Amazoanele, femeile fatale ale lumii antice sortite să trăiască fără bărbaţi. De ce făceau sex doar o dată pe an

Amazoanele, femeile fatale ale lumii antice sortite să trăiască fără bărbaţi. De ce făceau sex doar o dată pe an

Amazoanele. Un tablou de Anselm Feuerbach, secolul al XIX-lea.

Amazoanele au reprezentat unul dintre cele mai ciudate triburi ale Antichităţii. Au trăit, susţineau istoricii, pe ţărmul de nord al Mării Negre, dar şi la gurile de vărsare ale Dunării, iar miturile despre fecioarele războinice şi nemiloase, pentru care uciderea duşmanilor era o virtute, vorbesc despre obiceiuri cu totul neobişnuite de viaţă.

O serie de mărturii istorice şi mituri au circulat din Antichitate pe seama amazoanelor, femeile războinice care au trăit pe ţărmul de nord al Mării Negre şi la gurile Istrului (Dunării). „Zeul (Apolo) se îndreaptă spre Xanthos, ducându-se la amazoanele cele dibace la călărie şi spre Istru”, scria Pindar, cel mai de seamă poet liric al Tebei, care a trăit în secolul V î. Hr.

„Artemis este numită Istriana, fie după Isru, în jurul căruia locuiesc amazoanele, care o cinstesc mult pe zeiţă, fie după tribul scitic al taurilor, care locuiesc în preajma Istrului şi care, de asemenea, o cinstesc şi pe Artemis”, afirma acelaşi poet antic.


Urmaşele zeului războiului

Cele mai multe dintre relatările despre amazoane au aparţinut autorilor greci, care le identificau ca urmaşe ale Ares (Marte), zeul războiului venerat şi de traci.

„Tatăl şi creatorul acestor amazoane, zeul Marte, le-a făcut cu gândul ca ele să trăiască necontenit în războaie şi să-şi ducă viaţa sub arme şi călare pe cai. Caii ele îi cresc prin locuri mlăştinoase şi atâţia câţi le trebuiesc pentru armată şi nu este îngăduit ca în ţara lor să locuiască bărbaţii”, informa Filostrat, retor grec care a trăit în secolul al doilea.

Autorul menţiona obiceiurile intime mai puţin obişnuite ale amazoanelor, de a nu accepta traiul alături de bărbaţi. Amazoanele apelau la bărbaţii din triburile învecinate doar o dată pe an, afirmau anticii. „Dar fiindcă ele au nevoie de copii se duc la fluviul Halys, se întâlnesc cu bărbaţi, se unesc cu ei şi, întorcându-se pe la sălaşurile şi pe la casele lor, copiii de sex masculin pe care i-ar naşte îi duc părinţilor lor de la marginea ţării să-i crească. Aceştia iau fiecare pe cel pe care îl găseşte spre a-l creşte ca să-i fie rob. Pe fete însă, pe care le-ar fi născut, se spune că acestea le cresc pentru privilegiul sexului lor şi le hrănesc după obiceiul mamelor, cu excepţia doar că nu le alăptează. Aceasta însă o fac în vederea luptelor, pentru ca să nu se moleşească şi să nu le crească sânii”, informa Filostrat.

Îşi hrăneau pruncii cu lapte de iapă

El preciza că numele de amazoane le-a fost dat din cauza obiceiului că mamele nu îşi alăptau la sân pruncii. „Ele îşi hrănesc copiii cu lapte de iapă ori cu faguri de rouă care se găsesc sub formă de miere în trestia fluviilor”, relata elenul.

Amazoanele erau de neam tracic, susţineau unii autori antici, în timp ce alţi istorici le identificau cu femile războinice din Sarmaţia, renumite prin vitejia lor. „În jurul Pontului se află o mulţime nenumărată de femei, care se numesc sarmatide şi cărora li s-a rânduit, ca şi bărbaţilor, să ia parte nu numai la călărie, ci chiar la mânuirea arcurilor şi a celorlalte arme, exerciţii pe care le fac deopotrivă cu bărbaţii”, informa Platon.

Hipocrate preciza că femeile sarmaţilor se luptau cu duşmanii cât timp erau fecioare. „Nu se mărită până n-a omorât fiecare trei duşmani şi nu au legături cu bărbatul înainte de a face sacrificiile rânduite de lege. Dacă îşi ia un bărbat, femeia încetează a mai călări, câtă vreme o nevoie nu sileşte întreg neamul să pornească la luptă. Femeile n-au sânul drept. În copilărie, când sunt încă foarte mici, mamele lor înroşesc în foc un instrument de aramă făcut pentru scopul acesta, îl pun la sânul lor drept şi îl ard. Astfel acesta îşi pierde puterea de a creşte, transmiţând umărului şi braţului drept toată tăria şi vlaga”, informa celebrul medic din Antichitate.

 

 

Vitejia sarmatidelor

Pomponius Mela (secolul I) menţiona datoria tinerelor din tribul sarmaţilor de a ucide înainte de se căsători. „Sarmaţii sunt războinici liberi, neînfrânaţi şi până într-atât de sălbatici şi cruzi, încât femeile merg la război împreună cu bărbaţii. Şi ca să fie mai îndemânatice, îndată ce nasc li se arde sânul drept. De aceea pieptul lor devine ca la bărbaţi, iar mâna nu e stânjenită, când o întind ca să lovească. Datoria tinerelor fete este să tragă cu arcul, să călărească şi să vâneze. Când ajung mari se îndeletnicesc să străpungă duşmanul, lucru atât de important încât faptul de a nu fi ucis pe nimeni este socotit o necinste; iar ca pedeapsă fata nu se mai mărită”, scria Pomponius Mela, potrivit autorilor cărţii „Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei R.P.R. - 1964).

Nimicite de Ahile

Amazoanele sunt menţionate în legenda potrivit căreia eroul Heracle, fiu al lui Zeus, a fost trimis să aducă cingătoarea fermecată a reginei amazoanelor, Hippolyta. Viteaza Hippolyta şi mândra Antiope domneau peste amazoanele de pe ţărmul Pontului Euxin. O altă legendă, relatată de Filostrat, este cea a eroului grec Ahile, care le-ar fi nimicit pe amazoane pe insula Leuce. Despre insula Leuce, locul unde ar fi existat un templu închinat lui Apollo, se crede că este Insula Şerpilor din Marea Neagră. Filostrat relatează cum au murit amazoanele, în războiul de pe insulă.

„Corăbierii şi constructorii de nave, de pe mai multe corăbii, care duceau în Helensport mărfuri din Pont, au fost aruncaţi pe ţărmul stâng al mării, în preajma căruia se zce că locuiau aceste femei. Fiind prinşi de ele, au fost ţinuţi legaţi şi hrăniţi la iesle, pentru a fi trecuţi peste fluviu şi vânduţi sciţilor androfagi. Dar după ce uneia dintre amazoane i se făcu milă de frumuseţea unui tânăr prins o dată cu aceia – ceea ce făcu să se îndrăgostească de el, ea rugă pe regină, care îi era soră, să nu vândă pe străini. Fiind dezlegaţi şi ajunşi sub stăpânirea lor, aceştia prinseră să vorbească limba amazoanelor. Le povestiră despre furtună şi despre întâmplările de pe mare, apoi ajunseseră să pomenească despre templu, căci debarcaseră nu demult în insulă şi le descriseseră bogăţia din ea. Bucuroase că i-au găsit pe aceşti străini, pentru că erau şi corăbieri şi constructori de corăbii – cum de altfel regiunea era potrivită pentru fabricarea corăbiilor – amazoanele îşi construiră câteva nave pentru transportul cailor, cu gândul să îl biruie pe Ahile prin călărimea lor. Dacă descalecă de pe cai amazoanele sunt slabe şi nişte femei doar. Pentru prima dată ele puseră mâna pe vâsle şi se deprinseră să navigheze. După ce ajunseseră cunoscătoare în ale navigaţiei, într-o primăvară ridicaseră ancora şi se îndreptară spre templu, cu cincizeci de corăbii”, relata Filostrat.

Pe insula Leuce, unde se afla templul lui Apollo, păzit de Ahile, amazoanele s-au năpustit asupra locului, călărind pe iepe.

„Ahile le privi pătrunzător şi cumplit. Cu o săritură, el izbuti ca iepele să fie mai înspăimântate de el decât de frâu. Iepele se ridicară în două picioare, socotind pe femei o povară ciudată şi de prisos. Se făcură ca nişte fiare şi, trântind la pământ pe amazoane, se năpustiră asupra lor, le călcară în picioare, îşi zbârliră coamele şi îşi ciuliră urechile ca leii cei năpraznici. Mâncau braţele goale, rupeau coşul pieptului, se repezeau la măruntaie şi le înghiţeau cu lăcomie. Săturate de carne omenească, alergau prin insulă, căci erau înnebunite, pline de sânge. Văzând suprafaţa mării, crezură că au întâlnit o câmpie şi se aruncară în mare. Au pierit şi corăbiile amazoanelor, deoarece se abătu asupra lor un vânt puternic. Cum erau goale şi ancorate în neorînduială, se ciocneau una de alta şi se sfărâmau. Mute sfârâmături de corăbii fură aruncate până la templu. Lângă ele zăceau la pământ fiinţe omeneşti, unele pe jumătate mâncate, altele respirând încă. Zăceau împrăştiate mădulare omeneşti şi cărnuri, pe care iepele le lepădaseră din gură”, scria Filostrat, potrivit autorilor cărţii „Izvoare privind istoria României” (Editura Academiei R.P.R. - 1964).
 

Amazoanele menţionate de istoricii antici au fost: Aella, Agave, Alcibia, Alcippe, Antandra, Antibrote, Antioche, Antiope, Asteria, Bremusa, Celeno, Clonia, Climene, Cleta, Deianira, Derimacheia Derinoe, Diossippe, Liliana, Talestri.


Vă recomandăm şi:

Obiceiurile erotice ale strămoşilor noştri: femeile sarmaţilor ucideau pentru sex, soţiile tracilor erau sclave sexuale, geţii îşi luau câte 30 de neveste

Geţii aveau obiceiul să îşi ia mai multe soţii, la sarmaţi femeile care nu deprindeau mânuirea armelor şi nu ucideau erau pedepsite să nu se căsătorească, sciţii erau desfrânaţi, dar o parte a populaţiei suferea de afecţiuni sexuale, iar tracii îşi lăsau fiicele să ducă o viaţă libertină, înainte de căsătorie. Sunt doar câteva dintre relatările din Antichitate despre obiceiurile din viaţa privată a strămoşilor noştri.

Anecdote din Antichitate despre daci: au tăiat pădurea pentru a-i speria pe romani, fumau cânepă, iar un preot s-a prefăcut mort pentru a nu fi ucis

O serie de anecdote ce datează din Antichitate i-au prezentat pe daci în roluri mai puţin obişnuite. Autorii povestirilor scurte şi amuzante relatau despre cum au reuşit dacii să le înşele vigilenţa romanilor, de ce au renunţat la vin sau de ce trăgeau cu săgeţi spre cer, în timpul furtunilor.

Secretele calendarului dacic. Ce legături existau între templele din Sarmizegetusa Regia şi felul în care strămoşii noştri calculau trecerea timpului

Vechile temple din Sarmizegetusa Regia şi altarele celorlalte cetăţi dacice din Munţii Orăştiei au dat naştere unei serii nemărginite de ipoteze şi interpretări. Unii istorici au atribuit sanctuarelor antice rolul de calendare, iar teoriile asupra modului în care strămoşii noştri măsurau trecerea timpului sunt numeroase.

citeste totul despre: