Slugă la doi stăpâni…

Piesa de teatru cu numele de mai sus a lui Corlo Goldoni, scrisă cu mai bine de vreo  260 de ani în urmă, am văzut-o pe la începutul anilor `70 ai secolului trecut, la naţionalul bucureştean, cu o distribuţie de excepţie (Giugaru, Birlic, Beligan, Carmen Stănescu, Mişu Fotino ş.a.), dar textul pe care l-am încredinţat cotidianului Adevărul nu are nici o legătură cu această comedie bufă.

Din opera veneţianului am plagiat, recunosc, doar titlul, pentru ca în cele ce urmează să pot argumenta că există oameni care au în gena lor ceva cameleonic; ceva ce le schimbă caracterul în funcţie de scopul urmărit.

Unul dintre aceste personaje cu măşti multiple este ministrul Justiţiei, Tudorel Toader, care se încadrează perfect în tipologia umană descrisă de francezul Jean de la Bruyere în lucrarea sa Caracterele.

Ca vrâncean, aş fi dorit să am motive de mândrie (din patriotism local) că la o distanţă atât de mare în timp o altă personalitate născută la câteva sute de metri de malurile Râului Putna (ca şi mine) a ajuns într-o funcţie de demnitate publică atât de înaltă în stat, cum este portofoliul Justiţiei. Însă antecedentele  D-lui Toader din perioada în care a funcţionat ca membru al Curţii Constituţionale m-au determinat să-l privesc cu circumspecţie. Iar cu timpul să-mi întăresc convingerea că demnitarul cu pricina, inteligenţă în stare pură, nimic de zis, acoperit cu titluri academice, ţine cont de adevăruri doar atunci când îi convine. Şi când  nu vrea să-i dezamăgească pe cei care l-au propulsat, în timp, în funcţii.

Aşa s-a întâmplat, de exemplu, la Referendumul din luna august 2012 pentru demiterea preşedintelui de atunci al României. Deşi prezenţa la vot a fost sub procentul prevăzut de lege, Referendumul fiind invalidat de majoritatea Curţii, judecătorul constituţional Tudorel Toader a avut o opinie separata: nu a vrut să ştie de lege şi adevăr. A vrut să-i facă pe plac lui Călin Constantin Anton Popescu Tăriceanu, cel care l-a propus pentru a ocupa acea funcţie, întrucât liberalul roşu cu papion era un adversar feroce al lui Traian Băsescu pe care l-ar fi dorit scos din viaţa politică chiar şi cu legea pre lege călcând.   

Ca unul care m-am prezentat constant la vot din 20 mai 1990 şi până la cel mai recent scrutin, acceptând rezultatul final indiferent de opţiunile mele electorale, îmi pun întrebarea: mai am motive să cred în deciziile şi atitudinile acestui demnitar? Răspunsul nu poate fi afirmativ, mai ales după ce se s-a întâmplat din luna martie 2017 încoace, când, după demisia din fruntea acestui minister a personajului rebotezat Altă Întrebare, nou promovatul Tudorel Toader (la propunerea aceluiaşi Tăriceanu, cu acceptul lui Nicolae Liviu Dragnea), a început să ”reformeze” justiţia cum ştie el mai bine: să facă pe placul celor doi penali: Dragnea  condamnat definitiv pentru furt de democraţie, iar Tăriceanu aflat în curs de judecată pentru mărturie mincinoasă (ar merita să răspundă penal şi pentru restituţio in integrum care a lăsat sate întregi din Transilvania românească la cheremul descendenţilor din familiile grofilor sau pentru înstrăinarea către Ungaria a Fundaţiei Godju de la Budapesta).

Munca începută din această postură de către Tudorel Toader a demonstrat tuturor celor ce au o brumă de cunoştinţe juridice că ministrul a  ajuns slugă la doi stăpâni. Fiind uns cu toate alifiile, dar de o viclenie nedetectată nici măcar cu microscopul, a scris toate modificările dorite de el la legile justiţiei, trecând peste observaţiile îndreptăţite ale celor peste 4.000 de magistraţi afectaţi de ”reforma” tudoriană, iar după încheierea ultimei fraze s-a spălat pe mâini ca Pilat din Pont şi le-a aruncat în curtea Parlamentului. Scopul? Să le aprobe minţile luminate ale poporului de teapa unui Mitralieră sau a unei Tudoriţa Boboc (vă mai amintiţi care: acea care a spus că forma de guvernământ a României este PSD), susţinători ai albirii dosarelor penale a tuturor celor intraţi în vizorul DNA.

Pentru cine nu este iniţiat cu procedurile legislative, lucrurile ar fi trebuit să stea aşa: ministrul care iniţiază unul/mai multe proiecte legislative, îl/le supune aprobării guvernului şi apoi merge în parlament pentru susţinere până la votul final. Dacă iniţiativa aparţine unui parlamentar sau grup de parlamentari, atunci aceştia îşi urmăresc scopul. Dar Tudorel a încălcat vicleneşte procedura: va spune că nu el, ci parlamentul, vocea poporului, a avut ultimul cuvânt.  

Asta a fost pohta ce-a pohtit Tudorel: să-i găsească ceva Codruţei, cea mai vocală împotriva amputării legilor justiţiei conform voinţei politicienilor penali, apoi s-o vadă mazilită că-i încurcă planurile. S-a văzut acest lucru şi la aşa-zisul conflict de constituţionalitate în cazul Belina, reclamat de Tăriceanu la CCR, când ministrul s-a transformat în avocatul lui Dragnea. Preşedintele Camerei Deputaţilor, Dragnea, nu avea drept să reclame. Dar Tăriceanu, siamezul său politic de la Senat, da. Sluga la cei doi stăpâni a suferit o înfrângere, însă vânarea şefei DNA şi dorinţa ministrului de a-i aplica lovitura de graţie a continuat cu prezentarea publică a celor 20 de presupuse abateri disciplinare şi manageriale comise de tânăra procuroare şefă.

O ţară întreagă s-a convins de viclenia lui Scapin (o altă piesă de teatru): în loc să prezinte agramatul raport acolo unde era locul potrivit, adică în faţa Consiliului Superior al Magistraturii (garantul independenţei justiţiei, nu-i aşa?), s-a dus cu el în faţa presei însetată de senzaţional. A făcut-o cu scopul ascuns de a da  satisfacţie adversarilor şefei DNA, ”transpirând abundent” şi încercând ”să convingă pe cineva că soarele este pe cer la 12 noaptea, dacă asta este în interesul cauzei”, aşa cum l-a citit îndeaproape şi psihologul Cezar Laurenţiu Cioc. Un expert în ale psihologiei, care a mai adăugat că ”din retorica ministrului Justiţiei s-a simţit faptul că percepe demersul său de demitere a procurorului-şef DNA ca pe o provocare profesională sau ca pe un joc de putere, nu ca pe o convingere”.

În aceste ultime cinci cuvinte stă întreaga esenţă a caracterului persoanei numită Tudorel Toader.  El îşi supraevaluează personalitatea, îi sfidează pe cei din faţa lui discutând cu sineşi: eu sunt un om citit, am fost şef de promoţie la Drept, procuror la Panciu, profesor universitar, decan, judecător constituţional, acum ministru; eu am dreptate; nu mă interesează argumentele voastre; cine sunteţi voi să-mi daţi mie lecţii de drept? Şefa DNA trebuie revocată! Găsesc eu soluţii juridice (pentru că ştiu chichiţele Dreptului!). 

A venit cu păreri preconcepute la audierea şefei DNA: ”Personal, eram convins că finalul va fi acelaşi. Puteam să precizez şi scorul”, le-a spus el, superior, membrilor secţiei de procurori a CSM. Aţi văzut părerea ministrului despre cât Drept cunosc procurorii din CSM şi câţi bani dă el pe ei şi pe această instituţie? A fost şi sfidător, a fost şi cinic: ”Discursul (şefei DNA – n.a.) poate fi seducător dacă îl faceţi în faţa celor care nu se pricep deloc”. Sub masca acestor cuvinte cu subînţeles, le-a spus procurorilor prezenţi că sunt nişte analfabeţi în ale Dreptului.

Şi prezumţia de nevinovăţie s-a dovedit o vorbă goală pentru Dl ministru, el dând verdictul revocării apriori a şefei DNA, nemaiavând răbdare să aştepte rezultatele cercetării faptelor de către Inspecţia Judiciară (în curs de desfăşurare în cazul relatărilor lui Ghiţă et. Vlad Cosma prin filmările difuzate de Antena 3 şi România TV), concluziile cercetării nemaiavând nici o valoare în ochii lui.

Acum, că i-am văzut la lucru, ore întregi, de câte două ori, şi pe ministrul Tudorel Toader atacând furibund şi neargumentat, precum şi pe ”floretista” Kovesi parând lovitură după lovitură, demonstrându-i adversarului că înfige sabia într-o ţinta falsă, pot afirma că mi-am făcut o părere clară despre cele două personaje.

Ministrul mi s-a părut lipit până la contopire de politica dâmboviţeană şi neancorat în democraţia europeană de tip occidental, în timp ce şefa DNA a arătat prospeţime în stăpânirea ştiinţei dreptului, stăpânire de sine, forţă argumentativă, modestie sănătoasă.

Am văzut un ministru mai degrabă de partea apărării drepturilor celor certaţi cu legea (slugă ascultătoare la îndemnul ”Tudorele, fă ceva!”), în contrast cu o tânără hotărâtă să nu facă nici un compromis în bătălia pentru depistarea corupţilor şi trimiterea lor în faţa instanţelor. În fond, DNA doar instrumentează un dosar penal deschis. Cei ce dau verdict de condamnare sau achitare sunt judecătorii.

PS 1: Nu încape îndoială că procurorii de oriunde care se comportă ca inchizitorii nu au ce căuta în structurile Ministerului Public.

P.S. 2: Plin de constatări nefericite, de îngrijorări  şi de învăţăminte a fost discursul şefei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Cristina Tarcea, la şedinţa de bilanţ a DNA. Constatarea privea absenţa sfidătoare a zeului vrâncean al Justiţiei Române, îngrijorarea venea din asaltul la care este supusa breasla magistraţilor din partea politicienilor PSD+ALDE şi a presei aservite, iar lecţia de învăţătură era tocmai despre ştiinţa Dreptului, atât de insistent invocată de ministru. ”Dreptul înseamnă în primul rând morală”, a spus şefa ICCJ, care s-a arătat plăcut surprinsă de cât de multe informaţii ştia Dl Timmermans despre ce se întâmplă în România.

P.S. 3: Câtă diferenţă între Frank Timmermans, al doilea om în ierarhia Comisiei Europene (rang de vicepremier al acestei instituţii a UE), un adevărat socialist european modern, şi socialistul de Dâmboviţa Liviu Dragnea, sau aldistul Tăriceanu! Laitmotivul tuturor discuţiei din timpul vizitei olandezului în România a fost separaţia puterilor în stat; pornirea dâmboviţenilor noştri este încălecarea Justiţiei de către Legislativ şi Executiv. Aşa vede şi Tudorel democraţia. Altminteri nu s-ar fi calificat să fie slugă la doi stăpâni.