VIDEO Cum a fost jucată România la ruleta rusească. La finele celui de-Al Doilea Război Mondial a fost trădată şi de sovietici, şi de occidentali

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Paris, 1946. Gheorghe Tătărescu rosteşte argumentaţia României la negocierile de pace. În spatele său, Dimitrie Dimăncescu Sursa Arhiva familiei Dimăncescu, ilustraţie din volumul „Călător fără hartă“
Paris, 1946. Gheorghe Tătărescu rosteşte argumentaţia României la negocierile de pace. În spatele său, Dimitrie Dimăncescu Sursa Arhiva familiei Dimăncescu, ilustraţie din volumul „Călător fără hartă“

În memoriile sale „Călător fără hartă“, diplomatul Dimitrie D. Dimăncescu relatează jocurile făcute la Conferinţa de Pace de la Paris din 1946, unde câţiva politicieni români, grupaţi în jurul ministrului de externe Gheorghe Tătărescu, au sperat să poată salva Basarabia, Transilvania, nordul Bucovinei şi Cadrilaterul.

La Conferinţa de Pace de la Paris din 1946, România juca o carte esenţială pentru destinul naţiunii: urma să se încheie pacea cu Italia, România, Ungaria și Bulgaria, iar stabilirea graniţelor ţării era o chestiune vitală. Acestea ar fi trebuit să fie aceleaşi ca la 1 Decembrie 1918, cuprinzând Transilvania, Basarabia, nordul Bucovinei, Cadrilaterul.

Frontierele României fuseseră consfinţite după Primul Război Mondial la Conferința de Pace de la Paris din 1919. La 7 mai 1946 urmase confirmarea graniţelor din partea miniștrilor de externe ai Uniunii Sovietice, Statelor Unite, Marii Britanii și Franței. Ungaria contestase însă această trasare, iar România trebuia acum să-şi apere graniţele cu orice preţ.

Pentru apariţia în faţa Comisiei politice și teritoriale pentru Ungaria și România, delegaţia română a pregătit documente şi hărţi care să susţină argumentaţia. Materialele scrise erau sub formă de memorandumuri pe teme ca: „Frontiera româno-ungară”, „Tratamentul minorităților” și „Chestiunea evreiască”. Din delegaţie făceau parte membri ai Guvernului: Gheorghe Tătărescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Lucreţiu Pătrăşcanu, Gheorghe Maurer, Richard Franasovici etc. Conducător al delegaţiei era Dej, iar secretar era Dimitrie D. Dimăncescu, „românul cu viaţă de roman“ despre care „Adevărul“ a relatat în premieră.

Erou de război, fondator - împreună cu fratele său Ioan - al Cercetăşiei din România, decorat de trei regi şi ulterior apropiat al lui Winston Churchill, Dimitrie Dimăncescu a relatat în memoriile sale încleştarea de interese din timpul negocierilor de la Paris. Amănuntele de culise sunt cuprinse în cartea „Călător fără hartă“, apărută în limba română la finele lui 2017, la editura BTF Press.

Dureroasa pierdere a Basarabiei

„Membrii delegaţiei erau un grup mixt, jumătate nefiind comuniști, iar cealaltă jumătate comuniști din structurile de bază, aflați în plină manevră de preluare a guvernului cu sprijinul sovieticilor“, descrie Dimăncescu, care avea să ia drumul exilului în 1947, părăsind ţara cu o săptămână înainte de abdicarea Regelui Mihai.

În faţa comisiei, cel care a rostit pledoaria României a fost Gheorghe Tătărescu, despre care Dimăncescu spune că a fost „emfatic“. „Discursul lui Gheorghe Tătărescu a fost bazat pe fapte, emfatic, și a reușit să convingă Comisia să respingă cerințele Ungariei. Tătărescu trebuia să pledeze în favoarea frontierelor României de dinainte de război, care includeau Basarabia, Dobrogea și toată Transilvania. Nu s-a reușit în privința primelor două din cauza opoziției sovieticilor. În schimb au putut fi respinse cu succes pretențiile teritoriale ale Ungariei asupra României“, notează Dimăncescu.

Felul în care a fost pierdută graniţa cu sovieticii indică prostie cu premeditare. Linia de delimitare a frontierei dintre România şi URSS era trasată atât de gros, încât nu se înţelegea exact pe unde trece.

„Modul în care s-au trasat granițele noastre a fost o tragedie. S-a folosit o hartă de proastă calitate, fără detalii, pentru a delimita granița. Granița dintre România și Rusia era indicată cu o linie groasă și colorată. Linia era atât de groasă, încât era imposibil să înțelegi de ce parte a frontierei se aflau anumite orașe și unele insule de pe Dunăre. Deoarece granița era așa de prost trasată, rușii și-au însușit toate orașele pe care le-au dorit“, relatează secretarul delegaţiei române. El spune că Tratatul fusese schițat înainte de Conferință, iar Rusia ceruse României toată flota, militară şi comercială. „Singurul care s-a opus a fost Tătărescu. La un moment dat a ținut un discurs excepțional, pe care eu l-am tradus în franceză și în engleză, dar pe care nu am avut voie să-l distribui și nici să trimit transcrierea sa în România. Singurele copii ale discursului care au ajuns în țară au fost cele duse personal de Tătărescu“, dezvăluie secretarul.

Spionajul, ingredientul din fiecare negociere

Pentru a şti intenţiile sovieticilor care asiguraseră românii că vor fi trataţi ca aliaţi, Dimăncescu a recurs la o stratagemă. Făcând ca în cercetăşie un tur de recunoaştere a Palatului de Luxembourg, el a descoperit că intrările dinspre Parcul Luxembourg nu erau păzite cu străşnicia celorlalte. La finele zilei, când se terminau lucrările, românul se strecura pe o uşă ferită şi strângea hârtiile lăsate pe birourile delegaţiilor. Printre ele erau şi notiţe făcute la derularea negocierilor. „Din nefericire, termenii Tratatului de pace fuseseră redactați de ruși înainte de Conferință, iar versiunea lor a fost aprobată fără modificări. Delegatul rus cu care Richard Franasovici (prietenul lui Tătărescu - n.red.) se afla în relații bune îl mințise deliberat când îl asigurase că rușii nu se vor atinge de granițele noastre și că ne vor lăsa flota maritimă“, scrie Dimăncescu. 

Delegaţia română de la Conferinţa de pace de la Paris 1946 Sursa Arhiva familiei Dimăncescu

O altă etapă de negociere a aruncat ultima lopată de pământ pe mormântul României Mari. Când au înţeles că ruşii n-avuseseră niciodată de gând să trateze România ca pe un aliat, era prea târziu pentru români. „La încheierea Conferinței de la Paris au rămas câteva chestiuni nerezolvate, care urmau să fie discutate la Lake Success din New York. Richard Franasovici mă trimitea mereu după informații, așa că mă aflam într-o permanentă alergătură, mai ales când Cei Patru Mari se întâlneau la Hotelul Waldorf Astoria din Manhattan. La sugestia unei secretare a delegației franceze, puteam să mă strecor în hotel printr-o ușă de serviciu și apoi să mă ascund în lift printre tăvile cu mâncare. Fiecare delegație avea câte un etaj, iar eu mergeam din ușă în ușă, încercând să aflu câte ceva pentru Franasovici, dar nu puteam să intru în camere pentru că erau gardieni care verificau orice persoană la intrare“, povesteşte Dimăncescu.

Românul a primit un ajutor nesperat din partea franţuzoaicei. Ea voia să ajute România şi i-a promis că-i dă documentele scrise în acele şedinţe desfăşurate cu uşile închise. Totul trebuia să se facă în cel mai mare secret.

„Într-o seară am venit la liftul de serviciu și ea mi-a dat un plic mare conținând documente secrete adunate de delegația franceză. Cu acest pachet prețios am coborât până în subsol și de acolo m-am dus într-un loc unde se făceau fotocopii. Aranjasem dinainte cu tânărul patron al fotocopiatorului să mă aștepte. Am stat cu el până la patru dimineața, după care am fugit într-un suflet la Waldorf Astoria, unde minunata secretară aștepta originalele. A răsuflat ușurată când i-am înmânat pachetul pe care mi-l încredințase. I-am dus copiile lui Franasovici; nu dormise nici el toată noaptea, neștiind dacă am fost prins sau nu“, spune Dimăncescu.

Dacă ar fi prins cineva de veste, scandalul diplomatic ar fi fost uriaş, cu consecinţe incalculabile pentru vieţile celor implicaţi în micul complot. Când a avut documentele în mână, Franasovici a avut un şoc. Nu se aştepta să fie înșelat de delegații aliaților, care-l asigurau că vor ajuta România. Documentele dovedeau însă cu totul altceva. „Am văzut în acele fotocopii că nu se spunea niciun cuvânt bun pentru România“, dezvăluie Dimitrie Dimăncescu.

Franasovici a insistat ca toate copiile să-i fie trimise lui Tătărescu la București, fără a mai fi păstrat niciun duplicat. Diplomatul care riscase totul pentru ele îşi mărturisea îndoiala că documentele chiar au ajuns la Tătărescu.

Confesiunea lui Churchill: „Am încercat din răsputeri să salvez România“

După câţiva ani, Dimitrie Dimăncescu avea să ajungă în apropierea lui Winston Churchill, retras temporar din viaţa publică. Se întâmpla în 1951, chiar în anul în care Churchill urma să fie rechemat ca premier al Marii Britanii.

La 19 ianuarie 1951, familia Churchill, care petrecuse o lună în Maroc, la hotel Mamounia din Marrakech, a dat un dineu restrâns de rămas-bun. Printre invitaţi, familia de români Dimăncescu. Alexandrei Dimăncescu îi fusese rezervat scaunul din dreapta lui Churchill, ceea ce însemna că avea să fie partenera sa de discuţie. Fusese pusă în gardă că Bătrânul este cam morocănos şi nu are chef de conversaţie, mai ales că era ultima lui cină franceză din Maroc, iar el avea de gând să o savureze. 

Când Winston Churchill a intrat în salon, a salutat pe rând invitaţii, iar soţilor Dimăncescu li s-a adresat direct, simţindu-se dator cu o explicaţie. „Sunt aşa bucuros c-aţi putut veni. Am încercat din răsputeri să vă salvez ţara de comunism. Îmi pare rău că n-am putut face mai mult pentru România, dar am salvat Grecia cu un preţ groaznic. 33.000 oameni a trebuit ucişi“, a spus el dintr-o suflare.

„Trebuie să o fi compus în mintea lui înainte de a coborî la cină, era clar că nu era o remarcă improvizată. Am făcut un efort disperat să spun ceva. Nu era o ocazie în care să-mi expun durerea din suflet. <A fost o mare tragedie pentru români că aţi eşuat în eforturile dumneavoastră, sir>, i-am spus. <Ştiu>, a răspuns el, trecând mai departe la ceilalţi musafiri“, a povestit Dimitrie Dimăncescu.

Balcanii, jucaţi la ruleta URSS-Marea Britanie

În volumul de memorii „Triumf şi tragedie“ apărut în 1953, Churchill avea să descrie cum a decurs împărţirea sferelor de influenţă din Balcani între cele două mari puteri, URSS şi Marea Britanie. Soarta României a fost decisă în toamna lui 1944 la Kremlin, într-o întâlnire a lui Winston Churchill cu Iosif Stalin. Cei doi lideri au despărţit Europa cu creionul pe hârtie. Împărțirea a fost consfințită în februarie 1945, la întâlnirea de la Yalta, între Churchill, Roosevelt și Stalin (foto jos). România era sortită Estului. 

image
image

„Am sosit la Moscova în după-amiaza zilei de 9 octombrie 1944... La ora 10 noaptea am avut prima întâlnire importantă la Kremlin. Nu au participat decât Stalin, Molotov, Eden și eu. Era momentul potrivit pentru afaceri, deci am spus: «Hai să reglăm situația din Balcani. Armatele noastre sunt în România și în Bulgaria. Avem acolo interese, misiuni și agenți. Ar fi bine să nu ne poticnim în lucruri mărunte. În ceea ce privește Marea Britanie și Rusia, v-ar conveni să aveți o dominație de 90% în România, iar noi de 90% în Grecia și să mergem pe 50-50 în Iugoslavia?».

În timp ce se traducea partea aceasta, eu am scris pe o jumătate de coală de hârtie:

România - Rusia 90%, ceilalți 10%

Grecia - Marea Britanie 90% (în acord cu SUA), Rusia 10%

Iugoslavia - 50-50%


Bulgaria - Rusia 75%, ceilalți 25%

Am împins hârtia în fața lui Stalin, care între timp auzise traducerea. A urmat o scurtă pauză. Apoi a luat creionul lui albastru și a bifat cu un semn mare, după care ne-a dat-o înapoi. N-a durat nici cât îți ia să te așezi.

După aceea s-a instalat o lungă tăcere. Nota în creion era pe mijlocul mesei. Într-un târziu am spus: «Nu s-ar putea considera cam cinic dacă s-ar afla că am hotărât aceste chestiuni, ce privesc soarta a milioane de oameni, într-un mod atât de derizoriu? Propun să ardem hârtia.» «Nu, păstreaz-o», a răspuns Stalin“, scrie Churchill.

Sir Winston Churchill avea să remarce: „Era destul de firesc că Rusia are interese vitale în zona Mării Negre. România a fost cea mai atacată, cu 26 divizii de război. Marea Britanie consideră corect să arate respect îndeosebi pentru viziunea Rusiei în privinţa României şi Bulgariei, unde Sovietele doresc să ia conducerea“. 

O statistică denotă că după Uniunea Sovietică, Marea Britanie și S.U.A., România a avut cel mai mare număr de victime în Al Doilea Război Mondial, numai în luptele împotriva nemților, deși țara a întors armele abia în august 1944. Estimarea arată că 167.000 de români au murit, au fost răniți sau dați dispăruți la datorie într-o perioadă de doar 8 luni.

Acesta a fost un mare hop pentru România, să demonstreze că a intrat în război de partea Aliaţilor de la momentul 23 August 1944, când întorsese armele la ordinul Regelui Mihai împotriva Germaniei hitleriste. Şi aici au fost emoţii, deoarece unii susţineau că recunoaşterea participării României este stabilită abia de Armistiţiul de la Moscova, semnat la 12 septembrie 1944.

„Delegația română a susținut cu succes faptul că nu mai puțin de 15 divizii, maximum 18, totalizând 385.000 de oameni, plus un corp de aviație au luptat împotriva Germaniei și aliaților săi ungaro-hortiști în acest interval. De pe 23 august 1944 până în 10 mai 1945, timp de 260 de zile, 12 divizii au avansat 1.000 km în teritoriul inamic. Astfel s-a hotărât acceptarea primei date, ceea ce a conferit României o poziție superioară de negociere, vitală în formularea revendicărilor ei postbelice“, scrie Dimitrie Dimăncescu.

Marea consolare: Transilvania

Marea consolare a României a fost păstrarea Transilvaniei. Menţinerea frontierei dintre România și Ungaria a fost socotită o mare victorie a Conferinţei de Pace de la Paris din 1946. Inițial, Ungaria revendicase 22.000 kilometri pătraţi din suprafaţa Transilvaniei, ceea ce însemna 22% din totalul estimata la 103.000 kmp. În fața opoziției, cerințele au fost reduse la 4.000 kmp.

„Am aflat mai târziu de la Viaceslav Molotov, șeful delegației sovietice (ministru de Externe - n. red), că Stalin era furios pe unguri deoarece încercaseră prin bătălii sângeroase să oprească înaintarea rușilor spre Budapesta. Ungurii solicitau anumite modificări de frontieră cu România, mai ales în jurul orașelor Oradea și Arad. Eu am pregătit o hartă a Transilvaniei pe care erau clar marcate zonele revendicate de unguri, ceea ce evidenția cum pierderea acestor teritorii ar fi însemnat moartea economică a acelor orașe. Tătărescu și-a ilustrat discursul cu această hartă. El a amintit publicului că România a încheiat războiul în calitate de aliat al Marilor Puteri și că pierderile sale omenești și materiale în luptele purtate de partea Aliaților au fost enorme. În plus, a subliniat că Ungaria luptase până la sfârșit alături de naziști“, notează Dimitrie D. Dimăncescu.

Spicuiri din alocuţiunea lui Gheorghe Tătărescu

Gheorghe Tătărescu, fost prim-ministru al României în două guverne (1934-1937, 1939-1940), viceprim-ministru şi ministrul Afacerilor Străine la acea vreme, avea să fie aruncat în temniţa de la Sighet din 1950 până în 1955. 

„Pentru frontierele sale și pentru independența sa, în ultima fază a războiului, România și-a dezlănțuit toate forțele vitale împotriva Germaniei și Ungariei. Pentru acest război mondial de eliberare, națiunea română și-a mobilizat toate rezervele sale de oameni și ultimele sale resurse materiale.

Paisprezece divizii complet echipate au contribuit la lupta care a permis lumii să scuture jugul nazist, iar Transilvaniei să scape de jugul hortist. 120.000 morți și răniți au căzut pe dealurile Transilvaniei, pe câmpiile de la Budapesta și în văile Munților Tatra. Și chiar sub zidurile orașelor Arad, Oradea și Satu Mare, unde Ungaria ne contestă acum suveranitatea, deci chiar sub zidurile acestor orașe și pentru eliberarea lor și-au vărsat soldații noștri sângele, cu tot sufletul, iar diviziile noastre de elită au fost decimate. Acceptarea pretențiilor Ungariei ar însemna o înfrângere pentru moralitatea internațională și o eroare fatală pentru istorie”, a rostit Tătărescu, printre altele, în pledoaria sa.

Aliaţii României, executaţi de comunişti

Trataţi ca „delegaţi inamici“ şi verificați „într-o manieră umilitoare, inutilă“, la intrarea în Palais du Luxembourg, românii au avut totuşi prieteni printre ceilalţi delegaţi. Unul era Georges Catroux, generalul francez care a lăudat armata română „pentru contribuția generoasă din ultima fază a războiului“.

Altul a fost ministrul de Externe ceh Jan Masaryk, fiul fondatorului Cehoslovaciei - Thomas Masaryk. Masaryk a luat apărarea României îndrăznind să-l contrazică pe puternicul Andrei Vîşinski, care tocmai criticase ţara noastră. Jan Masaryk a afirmat răspicat că românii au fost cei care au intrat primii în Praga, în avangarda armatei sovietive, eliberând capitala din ghearele hitleriştilor. După nici 2 ani, Masaryk era aruncat pe fereastră din reşedinţa sa oficială de la Praga. 

Delegaţia română de la Conferinţa de pace de la Paris 1946 Sursa Arhiva familiei Dimăncescu

Un alt delegat ceh, generalul Heliodor Pika, a cerut ca România să fie recunoscută drept țară cobeligerantă, dar rușii s-au opus acestei solicitări. Generalul a subliniat că Italia, care pusese doar șase divizii la dispoziția aliaților, primise statut de putere cobeligerantă, în timp ce România trimisese 29 de divizii în lupta contra Germaniei. „Aceste argumente nu au ajutat, deoarece rușii erau hotărâți să ne considere inamici“, arată Dimăncescu. În iunie 1949, generalul Heliodor Pika era şi el ucis, fiind primul ceh executat oficial de regimul comunist, spânzurat în urma unui proces.

„Lunile care au urmat Conferinței au devenit din ce în ce mai tensionate. În timp ce Uniunea Sovietică strângea lațul în jurul statelor care se învecinau cu ea, România pierdea cu repeziciune controlul propriei sale situații. Națiunile occidentale aveau alte priorități“, a mai relatat Dimitrie Dimăncescu în cartea de memorii „Călător fără hartă“.

Alte dezvăluiri de culise

Dimăncescu mărturiseşte că delegaţia de la Paris a fost finanţată de un mic tezaur găsit de Tătărescu la Legația din Berna, unde mai multe milioane de franci elvețieni fuseseră acumulați acolo de diverși șefi de misiune.

Delegaţiei române îi fuseseră rezervate de guvernul francez camere la Hotelul Continental din Paris. La etajul al doilea erau trei „apartamente regale”, iar într-unul dintre ele, cu vedere spre Tuileries, stătea șeful delegației române Gheorghe Gheorghiu-Dej. Tătărescu a fost singurul care a ales să stea la sediul Ambasadei României, „frumoasă ca un palat“, de pe Rue Dominique.

„Eu mă ocupam de chestiunile administrative şi a trebuit să circul între Hotelul Continental, Ambasada României din Rue Dominique și Palais du Luxembourg, unde avea loc Conferința. Guvernul francez a pus patru mașini la dispoziția delegației române, dar nimeni din delegația noastră nu a vrut să meargă cu ele. Erau mașini Citroën, aparținând armatei franceze, vopsite în maro deschis. Deoarece Tătărescu folosea mașina legației, posibil un Cadillac, un Lincoln sau un Hispano-Suiza, ceilalți doreau și ei mașini similare. Se puteau închiria astfel de mașini, dar nu exista suficient spațiu de parcare în jurul hotelului“, spune Dimăncescu.

Şi cazarea a stârnit mari dispute printre delegaţi şi mai ales printre însoţitori. Aceştia nu primiseră camere la fel de luxoase ca ale delegaţilor şi au fost nemulţumiţi de „lipsa de respect“ a organizatorilor. „Majoritatea însoţitorilor nu erau de fapt ziariști, ci prieteni ai delegaților, care au preluat plângerile lor și au făcut din asta o mare tevatură. În cele din urmă, hotelul a acceptat să-i mute pe unii dintre clienții permanenți pentru a-i putea caza pe ei“, spune secretarul.

Problema palmierului

Apoi s-a ivit problema palmierului. Toți delegații care stăteau în câte un mic apartament (dormitor și salon) aveau în salon un palmier artificial. Unul dintre delegați s-a simțit ofensat că nu avea un astfel de palmier. „De câte ori mă vedea îmi amintea de plantă, iar eu am făcut greșeala să-i promit că se va rezolva. Am încercat la florării, dar fără succes, și până la urmă am găsit un director de la pompe funebre care mi-a închiriat patru palmieri artificiali, care erau de fapt mai frumoși decât cei ai celorlalți delegați“, afirmă Dimăncescu.

Pentru aceste minusuri, un delegat a insistat ca lui Dimitrie Dimăncescu să nu i se permită să semneze documentele în calitatea mea de secretar al delegației. „Recomandarea lui a fost acceptată și, prin urmare, niciunul din documentele care ar fi trebuit semnate de mine nu poartă numele meu. Era un funcționar de la Ministerul Afacerilor Străine, numit trezorier al delegației. Se deplasa frecvent în Elveția pentru a lua bani, aflați acum sub controlul lui Tătărescu, pe care îi schimba apoi pe piața neagră. Nu era verificat de nimeni și nu se cunoșteau profiturile pe care le obținea. Știu că la sfârșitul Conferinței și-a dat demisia și a emigrat în Statele Unite, unde și-a cumpărat o fermă mare, care în cele din urmă a nu a mers și în final a rămas falit“, mai scrie Dimăncescu.

Acesta mai consemnează un detaliu. Delegații și ziariștii îl vizitau zilnic pe Tătărescu ca să-i ceară bani pentru ce aveau nevoie. „Am găsit printre hârtiile mele o listă cu sumele aprobate pentru o zi și mă mir chiar și acum de câtă risipă se făcea. Toate aceste detalii ar fi fost lipsite de importanță dacă România ar fi obținut un tratat mai bun“, observă amar Dimitrie D. Dimăncescu în memoriile sale intitulate „Călător fără hartă“. 

Pe aceeaşi temă: 

Român cu viaţă de roman. Dimitrie D. Dimăncescu, erou de război decorat de trei monarhi, diplomat apropiat al lui Churchill. A fondat Cercetăşia, împreună cu fratele său Ioan

Adevărurile ascunse de comunişti despre România monarhistă. De ce avea Carol al II-lea numele de cod „subiect închis“

Constanţa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite