Povestea ultimului supravieţuitor român al Primului Război Mondial. A murit uitat de stat, în cel mai crunt anonimat
0Un român a fost printre ultimii supravieţuitori din lume ai Primului Război Mondial. Dumitraşcu Lăcătuşu a luptat în războiul balcanic, dar şi în cele două conflagraţii mondiale. România l-a uitat şi l-a îngropat în uitare, în timp ce Franţa şi-a luat „adio“ de la ultimul său combatant cu funeralii naţionale.
La 13 august 1999, la vârsta de aproape 109 ani, a murit sublocotenentul Dumitraşcu Lăcătuşu, ultimul veteran român al primei conflagraţii mondiale.
Dumitraşcu Lăcătuşu s-a născut în martie 1891 în Covurlui, astăzi judeţul Galaţi. A luptat în trei războaie (combatant în Războiul Balcanic din 1913 şi în cele două războaie mondiale). Numele său este trecut şi în albumul „La Grande Guerre“, publicat în 1998 în Franţa, unde este prezentat printre cei mai bătrâni militari în viaţă dintre cei 21 de supravieţuitori ai celor două războaie mondiale.
Despre viaţa unuia dintre cei mai vârstnici veterani de război din lume ne-a povestit colonelul Dumitru Roman, redactor-şef al publicaţiei „România eroică“. Militarul a avut ocazia să-l cunoască pe Dumitraşcu Lăcătuşu în ultimii ani ai vieţii sale. „Bătrânul era lucid, spunea glume, mergea singur şi a murit, cum se zice, din picioare. Numai că în ultimii ani avea probleme de vorbire“, îşi aminteşte Dumitru Roman.
Secretarul mareşalului Averescu
Dumitraşcu Lăcătuşu a dat piept de tânăr cu războiul. În timpul războiului balcanic a făcut parte din Regimentul 11 Siret, fiind decorat cu medalia „Steaua Dunării“. Dar viaţa sa nu avea să decurgă liniştit, pentru că în 1914, când a izbucnit Primul Război Mondial, a fost concentrat, ca sanitar, iar în 1916, când România a renunţat la neutralitate, a luat parte la luptele de la Târgu-Jiu şi Şelimbăr.
După retragerea în Moldova, a luptat la Oituz şi Mărăşeşti. Pentru meritele sale deosebite, Dumitraşcu Lăcătuşu a fost decorat cu medaliile Virtutea Militară, Meritul Sanitar, Crucea Regina Maria şi Crucea Comemorativă a Primului Război Mondial cu baretele Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz.
După ce marele Război s-a sfârşit, Lăcătuşu a ajuns secretarul particular al mareşalului Ion Averescu, la îndemnul căruia s-a decis să rămână pe pământul Basarabiei, unde şi-a întemeiat o familie. În 1939, la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, pretorul Dumitraşcu Lăcătuşu a luat parte la luptele armatei române până la căderea Odesei. Apoi, şi-a reluat vechiul serviciu în administraţia provinciei proaspăt revenită la patria-mamă. În 1953, s-a stabilit definitiv la Bucureşti. În anul 1997, la împlinirea vârstei de 106 ani, el a primit de la Primăria Bucureşti titlul de „Cetăţean de onoare al municipiului Bucureşti“ şi a fost înaintat de la sergent la gradul de sublocotenent în rezervă.
Sanitari pe front FOTO WWW.MARELERAZBOI.RO
Glume la 100 de ani
Şi colonelul (r) Benone Neagoe a avut şansa să-l cunoască pe cel mai vârstnic participant la Primul Război Mondial: „Pe atunci lucram la «Pro Patria» şi m-am dus să fac un reportaj când Dumitraşcu Lăcătuşu a împlinit 100 de ani“. Şi-l aminteşte ca fiind un om blând, plăcut, cu nişte ochi albaştri. Un om cu mult umor. „Îmi aduc aminte că la plecare i-am spus: «Şi la 150 de ani tot eu o să vin să scriu de dumneavoastră». Mă aşteptam să răspundă: «Ce ai zis???», aşa cum se întâmplă când vorbeşti cu oameni care au ajuns la o asemenea vârstă. Numai că bătrânul m-a măsurat din ochi şi mi-a răspuns: «Da mai trăieşti dumneata până atunci?!»“, îşi aminteşte colonelul Neagoe.
În 1999, bătrânul a murit. Ultimul veteran al Primului Război Mondial a fost înmormântat în Cimitirul Ghencea Militar, iar după şapte ani, rămăşiţele sale pământeşti au fost mutate la Cimitirul Străuleşti, acolo unde doarme somnul de veci fiul său, colonelul Gheorghe Lăcătuşu.
Cariera militară exemplară a fiului, Gheorghe Lăcătuşu
Fiul lui Dimitraşcu Lăcătuşu i-a călcat pe urme. Colonelul Gheorghe Lăcătuşu s-a născut la 18 aprilie 1922 , la Soroca, în Republica Moldova. Mama sa Profira Simirel, se trăgea din răzeşii lui Ştefan cel Mare, care păzeau hotarele Orheiului, povesteşte colonelul Dumitru Roman. Lui Ion Simirel, bunicul dinspre mamă, i se spunea „Căpitan Ionică“, în semn de respect.
Colonelul Gheorghe Lăcătuşu ARHIVĂ BENONE NEAGOE
În anul 1940, anul răpirii Basarabiei, au pierit şi bătrânul căpitan Ionică, şi casa părintească. Doi unchi de-ai săi au fost deportaţi în Donbas, iar o mătuşă şi un frate de-al bunicului au ars în gara Harpov, în trenul care-i ducea în Siberia. Alţi doi unchi au fost asasinaţi în închisoarea din Chişinău.
După absolvirea şcolii primare în Cetatea Albă, Gheorghe Lăcătuşu a dat admitere la Liceul Militar „Gheorghe Macarovitz“ din Iaşi. O gravă afecţiune oculară i-a amânat visul copilăriei: acela de a face armata. S-a întors acasă şi a continuat cursurile Liceului teoretic din Cetatea Albă şi din Ismail.
Ultimul vapor
În 1940, când trupele sovietice au ocupat Basarabia, Gheorghe Lăcătuşu era internat în spitalul din Ismail. A fugit din spital îmbrăcat numai în halat şi papuci şi, împreună cu mama sa, a reuşit să prindă ultimul vapor spre Galaţi. Tânărul şi-a urmat studiile şi a dat examen la Facultatea de Drept din Iaşi, însă doar după un an a renunţat la cursuri în favoarea armatei, fiind admis la Şcoala de ofiţeri de infanterie de la Zărneşti. Era anul 1943, în plin război.
După 23 august 1944, şcoala de ofiţeri de infanterie a fost dată în rezerva Corpului de Munte. Astfel, elevii din ultimul an au fost trimişi pe front, el fiind repartizat în stagiu la Batalionul 7 Vânători, unde urma să lupte până la încheierea războiului. În oraşul Sfântu Gheorghes-a întâlnit cu militari din Divizia Tudor Vladimirescu, povestea veteranul român. „A fost un şoc pentru mine când i-am văzut pe aceşti români îmbrăcaţi în uniforme ruseşti“. Dar Al Doilea Război Mondial s-a încheiat, iar tânărul s-a întors în ţară pe jos şi a defilat pe sub Arcul de Triumf.
Eroi batjocoriţi
După război, a fost mutat la Regimentul 30 Dorobanţi din Câmpulung Muscel, care ulterior a fost desfiinţat, în locul lui apărând Regimentul 5 Infanterie Horia, Cloşca şi Crişan. Divizia Horia, Cloşca şi Crişan a fost înfiinţată în URSS, cu scop exclusiv propagandistic, din prizonieri de război români, care au trecut de partea inamicului, şi comunişti români refugiaţi la ruşi. Divizia a jucat un rol activ în procesul de comunizare a României.
Surprins de acest lucru, a cerut mutarea în Regimentul Jandarmi Pedeştri, însă după două luni a fost disponibilizat. „Promoţia mea a fost de 551 de oameni, dar realitatea este alta: patria recunoscătoare ne-a dat afară. Deci toţi cei care au fost ofiţeri ai armatei şi care s-au străduit să fie la înălţime au fost daţi afară din cadrele active pe considerente, bineînţeles, politice.
Cu timpul, unii dintre ei au fost reactivaţi. Dar majoritatea a rămas pe dinafară, lucru care a avut consecinţe nefaste asupra întregii noastre vieţi, în sensul că, fiind fost ofiţer, era foarte greu să mai poţi obţine un post, un serviciu ca lumea, nu eram calificaţi în alte servicii, pentru că noi făcuserăm armată, în sensul că, ocupând orice gen de serviciu, eram la cheremul unor oameni foarte nepregătiţi şi aveam nişte salarii de batjocură“, a spus Gheorghe Lăcătuşu într-un interviu acordat jurnaliştilor de la Radio România Actualităţi în anii ’90.
Veteranul mai dezvăluia atunci cum oameni care luptaseră pe front au fost nevoiţi, după război, când România se afla sub ocupaţia sovietică, să se mulţumească cu orice muncă pentru a putea trăi: unii erau birjari, alţii – taxatori la tramvaie. Erau slujbe prost plătite şi la bătrâneţe ajunseseră să ia o pensie de mizerie.
Mansarda cu amintiri FOTO ARHIVĂ BENONE NEAGOE
Trădat de soţie
Gheorghe Lăcătuşu s-a căsătorit în 1949 cu Georgeta Anca Rădulescu, care era fiica colonelului Constantin Rădulescu. Socrul său a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de închisoare, fiind acuzat de crime de război. Ginerele a fost chemat „la cadre“ şi a fost pus să aleagă între stele şi soţie. A ales familia. Dar decizia l-a costat scump şi, în decembrie 1953, a fost trecut în rezervă din motive social-politice. Numai că între timp, soţia, cea pentru care abandonase cariera, l-a trădat şi a intentat divorţ, iar militarul a rămas pe drumuri. Pentru a putea fi din nou angajat în Armată, i s-a cerut să colaboreze cu Securitatea, însă nu a acceptat. Apoi, a cunoscut-o pe Meri Şirăeanu, de profesie farmacist. Şi de această dată a nimerit tot într-o familie de militari, tatăl său, Mihail Şirăeanu, fiind colonel în Armata Română.
Despre Gheorghe Lăcătuşu, Benone Neagoe spune că a avut trei mari pasiuni: Basarabia, pământul în care s-a născut, familia şi Armata. După ce s-a retras la pensie, a amenajat la mansarda casei în care locuia în Bucureşti un adevărat muzeu. „Urca zilnic scările înguste ale mansardei ca să-şi retrăiască tinereţea. De acolo, ca printr-un ochean întors, privea veacul de istorie adunată în micul său univers. Două camere şi un living erau pline de uniforme militare purtate de ofiţerii din familia din care se trăgea, de fotografii, de ziare şi reviste vechi. A avut în familie şapte generali. Avea decoraţiile şi brevetele pe care le-au primit în decursul vieţii, echipamentul lor... M-a surprins să văd că acolo era aşezată pe un raft o bucată de pâine din război. Tot acolo avea şi semnătura în original a feldmareşalului Wilhelm Keitel, unul dintre liderii militari importanţi ai Germaniei naziste, cel care a fost executat prin spânzurare, după Procesul de la Nurnberg“, spune Benone Neagoe.
Cel mai valoros exponat era, din punctul lui de vedere, un exemplar din ziarul „Resboiul“ de la 1877, care anunţa căderea Plevnei. Din păcate, moştenitorii casei şi, odată cu ea, ai „Mansardei cu amintiri“ au înstrăinat toate exponatele.
FOTO www.marele razboi.ro
A compus o poezie emblematică
Din nefericire, şi Gheorghe Lăcătuşu a murit în anonimat în urmă cu câţiva ani, nemaiapucând să-şi scrie memoriile. A compus însă o poezie care a rămas emblematică în mediul militarilor români.
„Priveşte, copile, cum trec veteranii
În şiruri tăcute, bătrâni luptători
Se duc! Se topesc! Şi-odată cu anii
Dispar în neant, anonimi călători.
Se sting veteranii, lăsaţi în uitare,
Încet, în tăcere şi-n lacrimi se sting.
Şi nimeni nu-i plânge! Pe nimeni nu doare
Că mor veteranii! Nici ei nu mai plâng!“.
Funeralii naţionale în Franţa pentru ultimul veteren al Marelui Război
Anul acesta, România marchează 100 de ani de la intrarea în Primul Război Mondial. La 27 august 1916, după doi ani de neutralitate, Armata română a trecut la atac traversând Carpaţii Meridionali, după care a intrat în Transilvania. Regele Ferdinand şi guvernul condus de liberalul Ionel Brătianu au decis ca românii să lupte alături de Antanta (Franţa, Rusia şi Marea Britanie). În timpul Marelui Război, au murit aproximativ 880.000 de soldaţi şi 275.000 de civili români.
„Este trist faptul că noi l-am îngropat pe Dumitraşcu Lăcătuşu, ultimul veteran al Primul Război Mondial într-un sertar, în vreme ce Franţa şi-a luat rămas bun de la ultimul combatant cu funeralii naţionale“, spune consilierul Otilia Sava, de la Direcţia pentru calitatea vieţii personalului din cadrul MApN. Lazare Ponticelli, ultimul veteran francez al Primului Război Mondial, a murit în 2008, la vârsta de 110 ani. Moartea lui a fost anunţată de preşedintele Nicolas Sarkozy, care şi-a exprimat respectul pentru ultimul „poilu“, numele sub care erau cunoscuţi veteranii francezi ai primei conflagraţii mondiale. Născut în Emilia Romagna (Italia), la 7 decembrie 1897, Ponticelli a minţit în legătură cu vârsta sa, pentru a se putea alătura Legiunii Străine în 1914, la vârsta de 16 ani.
Pe aceeaşi temă:
Eroii din Primul Război Mondial, omagiaţi prin caravana care va străbate judeţul Constanţa
Plugarii de la Turtucaia, eroii dispăruţi fără urmă în Primul Război Mondial
Se încarcă comentariile...
