Ziua Europei 2015 şi neeuropenismul politicienilor români

Se împlinesc, astăzi, 65 de ani de la memorabila Declaraţie a ministrului de externe al Franţei, Robert Schuman, prin care a propus Germaniei unirea industriilor de cărbune şi oţel ale celor două ţări.

 Scopul declarat al iniţiativei politice umaniste a marelui jurist şi diplomat francez pornea de la necesitatea punerii sub control a principalelor materii prime pentru industria de armament, ca prim pas în prevenirea unui nou război nimicitor.

Iniţiativa politică a lui Robert Schuman era una atât pacifistă, cât şi umanitară şi progresistă, întrucât el se gândea la viaţa oamenilor, la suferinţele îndurate pe timp de război atât de militari cât şi de către civili. Pentru el era evident că resursele de materii prime din care se fabrică armele trebuiau folosite cu prioritate în scopuri civile; în slujba bunăstării oamenilor.

Importantă pentru istorie este şi data când a fost lansat în spaţiul public european Planul Schuman, elaborat împreună cu Jean Monnet şi alţi politicieni europeni vizionari: 9 mai 1950. Trecuseră doar cinci ani de la încheierea celei de a doua conflagraţii mondiale - care lăsase mare parte din Europa în ruine - şi numai trei ani de la parafarea Tratatului de Pace de la Paris (februarie 1947), ale cărui prevederi au fost reparatorii pentru învingători şi catastrofale pentru învinşi. Printre aceştia din urmă s-au aflat nemţii, italienii, românii, ungurii, finlandezii şi bulgarii.

Se ştie că, prin natura lor umană, învinşii au întotdeauna resentimente faţă de învingători. În tabăra învinşilor s-a aflat însă un alt politician de anvergură, Konrad Adenauer, primul cancelar al Germaniei Federale, care a îmbrăţişat propunerea lui Robert Schuman fiind de acord cu înfiinţarea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului alături de alte state europene (Italia, Olanda, Belgia, Luxemburg). Reconcilierea franco-germană după o duşmănie de secole şi înfiinţarea pieţei comune a cărbunelui şi oţelului, în 1950, ne apar astăzi ca acţiuni de o responsabilitate politică fără precedent în întreaga istorie a continentului-lumină.

Până la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, în toată Europa s-a făcut o politică externă agresivă chiar şi de către capete încoronate înrudite îndeaproape între ele: blocuri politico-militare formate din mari puteri europene încheiau între ele alianţe pentru ca, la momentul prielnic, să-şi atace adversarii şi să-i îngenuncheze pentru a captura teritorii şi bogăţii. În aceste confruntări, de cele mai multe ori victimele au fost ţările mici şi mijlocii europene devenite obiect de târguială. De troc.

Dar de la Planul Schuman încoace, în vestul Europei s-a acţionat pentru promovarea păcii, libertăţii, unităţii şi solidarităţii în rândul statelor din această parte a bătrânului continent. Înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), în 1950, reprezintă actul fondator al Europei unite restrânse. Însă din cauza politicii „suveranităţii limitate” promovată cu ferocitate de către URSS în sfera sa de interese (a se vedea înăbuşirea revoltei de la Berlin în 1950, a revoluţiei din Ungaria în 1956, a Primăverii de la Praga în 1968 sau ameninţarea cu intervenţia militară în 1970 şi 1980 în Polonia), realizarea unei Europe unite cât mai extinse nu a fost posibilă decât în sudul şi nordul continentului (Spania, Portugalia, Grecia, Danemarca, Suedia, Finlanda). În centrul şi sud-estul Europei acest lucru s-a putut petrece numai după destrămarea URSS.

Dar şi ceea ce numim astăzi Uniunea Europeană este tot o construcţie politică neterminată la nivelul întregii Europe. Şi asta din mai multe motive: Norvegia, Islanda şi Elveţia pur şi simplu nu vor în UE, state din Balcanii de vest şi din bazinul Mării Negre nu îndeplinesc criteriile de performanţă pentru aderare sau nu sunt lăsate de Rusia să solicite începerea negocierilor de aderarea, în timp ce Turcia are de rezolvat o problemă de orgoliu naţional (recunoaşterea genocidului armean).

Privind retrospectiv la cei 65 de ani parcurşi de Europa în drumul ei spre unitate instituţională (legislativă, executivă, judecătorească), spre o confederaţie de state, nu putem să nu observăm că între statele capitaliste şi statele socialiste ale Europei de până în 1989 există o mare diferenţă de dezvoltare democratică, economică şi socială. La baza acestei diferenţe stă performanţa. Performanţa politică, performanţa legislativă, performanţa juridică, performanţa educativă şi din sănătate. Adică „materia primă” care asigură performanţa economică şi, în final, bunăstarea oamenilor guvernaţi vizibil mult superioară dincolo de Cortina de Fier.

Fundaţia Uniunii Europene de astăzi a fost asigurată de cărbune şi oţel, dar puţină lume ştie că în Europa anului 1949, când Robert Schuman prezenta celebra declaraţie invocată mai sus, milioane de vest europeni sufereau de foame la propriu. Iar pentru rezolvarea deficitului cronic de alimente, forurile decizionale ale Pieţei Comune Europene (Uniunii Europene) au pus în aplicare  amplul program agricol cunoscut astăzi sub numele de PAC – Piaţa Agricolă Comună. El a însemnat investiţii enorme în industria de maşini agricole pentru toate domeniile agriculturii, deci unelte pentru o muncă performantă, investiţii uriaşe în industria alimentară, în comerţul alimentar, şi de aici hrană destulă şi ieftină pentru cetăţenii din Europa liberă, capitalistă.

În această Europă capitalistă, investiţii pentru bunăstarea oamenilor guvernaţi  au fost făcute peste tot. Este suficient să vizitezi aceste state, să vezi infrastructura lor şi să nu vezi aproape nicăieri diferenţa dintre o localitate urbană şi o alta rurală.

După decembrie 1989, românii şi-au redobândit toate libertăţile de care s-au bucurat până atunci statele care au fondat Piaţa Comună Europeană şi au aderat apoi la Uniunea Europeană, însă pentru majoritatea dintre ei cele trei cuvinte magice, bunăstarea  oamenilor  guvernaţi, rămâne un vis. În schimb, despre traiul de huzur al guvernanţilor se poate vorbi la superlativ. Explicaţia este simplă: în Europa Occidentală au fost şi sunt lideri politici care şi-au pus/îşi pun priceperea şi viaţa în slujba interesului şi binelui public. Lideri politici români de la toate nivelurile, prin reprezentanţii lor în structurile administraţiei centrale şi locale, nu au această apetenţă! Nu au vocaţia sacrificiului pentru binele public! Nu au nici interesul pentru a face acest bine!

Social-democraţi, liberali, democrat-liberali, udemerişti - sunt o apă şi un pământ! Fură şi vor imunitate! Sunt prinşi cu raţa-n gură şi se jură că nu fură! Vor să fie veşnic la putere! Fabricile şi uzinele au ajuns o ruină însă averile lor au crescut exponenţial! Au dezindustrializat judeţele şi localităţile şi aruncă vina pe greaua moştenire, pe trecutul său istoric, cum se plânge, de exemplu, fără motiv, preşedintele CJ Vrancea.

Indivizii aceştia se cred mari oameni politici şi au preocupări savante. Isprăvile lor din ultimele zile sunt halucinante. Parlamentarii îşi pun mintea la contribuţie cum să-şi voteze şi pentru ei o lege a pensiilor, în funcţie de câte mandate au zăbovit prin parlament. Printre ei şi vrânceanul Nica. Mai vor un cod penal mai favorabil (tot pentru ei). Vor un cod de procedură penală mai suportabil (de către ei). Vrânceanul Nica s-a aflat din nou printre iniţiatori. O serie de preşedinţi de consilii judeţene peste care s-a aşternut rugina timpului sunt nemulţumiţi că prin introducerea votului indirect pentru această funcţie ei ar putea rămâne fără coledzi la alegerile locale din vara lui 2016.

Unul dintre cei mai gălăgioşi în această privinţă este şi preşedintele CJ Vrancea, despre ale cărui „performanţe” ca „preşedinte de judeţ” stau mărturie statisticile: „Provincia Europeană Vrancea” ocupă ultimul sau ultimele locuri la mai toţi indicatorii economico sociali.

Europa aniversează astăzi o zi importantă din istoria ei. Fondatorii Uniunii Europene au dorit ca popoarele noastre să trăiască în pace şi bunăstare şi aşa au conceput politicile comunitare. În anul 1977, Consiliul Europei şi-a însuşit şi un imn pe măsură: poemul Odă bucuriei, scris cu două secole în urmă de neamţul Friederich von Schiller şi transpus pe note muzicale în 1823 tot de către un neamţ: Ludwig Van Beethoven.

Acest imn a fost conceput de cei doi titani ai culturii mondiale ca să trezească în europeni bucuria de a-şi trăi viaţa. Să dea glas idealurilor europene de libertate, pace şi solidaritate. Acţiunile întreprinse de politicienii români în vara anului 2012, în „marţea neagră” de acum doi ani sau în zilele din urmă demonstrează cât de neeuropeni sunt în fapt. Au legătură mai degrabă cu Ziua Victoriei sărbătorită de URSS şi Rusia lui Putin tot într-o zi de 9 mai.