De ce se duşmăneau Mihai Eminescu şi Alexandru Macedonski. Epigrama care l-a îngropat social pe poetul de origine sârbă
0
Conflictul dintre cei doi mari poeţi a culminat în 1883, anul îmbolnăvirii lui Mihai Eminescu, exact în perioada în care poetul naţional a fost internat în sanatoriu.
În general, disputele dintre scriitori nu au neapărat legătură cu opera lor, ci mai degrabă cu evenimente petrecute în cercurile pe care le frecventează în comun sau cu probleme personale.
De aceste contre n-a fost ferit nici Mihai Eminescu, în epocă fiind celebră disputa sa cu poetul Alexandru Macedonski. Eminescu, născut la 1850, era conservator, pe când Macedonski, cu patru ani mai tânăr, îi susţinea pe liberali. Cei doi şi-au aruncat săgeţi neîncetat, Eminescu considerându-l pe poetul de origine sârbă un arogant incurabil.
Macedonski era un critic al Junimii, iar Eminescu era considerat un exponent tipic al junimiştilor, deşi, se pare, conflictul dintre cei doi era unul personal.
Eminescu nu rata nicio ocazie în ziarul Timpul să i-o servească lui Macedonski, legându-se şi de originea sa sârbească.
„Actele aceste de flagelare le voi repeta de câte ori voi avea să lovesc în instinctele bastarde ale acelor străini, romanizaţi de eri de alaltă eri, cari privesc toate în ţara aceasta de «sus în jos». Unul abia sfârşeşte liceul, vine să vândă mărunţişuri şi suliman la Bucureşti, îi merge rău o negustorie şi s-apucă de alta: negustoria literară”, scria Eminescu în Timpul.
Într-o însemnare dintr-un manuscris, Eminescu îl ironizează dur pe Macedonski: „Dac-ar exista o înaintare absolută în omenire — un spor real de puteri — atunci Homer ar trebui să fi fost un măgar şi Macedonski un geniu — pe când tocmai contrariul e adevărat.”
O epigramă scrisă de Macedonski în anul în care Eminescu s-a îmbolnăvit, 1883, avea să se întoarcă ca un bumerang împotriva poetului de origine sârbă.
„Un X… pretins poet-acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum…
L-aş plânge dacă-n balamuc
Destinul lui n-ar fi mai bun,
Căci până ieri a fost năuc
Şi nu e azi decât nebun”.
Mizeria l-a copleşit pe Macedonski
Ca urmare a epigramei, Macedonski a fost izolat nu numai de societate, ci de întreaga lume literară, cu consecinţe extrem de drastice, care l-au aruncat în sărăcie, întrucât nu mai putea publica nicăieri. Macedonski s-a autoexilat la Paris, întorcându-se în ţară după câţiva ani.
“Începând de a doua zi, toate numerele revistei i s-au înapoiat pline de insulte. Nu i s-a publicat nici un rând de explicaţie. Prietenii l-au părăsit. Colaboratorii au emigrat. Mizeria l-a copleşit. Ani de zile a trăit în lipsurile cele mai groaznice. Nu mai avea mobile, nici cărţi, nici haine, nici servitori. Când năluca lui palidă şi slăbănoagă se zărea singuratică pe la colţul stradelor laterale, inspira o milă amestecată cu spaimă, întocmai ca şi femeilor din Florenţa care strigau la vederea lui Dante: Priviţi pe acela care se întoarce din infern!”, scria poetul şi epigramistul român Cincinat Pavelescu, contemporan cu ambii poeţi.
Potrivit lui Garabet Ibrăileanu, Macedonski i s-ar fi destăinuit unui amic poet că nu a ştiut că Eminescu este bolnav şi că cei care au publicat-o au făcut-o fără acceptul său.
“Se poate, dar e greu de crezut. În epigramă se spune că "un X pretins poet acum s-a dus pe cel mai jalnic drum; l-aş plânge, dacă-n balamuc" etc... Cum? Macedonski nu aflase că Eminescu e nebun? "Drumul jalnic" pe care s-a dus "acum" pretinsul poet, "balamucul" sunt simple figuri de stil? Şi numai o coincidenţă nefericită cu îmbolnăvirea lui Eminescu este cauza oprobriului sub care a zăcut Macedonski? Dar, la urma urmei, nouă ni se pare că în jurul acestei epigrame s-a exagerat în toate chipurile”, spunea Garabet Ibrăileanu.
Mihai Eminescu a murit la 1889, la vârsta de 39 de ani, pe când Alexandru Macedonski a trăit până în 1920.
Mai citiţi şi:
Citate celebre ale gazetarului Eminescu. „Cel mai mare rău pentru un popor este sărăcia“
Se încarcă comentariile...
