27 martie 1918: Sfatul Ţării de la Chişinău deschide calea Marii Uniri

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Pe 27 martie 1918 a avut loc Unirea Basarabiei cu România
Pe 27 martie 1918 a avut loc Unirea Basarabiei cu România

De câte ori citesc pagini despre istoria adevărată a Primului Război Mondial şi despre etapele înfăptuirii Marii Uniri, ctitorită prin trei acte plebiscitare ale populaţiei din Moldova de peste Prut (27 martie 1918, la Chişinău), Bucovina de Nord (28 noiembrie 1918, la Cernăuţi) şi Transilvania (1 decembrie 1918, la Alba Iulia), încerc un sentiment de mândrie naţională şi mă gândesc la acei mari bărbaţi de stat care au făurit România Mare.

Fără conştiinţa lor naţională ardentă că ei luptă pentru un ideal purtat în suflet de zeci şi zeci de generaţii de înaintaşi şi fără decizia lor fermă că votează pentru un act istoric de dreptate, în conformitate cu principiile dreptului internaţional, Marea Unire nu ar fi fost posibilă niciodată.

Lucrarea lor politică providenţială merită evidenţiată cu atât mai mult cu cât însăşi soarta ţării era pusă atunci în pericol atât de statele cu care România se afla în stare de război - e vorba de Imperiul Austro-Ungar, Germania Kaiserului Wilhelm al II-lea, Bulgaria şi Imperiul Otoman -, cât şi de către unele state semnatare ale Tratatul de alianţă şi Convenţiei militare româno-ruse de la Bucureşti, din 4/17 august 1916, încheiate între Regatul României, pe de o parte, şi statele Antantei - Rusia Ţaristă, Franţa, Anglia şi Italia – pe de altă parte, în baza cărora Armata Română a trecut Carpaţii pentru dezrobirea românilor transilvăneni, bănăţeni, bucovineni, bihoreni şi maramureşeni aflaţi sub stăpânire străină.

Parcurgeţi citatul de mai jos, ca să vedeţi ce bărbaţi de stat veritabili a avut România în momentele de cumpănă din vara anului 1916! În Consiliul de Coroană din 27 august 1916, de la Cotroceni, primul ministru Ionel I. C. Brătianu a explicat astfel poziţia guvernului şi cauzele deciziei României de a intra în război alături de Antantă: „Într-o vâltoare ca aceea a actualului război, în care toată lumea se preface (în sensul că au loc schimbări - n.a.), o ţară ca a noastră, o ţară cu aspiraţii naţionale nu poate să rămână până la capăt neutră fără să-şi compromită tot viitorul. Prin urmare, se impune să ieşim din neutralitate. Pe de altă parte, având drept ideal unitatea naţională, suntem datori să urmărim realizarea lui, căci cine ştie dacă, în decursul veacurilor, vom mai găsi un prilej atât de prielnic ca acela de azi…”

Entuziasmul cu care batalioanele române au trecut munţii în Transilvania, în vara anului 1916, nu a beneficiat însă de susţinere loială a Rusiei pe întinsul frontului de la Marea Neagră şi până la Cernăuţi, şi nici din partea Franţei, în Dobrogea. Este suficient să menţionez doar trei dintre „defectările” aliaţilor pentru a-mi susţine afirmaţia: dispozitivul militar francez dislocat la Salonic, în Grecia, a asistat pasiv la înfrângerea armatei române pe frontul din Dobrogea, neasigurându-i „spatele” aşa cum se angajase prin Tratatul amintit.

Câteva luni mai târziu, şi marile unităţi militare ruse dislocate în jurul Ploieştilor au asistat dezinteresate când trupele germane au înaintat ca un tăvălug din Oltenia spre capitala ţării, pe care au şi ocupat-o în cele din urmă. Mai era, apoi, problema armamentului pe care armata noastră îl aştepta din Anglia şi Franţa, al cărui tranzit se făcea prin singura rută posibilă, portul rusesc Arhanghelsk, şi pe care Rusia fie îl oprea pentru fronturile ei din Marea Baltică şi Caucaz, fie îl descompleta pentru a fi folosit ca piese de schimb.

Mai mult decât atât: atunci ocuparea Bucureştilor putea fi evitată, aliatul nostru Rusia căzuse la învoială, în secret, cu Germania (ambele puteri conduse de cei doi veri primari, Ţarul Nicolae al II-lea şi Kaiserul Wilhelm al II-lea) să împartă între ele România şi să-i rezerve în viitor un statut de…stătuleţ minuscul la Gurile Dunării.

Că aliatul nostru Rusia nu intrase în război doar pentru a proteja populaţia majoritar ortodoxă din Balcani şi de a salva Serbia de la dispariţia ei de pe hartă, ci şi pentru acapararea de noi teritorii în această zonă, pentru a face din Marea Neagră un „lac rusesc”, rezultă dintr-o declaraţie din martie 1915 a Ţarului Nicolae al II-lea care dezvăluia intenţiile din totdeauna ale colosului de la Răsărit: „Voi rezolva rapid problema Constantinopolului şi a Strâmtorilor”.

În faţa eşecurilor succesive din prima parte a războiului, la Turtucaia în Dobrogea, în Oltenia, Muntenia şi până la Poarta nordică a Focşanilor, de natură a pune în pericol însăşi existenţa statalităţii, liderii României au luat câteva decizii salvatoare pentru Neam şi Ţară: retragerea la Iaşi a Guvernului şi celorlalte instituţii centrale, semnarea armistiţiului de la Focşani şi a păcii separate cu Puterile Centrale, la Buftea, care nu a fost niciodată ratificată de parlament, pentru a da posibilitatea refacerii armatei române în Moldova în cooperare cu misiunea militară franceză.

Un vis înălţător de veacuri fusese spulberat într-o campanie militară de doar câteva luni, dar starea de spirit a unionismului nu fusese anihilată.

Loviturile primite de armata română pe frontul dobrogean şi răsăritean al Primului Război Mondial au fost urmate, la scurt timp, de haosul care s-a produs pe aceste fronturi în urma răsturnării regimului ţarist de la Sankt Petersburg, în martie 1917, dar mai ales în urma instaurării în octombrie acelaşi an a regimului bolşevic în Rusia, condus de Lenin, şi încheierea păcii separate între Rusia şi Germania, la Brest Litovsk.

Dar pe lângă suferinţele fără limite în rândurile poporului român, în care nu a existat familie care să nu piardă pe cineva drag pe câmpul de bătălie, ori în urma exodului şi a molimelor de tot felul, acest război mondial a avut şi urmări pozitive: el a grăbit la maximum procesul istoric firesc al descompunerii imperiilor multinaţionale reacţionare din Europa, respectiv cel ţarist, austro-ungar şi otoman. Pe ruinele acestora au apărut state noi, iar unele dintre ele, printre care şi România, şi-au desăvârşit unitatea naţională.

În cazul Moldovei de peste Prut, mândria naţională despre care făceam referire la începutul acestui articol a constat în faptul că imediat după ce Lenin a semnat Decretul privind dreptul popoarelor din acest imperiu la autodeterminare, Republica Democratică Moldovenească - constituită la 24 ianuarie 1918 în teritoriul ei istoric ocupat de Rusia în anul 1812 – îşi declară independenţa faţă de statul bolşevic rus. O realitate care nu a fost nici pe placul ipocritului personaj care a fost Lenin, şi nici al Radei Ucrainene care se dorea succesoarea Rusiei în privinţa stăpânirii unor teritorii moldoveneşti ocupate de armata ţaristă în urma aceluiaşi război ruso-otoman din anii 1806-1812.

În aceste condiţii Sfatul Ţării alcătuit din reprezentanţii tuturor etniilor trăitoare în acest spaţiu hotărăşte, prin vot, Unirea cu România. Cu o Românie care, atunci, mai însemna, de fapt, doar teritoriul neocupat dintre Prut şi Siret.

Acest act istoric al bărbaţilor de stat moldoveni a stârnit reacţia ostilă a Rusiei bolşevizate şi a tânărului stat Ucraina: ambele au rupt relaţiile diplomatice cu România. Primul pas spre unirea deplină a tuturor teritoriilor locuite de români constituia, într-adevăr, o lovitură năucitoare pentru ruşi. Tara noastră începea să se refacă din punct de vedere militar, să devină o stavilă în calea dorinţei lui Nicolae al II-lea de a ajunge la Ţarigrad. Visul dintotdeauna al tuturor ţarilor.

Şi-atunci vine întrebarea logică: dacă revoluţia bolşevică era aşa atrăgătoare, însemnând eliberarea din „închisoarea popoarelor” a atâtor etnii, cum perorau propagandiştii lui Lenin, atunci de ce românii de dintre Prut şi Nistru au preferat Unirea cu o Românie ocupată de un inamic care îi confiscase şi resursele solului şi subsolului? Răspunsul este simplu: pentru că România, aşa restrânsă teritorial cum exista ea la 27 martie 1918, era şi ţara lor!

De atunci şi până astăzi, din 20 octombrie 1920, când la Paris a fost semnat Tratatul prin care Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia au recunoscut temeinicia juridică a actului unirii Moldovei dintre Prut şi Nistru cu România, liderii marelui imperiu al răului de la Răsărit o tot ţin gaia-maţu, cum se spune, că moldovenii nu sunt români, că limba română este una şi aşa-zisa limbă moldovenească este altceva.

Propagandiştii de la Sankt Petersburg, Moscova sau Kiev, că s-au numit ţarişti, sovietici sau democraţi, cum se pretind în prezent, s-au folosit de toate cozile de topor din Moldova pentru a susţine aberaţii de genul Dicţionarului româno-moldovenesc al mancurtului „academician” Vasile Stati, sau accesul spre înalte funcţii în stat a unor indivizi de teapa lui Vladimir Voronin (Cioară, în traducere românească, căruia îi este ruşine cu un aşa nume!) şi a lui Igor Dodon. Cred însă că sângele apă nu se va face niciodată! Şi mici istoria adevărată nu poate avea lipsuri. De aceea, Parlamentul României a adoptat legea privind proclamarea zilei de 27 martie drept sărbătoare naţională, în semn de recunoaştere a unirii Moldovei de peste Prut cu România.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite