Istoria pierdută a Teatrului Papadopol. Gălăţenii savurau aici comediile caragialiene puse în scenă de actorii consacraţi ai acelor vremuri

Una dintre cele mai frumoase străzi din România interbelică şi-a pierdut din strălucirea de odinioară, însă întâmplările petrecute aici îndulcesc întoarcerile în timp. Astăzi, cotidianul „Adevărul” vă prezintă povestea Teatrului Papadopol, pe scena căruia Ion Luca Caragiale a conferenţiat în anul 1900. Galaţiul se afla în plină dezvoltare şi avea nevoie de un teatru pentru a satisface pretenţiile culturale din ce în ce mai mari ale gălăţenilor.

Pentru ca târgul Galaţi să devină o adevărată perlă a Moldovei, în anul 1834, Cartea domnească era trimisă Pârcălăbiei şi cuprindea primele măsuri pentru organizarea porto-francului. Documentul prevedea extinderea târgului pe deal şi înfiinţarea unei comisii de înfrumuseţare a locului pentru ca uliţele şi casele să fie frumos rânduite şi aliniate, spre buna plăcere şi privire a celor care vin în port cu treburi. Astfel, uliţele principale şi vadurile care mergeau în port trebuiau aşezate în linie dreaptă, pavate, astfel încât să corespundă „neapăratelor interesuri acestui port”.

Şi uliţa Covacilor, care nu era alta decât uliţa străzii Portului, intrase atunci în atenţia acestei comisii emboriceşti. Aici, prin anul 1884, se aşezase proaspăta familie a lui Paraschiva Papadopol, despre care cotidianul „Adevărul” relatase şi în urmă cu o săptămână.

„Vorbeam, şi nu întâmplător, de Paraschiva Papadopol, grecul din Kefalonia, proprietarul unui caic şi soţia sa Vasilichia Moscopol, cu treisprezece ani mai tânără, care au venit în Galaţi în jurul anului 1834 ca proaspătă familie şi s-au aşezat, probabil, pe această uliţă a covacilor. Fireşte, deocamdată nu au fost descoperite documente care să ateste cu certitudine faptul că au avut domiciliul pe această uliţă, însă evenimentele ulterioare conduc spre această premisă. Cei doi au avut şapte copii. Paraschiva Papadopol fiind ocupat mai mult cu transportul mărfurilor pe ape, soţia, Vasilichia, a fost cea cea care s-a preocupat de creşterea şi educarea lor”, ne-a spus Marius Mitrof, consilier superior în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Galaţi.

Apostol P. Papadopol şi Aristide P. Papadopol, doi dintre cei şapte copii ai cuplului, s-au născut în preajma anului emulaţiei paşoptiste şi a revoluţiei care deschidea porţile celor două principate româneşti spre modernizare. Aceştia s-au remarcat în viaţa ulterioară a Galaţilor, Apostol P. Papadopol deţinând numeroase proprietăţi pe strada Speranţei, fostă Uliţa Covacilor.

„Denumirea acestei străduţe era dată după numele breslei care îşi avea cele câteva ateliere de «hierărie» pe această uliţă, denumire care te duce cu gândul la o muncă grea care presupune forţă, pricepere, rabdare şi a capătat denumirea de strada Speranţei, fără a cunoaşte motivaţia celor care au hotărât acest fapt în a doua jumătate a secolului al XIX-lea”, a explicat Marius Mitrof.
 
În anul 1865, Apostol P. Papadopol, penultimul copil al Paraschivei şi Vasilichia Papadopol, deschidea, pe strada Speranţei, în apropierea domiciliului său, o fabrică de băuturi spirtoase. Aici se produceau băuturi de lux, mastică, bitter, cacao etc. În 1894, afacerea a fost cedată rudei sale Ion D. Prodrom, un distins diplomat al şcolii comerciale din Galaţi.

„Pe la 1869, strada Speranţei era pavată, aspect ce denotă importanţa acesteia, iar pe 7 aprilie 1879, Michael Hillerich solicita Primăriei îngăduinţa de a deschide în zonă o fabrică de fontă. Nu ştim dacă aceasta a mai fost sau nu deschisă. Mai târziu, în luna martie a anului 1885, Compania Charles Georgi obţine concesiunea instalării unui tramvai electric. Traseul pornea de la docuri pe strada Portului, după care urca pe strada Speranţei până în Piaţa Regală. De aici o linie mergea pe strada Brăilei până la capăt, iar o alta pe strada Mavromol până la strada Culturei”, a explicat pentru „Adevărul”, Marius Mitrof, consilier superior în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Galaţi.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, pe strada Speranţei mai figurau hoteluri, locuinţe (majoritatea aparţinând lui Apostol P. Papadopol), dar şi un teatru. Era unul dintre puţinele teatre ale oraşului.

Teatrul Mare, aflat în acea perioadă pe locul pe care a fost construit de către arhitectul Ion Mincu, Palatul Administrativ (n.r. astăzi sediul Instituţiei Prefectului), era o simplă baracă din lemn, singurul care putea avea denumirea de teatru fiind „Alcazar” situat pe strada Municipală, astăzi strada G-ral Iacob Lahovary.

„Oraşul Galaţi se afla în plină dezvoltare şi avea nevoie de un teatru pentru a satisface pretenţiile culturale din ce în ce mai mari ale gălăţenilor, nu numai din punct de vedere artistic, ci şi din punct de vedere al arhitecturii care se impunea unui astfel de edificiu. Astfel, Apostol P. Papadopol împreună cu fratele său, Aristide P.Papadopol, au construit, în anul 1898, teatrul care le-a purtat numele. Inaugurarea teatrului a avut loc în ziua de 28 decembrie 1898, în prezenţa lui Petre Grădişteanu, directorul general al teatrelor, şi a lui V. A. Urechia”, a precizat Marius Mitrof, consilier superior în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Galaţi.

Publicul intra în teatru prin cele trei uşi mari dispuse central FOTO D.J.C. Galaţi

Deschiderea Teatrului Papadopol a creat, fără îndoială, noi perspective în dezvoltarea vieţii artistice la Galaţi. Clădirea teatrului, din construcţie, avea deschidere şi pe strada Braşovenilor. Din planul oraşului Galaţi de la 1908, se observă că pe strada Speranţei, prin faţa Teatrului Papadopol, treceau două linii de tramvai care faceau legătura oraşului cu portul. Cărţile poştale din acea perioadă indică însă greşit Teatrul Papadopol pe strada Braşovenilor, deoarece tramvaiele care trec prin faţa teatrului aveau linia pe strada Speranţei.

„Clădirea teatrului era una impunătoare, edificiul purtând amprenta neoclasicimului, proprie perioadei de belle-epoque. Publicul intra în teatru prin cele trei uşi mari dispuse central, străjuite de braţe din fier forjat, frumos ornamentate, care susţineau lămpile de iluminat cu gaz aerian. Alte două intrări care deserveau personalul teatrului erau dispuse pe cele două laterale ale faţadei. La etaj, susţinută de console duble, cu volute, din zidărie, se afla o loggie cu un parapet şi baluştri din cărămidă sau marmură. Cele trei uşi mari care asigurau accesul la loggie erau încadrate de două coloane angajate, drepte, cu caneluri şi doi pilaştri, a căror capiteluri susţineau cu ajutorul unor console ornamentale un fronton profilat, semicircular întrerupt în partea superioară de un atic pe care se sprijinea un al doilea fronton, de data aceasta triunghiular. Busturi şi alte muluri decorative confereau clădirii armonia unei arhitecturi nelipsite din oraşul nostru”, a explicat Marius Mitrof, consilier superior în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Galaţi.

Aceasta era clădirea teatrului în care Ion Luca Caragiale a conferenţiat la 1900, acesta era edificiul în care publicul gălăţean a savurat comediile caragialiene puse în scenă de actorii consacraţi ai momentului.

Din nefericire, un incendiu izbucnit la clădirea teatrului, petrecut undeva în jurul anului 1919, a scos din circuit acest edificiu, oraşul pierzând, astfel, una dintre cele mai reprezentative clădiri de cultură. Priveliştea scheletului unei clădiri înalte, înegrite de fum, lipsite de acoperiş, nu avea să dureze foarte mult, căci strada Speranţei, începuse, deja să renască, sub o nouă denumire.