de un bec suficient de puternic încât să nu poţi să dormi, exact atât de slab cât să nu poţi să citeşti. Atmosfera rece şi umedă, apăsătoare, făcea ca încăperea să pară chiar mai mică decât era. Paturile din fier erau dotate cu nişte saltele jegoase, complet uzate, urât mirositoare. Aveam şi câte o pătură învechită, grea, aspră şi foarte murdară. Totul era insalubru, îţi venea să stai într-un picior, să nu atingi nimic din jur. Eram îmbrăcat în hainele în care fusesem <<săltat>> de la domiciliu în acea dimineaţă, aşa că m-am întins pe patul ce îmi revenea şi m-am pus pe aşteptat.
Ridicat în toiul nopţii
Nu am închis ochii întreaga noapte, mă gândeam la soţie şi copil, la părinţi şi prieteni, la echipă! Priveam tavanul murdar şi mă întrebam ce caut acolo, cum este posibil aşa ceva? Am fumat toată noaptea şi m-am gândit! Dimineaţa a venit foarte greu... Îmi amintesc că atunci când trebuia să fiu transportat la Bucureşti, la I.C.C.J., pentru a participa la şedinţa în care urma să se judece recursul formulat de mine împotriva arestării preventive, fusesem anunţat cu doar o zi înainte despre aceasta. Trebuia să plecăm în jurul orelor două noaptea, şedinţa urmând să înceapă dimineaţa, la orele nouă. Gândurile şi îngrijorarea nu m-au lăsat să mă odihnesc deloc, înaintea deplasării. Noaptea, pe la orele unu şi jumătate, uşa celulei s-a deschis cu zgomot puternic, unul dintre colegii care urmau să asigure escorta, anunţându-mă că sosise timpul. Atunci am aflat că pentru mine fusese <<rezervată>> duba specială de transport a deţinuţilor. Deşi nu am cerut explicaţii şi nu au avut vreo obiecţiune, colegii din escortă, jenaţi, mi-au explicat că acea decizie fusese luată de conducerea I.P.J. Alba, de comun acord cu D.I.I.C.O.T.-ul. Aflasem că anterior se purtaseră discuţii aprinse pe această temă, că atât colegii din Brigadă, cât şi cei de la S.A.S. se oferiseră voluntari pentru a mă transporta la Bucureşti, cu o maşină de serviciu normală, împreună cu escorta asigurată de Arestul Inspectoratului. Solicitările acestora au fost lovite de refuzul categoric al conducerii I.P.J.-ului, care ar fi replicat că D.I.I.C.O.T.-ul solicitase să fiu transportat <<în cuşcă>>”, a relatat Traian Berbeceanu, în fragmentul publicat pe pagina sa de Facebook.
„Voiau să mă umilească şi să mă chinuie”
Poliţistul a dezvăluit episodul transportului său la instanţa din Bucureşti, într-o dubă în care locul arestaţilor era o „cuşcă”.
„<<Cuşca>> era un compartiment metalic, amenajat în interiorul unei dube a cărei destinaţie constructivă era de transport de mărfuri. Era prevăzută cu uşă metalică, cu zăvoare exterioare, fără geamuri. În interior se aflau două băncuţe tari şi înguste, extrem de incomode. Era ultima noapte a lunii octombrie, afară fiind extrem de frig, temperatura coborând cu multe grade sub limita de îngheţ. Aceeaşi temperatură era şi în cuşcă! Voiau să mă umilească şi să mă chinuie, cât mai mult! Eram obosit, mă simţeam foarte rău, starea de sănătate fiindu-mi precară. Orele întregi petrecute în gerul din cuşcă mi-au introdus frigul în oase, tremurând din toate încheieturile. Frigul şi poziţia incomodă oferită de băncuţa pe care stăteam, mi-au provocat crampe musculare. Lipsa geamurilor îmi crea senzaţia stranie că nici măcar nu ştiam direcţia de deplasare, nu aveam cum să intuiesc eventualele frânări, ori să prevăd curbele, astfel că în foarte multe rânduri mi-am pierdut echilibrul, între pereţii metalici. Pe bună dreptate, <<cuşca>> îşi merita denumirea! Dimineaţa am ajuns în curtea I.C.C.J., aflându-mă într-o stare fizică şi psihică greu de descris. Eram aproape îngheţat, extrem de obosit, îmi era rău din cauza transportului în cuşca metalică, eram nemâncat şi nedormit de mai bine de 24 ore, nu băusem nici măcar o gură de apă... a urmat şedinţa de judecată care a durat ore întregi. Voiam doar să se termine odată!”, dezvăluie Traian Berbeceanu.
Duşul şi wc-ul turcesc
Condiţiile din arestul Capitalei erau la fel de umilitoare, scrie fostul şef al BCCO Alba, în fragmentul din „Radiografia unei mârşăvii judiciare”
„Era a doua oară când fusesem transportat la Bucureşti noaptea, în condiţiile descrise anterior, ţinut fără mâncare şi apă aproape 24 de ore şi în plus, eram mutat în altă unitate de arest, din dispoziţia D.I.I.C.O.T.-ului, fără ca în prealabil să fi fost anunţat, fără a avea la mine haine de schimb, medicamentele necesare tratamentului pe care îl făceam şi efectele personale, toate rămânând la Arestul I.P.J. Alba. Aici, celula era ceva mai mare, dar la fel de odioasă. Într-o încăpere de circa 12 metri pătraţi, situată la subsolul clădirii, eram opt arestaţi. În partea dreaptă a celulei se aflau şase paturi, suprapuse câte trei, iar în partea stângă altele două, suprapuse şi acestea. Spaţiul dintre paturi forma un culoar în mijlocul camerei, de maxim un metru lăţime. Dacă toţi arestaţii coborau din paturi în acelaşi timp, nu îţi mai rămânea loc să poţi să te mişti! Pe peretele opus uşii metalice cu vizetă, se afla geamul, mult mai <<generos>> decât al celulei de la Alba, în sensul că era mai mare şi chiar dacă avea zăbrele metalice, îi lipsea paravanul din tablă, astfel încât puteai să vezi cerul, să îţi dai măcar seama dacă afară era lumină sau întuneric, dacă ploua sau era soare.
Într-un colţ al celulei, separat printr-un zid de beton, se afla un spaţiu de doar un metru pătrat, în care se afla amenajat w.c.-ul turcesc, fără uşă, separat de restul încăperii doar printr-o draperie din material textil. Regula era că atunci când foloseai toaleta, trebuia să ai asupra ta un spray de cameră. Vă puteţi imagina ceva mai umilitor? Tot acolo era şi <<duşul>>, care în realitate consta dintr-un furtun alimentat de la o baterie ruginită, cu robinete pentru apă rece şi caldă. Propriu-zis, atunci când făceai duş, stăteai cu tălpile pe w.c.-ul turcesc. Totul era atât de înjositor, încât este greu de imaginat, cu atât mai puţin de descris!
„Camera telefoanelor”
Nu exista nici un dulap în care să-ţi poţi ţine hainele sau efectele personale, acestea fiind păstrate în genţile vârâte sub paturi. Adesea, atunci când arestaţii primeau pachete de la familii erau nevoiţi să îşi împartă paturile depozitând în acestea plasele cu haine şi alimente.
Undeva în holul arestului, sub scările pe care se făcea accesul la nivelul superior al clădirii, se aflau frigiderele. Exista câte un frigider la fiecare una-două celule, unde arestaţii puteau să ţină mâncarea perisabilă, fiecare frigider fiind <<asigurat>> cu câte un lacăt trecut prin două belciuge. La cerere, pe rând, arestaţii din fiecare cameră erau scoşi <<la frigider>> de două ori pe zi, câteva minute, pentru a-şi lua în celulă alimentele de care considerau că au nevoie.
<<Camera telefoanelor>> reprezenta o altă celulă în care erau montate 7-8 telefoane publice, cu cartelă. În aceeaşi încăpere, se afla biroul unui gardian care supraveghea permanent activitatea arestaţilor, atunci când erau scoşi <<la telefon>>. Ieşirea la telefon se făcea seara, când arestaţii din fiecare celulă erau scoşi, pe rând, câteva minute, pentru a-şi suna familiile sau avocaţii. În cursul zilei, cel care voia ca seara să aibă acces la telefon, trebuia să se înscrie într-un tabel, unde obligatoriu trecea numărul persoanei apelate şi calitatea acesteia.
„Scârboşeniile izvorau de oriunde”
<<Locul de fumat>> era improvizat sub scările amintite anterior, unde se aflau frigiderele. Pur şi simplu, ne strecuram aplecaţi, într-un spaţiu extrem de strâmt, scund şi jegos, sub platforma betonată a scărilor, şezând pe nişte lăzi şi găleţi din plastic. În timpul în care fumam, trebuia să ne “apărăm” de miile de goange de bucătărie. Până atunci nu văzusem vreodată atât de multe goange la un loc, colcăiau peste tot, se urcau efectiv pe tine. Scârboşeniile parcă <<izvorau>> de oriunde, nu aveai posibilitatea să le eviţi, le zdrobeai sub tălpi, dar mereu apăreau altele şi altele.
<<Plimbătorul>> era locul în care eram scoşi, pe camere, câte jumătate de oră în fiecare zi. Dacă aveam noroc, uneori, stăteam <<afară>> chiar şi o oră. Reprezenta de fapt o platformă betonată de aproximativ douăzeci de metri pătraţi, împrejmuită de ziduri de beton, înalte de trei-patru metri, fără tavan. Dacă priveai în sus, vedeai cerul, însă doar printre gratiile groase din fier şi ochiurile plasei de sârmă, parcă anume montate, astfel încât să-ţi anuleze orice senzaţie sau speranţă de libertate. Atunci când eram scoşi <<la aer>>, în principal <<ne mişcam>> pentru a ne dezmorţi, pregătindu-ne pentru următoarele 24 de ore de carceră. Alergam continuu pe perimetrul plimbătorului, fugeam <<pe loc>>, făceam exerciţii de gimnastică şi respiram cu nesaţ aerul proaspăt. Cine nu a trecut prin aşa ceva, probabil va înţelege cu greu cât de mult însemna pentru noi, acea jumătate de oră...”, scrie Traian Berbeceanu.
Mitul „arestatului nevinovat”
Experienţa trăită în arest i-a schimbat acestuia percepţia despre mitul „arestatului nevinovat”, mărturiseşte Traian Berbeceanu.
„Despre identitatea colegilor de celulă nu o să vă vorbesc, deoarece nu am acordul acestora. Nu am păstrat legătura cu vreunul şi niciodată nu o să pot să spun, dacă erau sau nu vinovaţi de faptele pentru care erau arestaţi. Până atunci nu credeam în mitul <<arestatului nevinovat>>, dar situaţia în care mă aflam m-a determinat să-mi reevaluez aprecierile. Văzusem pe pielea mea cât de uşor poţi să fi acuzat de fapte pe care nu le-ai comis, cât de simplu era să îţi fie fabricat un dosar bazat pe probe falsificate, cât de repede puteai să fii transformat dintr-o persoană liberă şi onestă, într-un <<arestat vinovat>>. Iar acum, cred cu tărie că în locurile de detenţie din România, sunt închise multe persoane nevinovate, victime ale unor erori judiciare sau mai rău, victime ale unor alţi ticăloşi!
Fiecare dintre colegii din celula în care fusesem aruncat avea propria-i poveste de viaţă. Se discuta despre familii şi copii, cu mândrie şi dor, despre cariere profesionale până nu demult absolut onorabile, acum ruinate complet. Singura <<binecuvântare>> din fiecare celulă, era televizorul. Ceilalţi arestaţi, văzuseră în zilele anterioare, dezbaterile televizate din jurul „cazului Berbeceanu” şi înţeleseseră ticăloşia a cărei victimă eram. Atunci când am fost băgat în camera lor, îmi ştiau deja povestea, astfel că m-au primit bine şi m-au încurajat. Deoarece nu aveam de niciunele, unul dintre aceştia mi-a dat un pantalon de trening, altul o bluză şi un tricou, pe care să le folosesc până primeam vizita soţiei. Aceştia m-au <<băgat la masa lor>>, împărţindu-şi generoşi cu mine alimentele, fructele, apa plată, cafeaua sau ţigările, dându-mi împrumut o cartelă telefonică pentru a-mi putea anunţa familia şi avocaţii, despre aceea că fusesem transferat la Bucureşti. Înainte de orice, toţi erau oameni, arătându-mi-se deosebit de sufletişti, empatici, săritori, amabili, dincolo de <<prezumtivele vinovaţii>> pentru care se aflau în acel loc.
„Noaptea se auzeau urlete înfiorătoare de durere”
Aflasem că de fapt, trebuia să mă consider <<norocos>> nimerind în acea celulă, întrucât arestul era supra-aglomerat, în multe dintre celelalte celule, aflându-se arestaţi sănătoşi, alături de cei ce sufereau de boli cumplite, extrem de contagioase. Gradul de aglomerare nu permitea gardienilor o separare foarte temeinică a acestora, astfel că în arest, în orice moment puteai să te îmbolnăveşti, spre exemplu de TBC. Colegii de cameră mă instruiseră să încerc să nu mă ating de nici un obiect din afara camerei, iar atunci când folosesc telefonul, să curăţ bine receptorul cu şerveţele antibacteriologice. Mi-au dat şi din acelea. Îmi vorbeau despre camerele în care erau deţinuţii bolnavi de SIDA, despre celulele <<boschetarilor>> şi cele ale <<drogaţilor>>. Adesea, noaptea, se puteau auzi urlete înfiorătoare de durere, iar colegii de celulă mi-au explicat că era vorba despre <<drogaţii>> intraţi în sevraj, având dureri cumplite generate de întreruperea bruscă a consumului de droguri, în special al heroinei”, încheie poliţistul, în relatarea sa.
Aproape patru ani de la arestarea sa
În 23 octombrie 2013, Traian Berbeceanu a fost reţinut de procurorii Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, şi apoi arestat preventiv, pentru o lună, într-un dosar în care a fost acuzat de favorizarea ilegală a unor grupări infracţionale. „Este o mârşăvie”, le-a declarat Berbeceanu celor care au asistat la ridicarea sa din apartamentul familiei sale din Deva. „Stau după gratii în baza unui dosar “fabricat”, în baza unor vinovăţii inventate! Sunt luat de lângă familia mea minunată, pentru simplul fapt că nu am acceptat să tac, că nu am vrut să fiu unul de-al lor!”, afirma Traian Berbeceanu, într-o scrisoare trimisă în 4 noiembrie 2013, din arestul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Alba. Poliţistul din Deva a fost înlăturat de la conducerea BCCO Alba, însă ulterior şi anchetatorii săi au fost puşi sub învinuire de Direcţia Naţională Anticorupţie, sub acuzaţia că au fabricat probe false pentru a-l incrimina pe Berbeceanu.
Potrivit DNA, fostul procuror şef al DIICOT Alba Ioan Mureşan şi cei doi complici ai săi, fostul procuror Nicolaie Cean şi poliţistul Alin Muntean, au fabricat dosarul lui Traian Berbeceanu, încercând să îl reducă la tăcere şi să obţină de la acesta materiale despre care credeau că i-ar fi putut incrimina. În urma anchetei, Ioan Mureşan a fost suspendat din funcţia de procuror şi înlocuit de la conducerea DIICOT Alba Iulia.
Achitat în prima instanţă
În 30 iunie 2016, la doi ani de la începerea procesului, Traian Berbeceanu a fost achitat în dosarul penal iar procurorii acuzaţi că au fabricat probele care au dus la incriminarea şi înlăturarea sa au fost condamnaţi la închisoare. „Instanţa achită pe inculpatul Berbeceanu Traian pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, sprijinire a unui grup infracţional organizat, spălare a banilor, fals în înscrisuri sub semnătură privată, complicitate la delapidare, fals în declaraţii”, informat ICCJ. În schimb, Ioan Mureşan a primit şapte ani de închisoare, Nicolaie Cean a primit trei ani de închisoare, iar Alin Muntean patru ani de închisoare, pedepse cu executare. Dacă decizia va fi menţinută, după finalizarea definitivă a procesului, Traian Berbeceanu va trebui să primească peste 100.000 de euro, daune morale şi materiale de la foştii săi anchetatori.
Poliţistul anului din 2007
Traian Berbeceanu a condus Brigada de Combatere a Criminalităţii Organizate Alba Iulia între anii 2005 şi 2013, până la punerea sa sub învinuire. În 2007 a primit distincţia de poliţist al anului în România pentru destructurarea mafiei fierului vechi din Hunedoara, în dosarul denumit „Hidra”. Potrivit rechizitoriului, acestui dosar, circa 40 de hunedoreni, bande de hoţi de fier vechi, patroni ai unor centre de colectare şi angajaţii lor au produs prejudicii de peste 12,5 milioane de lei, prin delapidare, spălare de bani şi evaziune fiscală şi pagube de alte câteva milioane de lei prin furturi de pe platforma siderurgică a Hunedoarei. Gruparea a fost destructurată în vara anului 2006, în urma unor descinderi coordonate de Traian Berbeceanu şi de procurorul şef delegat de la DIICOT – Sibiu, la acea vreme, Laura Codruţa Kövesi, în prezent procuror şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Procesul este judecat şi în prezent la Tribunalul Bistriţa Năsăud.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Traian Berbeceanu a fost întâmpinat cu aplauze şi mulţumiri la întâlnirea inedită cu hunedorenii, care a avut loc sâmbătă, în Piaţa Victoriei din Deva. Zeci de oameni au dorit să îi arate aprecierea şi susţinerea fostului şef al BCCO Alba, pe care recent, instanţa de fond l-a găsit nevinovat într-un dosar în care anchetatorii săi au fost condamnaţi.
Traian Berbeceanu, fostul şef al BCCO Alba, a fost achitat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României, în prima instanţă. Foştii săi anchetatori de la DIICOT au fost condamnaţi pentru fabricarea probelor care au dus la incriminarea şi înlăturarea sa. Traian Berbeceanu a declarat, pentru adevarul.ro, că a primit prima sentinţă a ÎCCJ cu sentimentul că s-a făcut dreptate.
Traian Berbeceanu, fost şef al BCCO Alba, a fost achitat în dosarul penal în care a fost judecat pentru favorizarea unor grupări infracţionale, iar procurorii acuzaţi că au fabricat probele care au dus la incriminarea şi înlăturarea sa au fost condamnaţi la închisoare.
Se încarcă comentariile...
