Talentul fără egal al bibliotecarului Mihai Eminescu de a negocia preţul cărţilor, pentru a face economii la bugetul statului

Mihai Eminescu

În arhive există corespondenţa pe care o purta cu ministerul instrucţiunilor publice şi al cultelor privitoare la cumpărarea cărţilor, din care reiese preocuparea sa pentru meserie, dar mai ales talentul de negociator.

Geniul poeziei româneşti, Mihai Eminescu, a fost în două rânduri angajat al Bibliotecii Universităţii din Iaşi. Prima experienţă ca bibliotecar a avut-o în anii 1874-1875, când a fost şi şef al instituţiei, iar a doua oară între anii 1884-1886, ca subbibliotecar, perioadă marcată de începutul instalării bolii.

Momentele pe care poetul le-a parcurs în aceste poziţii relevă faptul că era un tip extrem de conştiincios, dar mai ales competent şi extrem de atent cu banul public, atenţia sa în acest domeniu îndreptându-se în mod deosebit înspre tipăriturile vechi româneşti.

“Sunt fericit că mi-am ales un loc potrivit cu firea mea singuratică şi dornică de cercetare. Ferit de grija zilei de mâine, mă voi cufunda ca un budist în trecut. Mai ales în trecutul nostru atât de măreţ în fapte şi oameni”, spunea despre această perioadă a vieţii sale Mihai Eminescu.

Înregistrările în inventare, făcute de făcute de poet, contrastează cu ale altor funcţionari, fie din cei care l-au precedat, fie din cei care l-au urmat în serviciul Bibliotecii. 

“Cărţile sunt înregistrate şi inventariate precis, după regulile biblioteconomice pe atunci în vigoare, cu puţin erori şi cu o grijă pentru lucrul ordonat şi conştiincios. Când se întâmpla ca vreunui volum să-i lipsească tabla de materie, Eminescu i-o făcea el însuşi. Nu uita să urmărească cu tenacitate restituirea cărţilor împrumutate profesorilor, care se ştia că sunt îndeobşte recalcitranţi la astfel de restituiri”, spune Gheorghe Zane, fost economist român, istoric al gândirii economice româneşti, el însuşi bibliotecar la Iaşi.

Pasionat de cărţile vechi

Din prima perioadă a sa de bibliotecar, se păstrează corespondenţa lui Eminescu cu Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, cu privire la achiziţia de cărţi vechi româneşti.

Cel mai interesant aspect este legat de partea de negociere cu anticarul care le oferea spre vânzare, din care reiese grija poetului naţional pentru banul public.

Astfel, într-o achiziţie de acest gen, deşi ministerul era de acord cu oferta anticarului, pe care o aprobase de altfel, totuşi Eminescu şi-a luat libertatea, cu de la sine putere, de a duce tratative mai departe cu vânzătorul, obţinând un preţ mai mic. El a făcut o economie statului de 185 de lei, în condiţiile în care preţul iniţial era de 585 de lei.

“Deci au rămas în păstrarea mea una sută optzeci şi cinci. Aş propune ca aceşti bani să rămâe în măinile mele cu aceiaşi destinaţie, adică spre a cumpăra alte manuscrise ce mi s-ar prezenta; se înţelege că cu prealabila Dv. Învoire”, îi scrie Eminescu ministrului în 17 ianuarie 1875.

În acelaşi an, în luna iulie, Eminescu avea să părăsească biblioteca, continuând totuşi să aibă legături cu instituţia, prin faptul că era revizor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui, fiind practic membru de drept al Bibliotecii.

“Eminescu voia să revoluţioneze biblioteca cu tot dinadinsul. Având naivitatea să creadă că rostul ei este de a fi o fereastră permanent deschisă spre grădinile culturii actuale, el se porneşte înflăcărat s-o sporească şi s-o facă un instrument util de muncă”, scrie despre această perioadă din viaţa poetului criticul literar George Călinescu.

Mandatul doi, sub imperiul bolii

La zece ani distanţă, Eminescu lucrează pentru a doua oară în serviciul Bibliotecii ieşene, dar ca subbibliotecar, deşi îşi terminase studiile de filozofie la Viena şi avea acea experienţă de revizor şcolar. Poetul, bolnav deja, a găsit în bibliotecă, încă o dată, un liman de linişte. Este o perioadă mai tristă a vieţii sale, pentru că între în ultimele luni ale anului 1884 este bolnav şi stă mai mult prin spital. Şi în anul următor are luni de întrerupere la bibliotecă din cauza bolii, un an mai târziu renunţând la această calitate.

“În noiembrie 1886 îl găsim internat în ospiciul  de alienaţi de la Mănăstirea Neamţului, unde i se trimite statele  de salariu, pentru a le semna. În tot timpul cât a funcţionat a doua oară în serviciul Bibliotecii, Eminescu s-a mărginit, când nu a fost bolnav, la roluri şterse. Parcă se simte că nu mai era tânărul care luase conducerii cu zece ani mai înainte, hotărât să-i îmbogăţească colecţiile şi să o organizeze metodic”,menţionează Gheorghe Zane.