La Focşani s-a auzit strigătul disperat al Sindicatului Naţional AGRO PROPACT: „Aşa nu se mai poate!”

Pământul se lucrează în continuare manual în multe părţi din ţară

La sfârşitul săptămânii trecute, Focşanii au fost gazda Conferinţei Naţionale a Federaţiei Naţionale Sindicale AGRO PROPACT la care au participat liderii judeţeni şi zonali ai acestui sindicat, reprezentanţi ai direcţiilor şi camerelor agricole judeţene, ai altor instituţii din teritoriu aflate în subordinea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, fermieri, specialişti din conducerea unor structuri profesionale cu profil agricol.

Organizatorii au tratat cu toată seriozitatea şi răspunderea acest eveniment, dovadă că sala mare de şedinţe de la Primăria Focşani s-a dovedit neîncăpătoare.

Mai trebuie subliniat şi faptul că instituţiile administraţiei publice locale au tratat şi ele cu atenţie această conferinţă a celui mai reprezentativ sindicat din agricultura românească, Prefectura şi Consiliul Judeţean Vrancea, dar şi Primăria Focşani venind în faţa asistenţei cu un mesaj de susţinere a demersurilor pe care le face PROPACT  pentru ca ţăranul cu mica lui proprietate şi fermierul cu o proprietate mai mare să poată trăi o viaţă mai îndestulată din valorificarea muncii lor.

Liderii Sindicatului PROPACT au ţinut să organizeze această conferinţă sub sloganul „Aşa nu se mai poate!”, ca un strigăt de disperare pe care ei îl vor auzit şi înţeles la cel mai înalt nivel de decizie în această ţară unde puterile în stat – Parlament, Guvern, Justiţie – s-au poziţionat de prea mulţi ani cu spatele la ţăranul român. Că lucrurile tocmai aşa stau de ani de zile, am avut mărturia făcută în conferinţă de prof. univ. dr. Valeriu Tabără, fost ministru al Agriculturii şi fost senator de Timiş în Parlamentul României, care activează în prezent la Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice, precum şi pe aceea a profesorului Dan Drăghici, din Judeţul Argeş, fondatorul în 1992 a sindicatului PROPACT, când această organizaţie avea în rândurile sale 300.000 de membri.

Nu am arătat deloc întâmplător cu degetul înspre puterile în stat, pentru starea de înapoiere în care se află ruralul românesc, întrucât ele au cea mai mare vină şi responsabilitate. Începând cu Legea nr. 18/1991 a fondului funciar -  când Iliescu, Roman şi ai lui au restituit cu ţârâita pământul luat cu japca proprietarilor de drept, fără a li se pune la dispoziţie şi utilajele agricole - şi terminând cu Legea 247/2005, o lege criminală, adoptată prin asumare de răspundere de premierul de atunci de tristă amintire Călin Constantin Anton Popescu Tăriceanu, care a permis unor bande de hoţi, inclusiv din administraţia publică locală, să meargă cu restituţio in integrum cu secole în urmă faţă de data de 6 martie 1945, fiind emise hotărâri judecătoreşti pentru restituirea chiar a unor sate întregi din Transilvania, toate aceste trei puteri în stat au acţionat împotriva ţăranului român şi a interesului naţional. Profesorul Dan Drăghici,  a pus degetul pe rana care încă sângerează:

-  pe rolul instanţelor judecătoreşti din ţara noastră sunt 20.000 de procese pentru pământ!;
-  30.000 de hotărâri judecătoreşti definitive încă nu sunt puse în practică!!;
-  600.000 de hectare care trebuiau atribuite proprietarilor de drept, conform legilor succesive de retrocedare, nu au fost puse în posesie nici până astăzi.

Profesorul Valeriu Tabără a furnizat asistenţei informaţii care au lăsat-o înmărmurită:

-  potenţialul agriculturii româneşti este estimat să producă peste 50 de miliarde de euro anual, dar în 2011, cel mai bun an agricol postdecembrist, a avut o contribuţie la PIB de 19,6 miliarde euro;
-  România cultivă 800.000 de hectare de porumb în plus faţă de Franţa pentru a obţine aceeaşi producţie fizică totală;
-  România importă imput-uri (în special material genetic, material săditor şi seminţe) în valoare de peste 1 miliard de euro/an;
-  în Portul Constanţa nu mai există nici un singur siloz cu capital românesc, în timp ce în Franţa, în estuarul Senei, 80 % din silozuri aparţin fermierilor francezi;
-  pământul ţării se „îmbolnăveşte” an de an, prin exploatare necorespunzătoare, rămânând cu un procent tot mai mic de humus şi pierzându-şi astfel din potenţialul de producţie, în timp ce autorităţile nu mişcă un deget pentru oprirea acestui fenomen îngrijorător şi alocarea de fonduri pentru combaterea eroziunii şi ameliorarea solului.

Întrucât printre cele trei obiective majore puse în dezbaterea conferinţei s-a aflat şi cerinţa revizuirii legislaţiei privind vânzarea pământului către străini, cei care au luat cuvântul şi-au exprimat îngrijorarea vis-a-vis de amploarea pe care a luat-o acest fenomen. Însuşi profesorul Valeriu Tabără a relatat că a avut o discuţie cu un investitor italian, care a cumpărat  8.000 de hectare în zona Banatului, italianul exprimându-şi surprinderea faţă de uşurinţa cu care românii îşi vând către străini pământul moştenit din străbuni.

În România, un hectar de pământ arabil se vinde la un preţ mediu de 2.000-3.000 de euro, în timp ce în Olanda se vinde cu 80.000 de euro.

„Marea greşeală care se face în România – a spus profesorul Tabără – este că la noi pământul este considerat un capital, în timp ce autorităţile din statele vechi ale Uniunii Europene consideră, pe bună dreptate, că pământul este un PATRIMONIU. Eu am făcut lobby pe lângă colegi din statele Europei Centrale şi de Est (Polonia, Slovacia etc.) pentru ca Parlamentul European şi Comisia Europeană să  permită prorogarea aplicării legislaţiei în domeniu până când şi populaţia autohtonă va avea putere financiară ca în Vest, ca să poată concura în competiţia pentru cumpărarea de pământ. Dar până la obţinerea acordului, una dintre măsurile stopării vânzării pământului către străini ar fi trecerea Cadastrului de la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale la Ministerul de Finanţe. Acest minister ar putea gestiona problema mult mai bine”, a fost soluţia propusă de fostul ministru.

Din cuvântul altor specialişti prezenţi la conferinţă s-a desprins concluzia că România a negociat extrem de prost mai toate subcapitolele marelui Capitol 7 – AGRICULTURA din Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană, delegaţii noştri acceptând restricţii umilitoare. Aşa cum au fost cotele de lapte, sau cota la sfeclă de zahăr.

România a pornit negocierile la acest produs (între 2000-2004) când avea fabrici cu un potenţial de producţie de 550.000 de tone zahăr brut rafinat anual, însă a acceptat o cotă de producţie de numai 102.000 tone. Astăzi, a precizat un vorbitor, ţara noastră mai produce numai 27.000 de tone de zahăr, pentru că zeci de fabrici au fost vândute la fier vechi (printre care şi cea de la Tătăranu – Vrancea), iar sistemele de irigaţii au fost distruse. A fost un lanţ de decizii de criminalitate economică. Negociatorii altor state s-au ţinut tare. Croaţia, o ţară mult mai mică decât România, cu un potenţial productiv mult redus la acest produs, a negociat şi a primit o cotă de 150.000 tone zahăr.

De la 1 ianuarie 2017 va fi liberalizat preţul la acest produs, iar românii vor ajunge să plătească poate şi dublu pentru 1 kg de zahăr. Să plătească, adică, şi miopia unor demnitari care au negociat fără demnitate, în genunchi.