FOTO Jurnal de pe frontul Primului Război Mondial. Însemnările unui soldat redau atmosfera de coşmar din 1916-1918

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Un ostaş al Imperiului Austro-Ungar, Nikolaus Páll, a notat într-o agendă de buzunar tot ce i s-a întâmplat în decursul anilor 1916-1918. Documentul de preţ se află în posesia Bibliotecii Judeţene „Ioan N. Roman“ din Constanţa.

Jurnalul unui ostaş din Primul Război Mondial se află în posesia Bibliotecii Judeţene „Ioan N. Roman“ din Constanţa, care îl păstrează în colecţia de documente rare. Arhiva nu a reţinut cum a ajuns la malul mării agenda de buzunar legată în piele, care a aparţinut ostaşului Nikolaus Páll din armata Austro-Ungariei.

Nikolaus Páll trăia la Budapesta şi, conform însemnărilor făcute în germană pe prima filă, el avea rude apropiate în România de azi, în Bihor (Aleşd şi Oradea), dar şi în Italia. Foile îngălbenite de vreme sunt acoperite de scrisul înghesuit, cu litere alungite, ale soldatului maghiar, născut - cel mai probabil - la finele anilor 1800.

În cuvinte simple, Nikolaus povesteşte cum a fost mobilizat, cum a fost trimis în Alpii italieni, cât de grele erau condiţiile de pe front, apăsarea zilelor, bătăliile, jocul de-a v-aţi ascunselea cu inamicul, camarazii pierduţi, gândurile negre, regretele, deznădejdea şi speranţa disperată că se va întoarce cândva sănătos acasă. Pentru o familie din Europa de Est, jurnalul de front este mult mai mult decât o mărturie preţioasă a acelor timpuri din Primul Război Mondial, relatată de un participant direct - soldatul Nikolaus Páll.

„Mă duc la abator“

Confesiunile soldatului maghiar au fost traduse în română şi transcrise pe file separate, la cererea bibliotecii. Jurnalul de front al lui Nikolaus Páll începe cu data de 29 mai 1916, atunci când a fost recrutat:

„29 mai 1916. Azi m-am recrutat şi eu ca toţi ceilalţi, să mă duc la abator. Am dormit într-o sală de sport şi am băut apa pârâului care trecea prin curte. M-a repartizat după dorinţa mea, la artilerie de cetate, la Budapesta. Toată ziua am stat în ploaie, noaptea am petrecut-o într-un vagon de clasa a III-a.

31 mai 1916. Azi am primit prima masă. Aşa se cheamă supa de fasole, salată, cârnaţi; seara: pâine neagră, cârnaţi. După masă a fost împărţită îmbrăcămintea. Parcă m-am băgat într-un sac, aşa de plăcut m-am simţit. Nu se poate povesti, nici descrie, doar participat. Înainte de culcare a început curăţarea. Unde eşti, micuţă blondă, ca să mă săruţi şi aşa să mă trimiţi la culare? La ora 9, serviciul de cameră suflă în lampă şi toată lumea trebuie să zică la comandă «Noapte bună». Apoi careva trebuia să zică o poveste de adormit. Ce ne interesa pe noi basmul?“

Pesimism şi extaz

De la agonie la extaz nu este distanţă mare. Şi viceversa.

„1 iunie 1916. Azi am primit primul salar, solda: 3 coroane şi 32 forinţi pentru 5 zile. Pesimism nemărginit.

2 iunie 1916. La instrucţie nu e prea plăcut pentru că trebuie să fugim atât de mult, cum n-am mai fugit până acum. Asta e frumoasa viaţă la armată, să nu crezi că e aur tot ce străluceşte.

3 iunie 1916. Baie generală şi vaccin anti holeră.

4 iunie 1916. Toată ziua şcoală.

7 iunie 1916. Nimeni n-a vrut să meargă să spele lucrurile, aşa că le-am spălat toţi. A trebuit să strigăm că «am crezut că suntem domni».

11 iunie 1916. Prima zi plăcută pentru c-am putut ieşi, în grupă.

12 iunie 1916. Am mers la biserică.

14 iunie 1916. Mă dor dinţii şi umărul din cauza armei.

15 iunie 1916. Am primit uniforma de vară. Este albă şi bineînţeles, cu ea la spălat.

16 iunie 1916. Ca în fiecare zi.

18 iunie 1916. Bucurie de nedescris! Micuţa Erzsebet m-a găsit, deşi i-am spus la despărţire că nu îi voi scrie şi să nu se gândească la mine, pentru că nu pot iubi cu devotament. Grea a fost atunci despărţirea. Dar totuşi m-a găsit repede după haina civilă şi liber până luni la ora 12. Am mâncat bine în oraş şi micuţa a luat şi un hotel...

19 iunie 1916. La prânz am dus-o la gară. Adio, draga mea, cine ştie unde şi când...“ 

Ruga unui ostaş: „Dumnezeul meu, fii cu mine!“

„Am greşit că m-am prezentat că ştiu nemţeşte. M-au trimis la Viena“, scria deznădăjduit soldatul Nikolaus Páll la 21 iunie 1916. În capitala Imperiului Austro-Ungar ia contact cu arsenalul militar - arme, tunuri, dar şi alte dispozitive folosite în luptă, cum ar fi reflectoarele, cu care avea să fie însărcinat. Până la plecarea efectivă la război, tânărul îşi vizitează rudele, se plimbă pe malul Dunării şi cunoaşte o nemţoaică, cu care îşi promite să se revadă. 

15 noiembrie 1919. Memoriul lui Gheorghe A. Chercheş privind înrolarea sa în armata austro-ungară unde ar fi trebuit să lupte împotriva armatei române în care era înrolat tatăl său BJAN Tulcea

GALERIE FOTO CU SOLDAŢI ROMÂNI ÎN ARMATA AUSTRO-UNGARĂ

La 18 iulie 1916, soldatul îşi ia rămas bun de la casă: „Ultima zi a jurnalului meu, scris de acasă. Plec pe front, sper să-l continui de acolo. Cine ştie dacă o să mă mai vadă cineva vreodată... Am plecat spre Tirolul de Sud. Drum amar, dar eram totuşi mândru. Dragă jurnalule, sper să te revăd, ca să-mi aduc aminte zilele mele bune şi rele. Dumnezeul meu, să fii cu mine, la lupte şi la toate nenorocirile! Amin!“

Plecarea pe front

Anunţ marţial la 19 iulie 1916: „Am plecat pe front. Viena, Salzburg, Insbruck, Bozen, Triest. Asta era scris pe foaia de parcurs“.

La Innsbruck, Nikolaus asistă la sosirea trenurilor cu răniţi. Până şi conducătorul de locomotivă era militar, pentru că de acolo totul era sub comanda armatei.

La Trieste, pentru ora de prânz nu mai băteau clopotele de la biserică, ci se trăgea cu tunurile. Semnalul era ştiut deja: dacă tunul trăgea o dată era prânzul, dacă tunul trăgea de două ori însemna că vine un avion străin, iar populaţia trebuia să ştie că urmează focuri de arme. Mâncarea lipsea.

Botezul focului

În zilele de 27, 28 şi 29 iulie 1916, soldaţii nu au avut pâine şi erau trimişi lihniţi la luptă. „Mă doare stomacul“, nota Nikolaus Páll, adăugând că se fac pregătiri pentru înaintare. „Mai sunt 10 kilometri până la hotar. Acuma urmează un atac în care participăm şi noi“. Înaintarea durează din 31 iulie până la 2 august, timp în care Nikolaus primeşte botezul focului. Însă inamic nu era doar oastea italiană, ci şi vremea năprasnică care la altitudini de peste 3.500 metri însemna zăpadă, viscol şi pericol de avalanşă. 

image

„31 iulie, 1 august, 2 august 1916. A fost înaintarea. Din grupa de reflectoare am fost 30 inşi cu un reflector de 25 centimetri. Noaptea, la ora 1, a început cu artileria. Aici am tras prima oară împotriva inamicului. Erau foarte mulţi morţi şi din partea noastră, cât şi din partea italienilor. Aici mi-am dat seama cât valorează viaţa unui om. Şi care e senzaţia, când zboară glonţul pe la ureche. În aceste momente uită omul şi de părinţi, şi de moarte, şi devine ca un animal sălbatic. Grenadele explodau peste tot. Adică sus, jos, la stânga, la dreapta, şuieră peste tot, prin mulţimea de strigăte. Şi vai să te gândeşti la aceste clipe trăite. Nu se mai simte cât de greu e echipamentul. De la 31 iulie până la 2 august am înaintat, italienii se retrăgeau, câte un prizonier era condus de ai noştri. Domnul să ne păzească, că aici nu rămânem în viaţă. Eram la o înălţime de 3.547 metri, pericolul de viscol şi avalanşă era tot timpul. Dacă nu te ţineai de frânghie, viscolul te lua pe sus. Dormeam într-o cavernă de zăpadă. Am mâncat din provizii, că n-am primit mâncare din cauza vremii rele“.

Sacul de pâine, plin cu muniţie

Ziua de 5 august 1916 a fost marcată de schimburi de focuri non-stop. Soldaţii erau mai mult înfometaţi decât răniţi. La 11 august, Nikolaus nu mai suportă „observatorul de la distanţă“. Cere să plece în patrulare, pentru că se săturase să stea la reflectoare.

La 1 septembrie 1916, italienii îşi întăresc forţele şi încep ofensiva. „Au început să ne împingă în spate. Eram obligaţi să ne retragem. A venit ordin că trebuie să menţinem linia până se retrage comando-ul mai întâi. Totul a rămas pe mâna italienilor. Sacul de pâine era plin cu muniţie. Am coborât la 2.000 metri, era mai cald“, scrie Nikolaus.

Iarnă grea

În noiembrie 1916, zăpada era aşa mare pe munte, încât depăşea înălţimea unui om. Cine intra în zăpadă, în afara tunelurilor săpate, trebuia scos de acolo cu ajutoare. Din cabane se ieşea pe geam.

„17 noiembrie 1916. Zăpada a alunecat şi am intrat în zăpadă până la gât. Era imposibil să ieşim, a trebuit să strigăm după ajutor.

27 noiembrie 1916. Viscol mare. Zăpada era aşa mare că a trebuit să ieşim pe fereastră.

28 noiembrie 1916. Pe baza observaţiilor, italienii s-au retras până la creastă, pericolul de avalanşă era aşa de mare.

29 noiembrie 1916. Zua înmormântării regelui (Franz Joseph I, mort la 21 noiembrie 1916, la vârsta de 86 ani - n.r.). Ţineam slujbele de rugăciuni între schimburile de focuri.

5 decembrie 1916. Zăpada e de 2 metri“.

Cadoul de Sfântul Nicolae: arma

Primul moment de cumpănă vine la 6 decembrie 1916, când Nikolaus îşi serbează onomastica, de Sfântul Nicolae. Acasă ar fi fost petrecere cu toată familia, prietenii şi iubita lui. Acum era rebegit, flămând, cu gânduri negre. Îşi plânge de milă. 

„6 decembrie 1916. Îmi aduc aminte acum un an, când ne-am adunat veseli înainte de masă, la ora 10, ca să sărbătorim onomastica mea. Dar unde a rămas acel timp? Azi mă chinui prin Alpi, cu răbdare, pentru patrie. Până şi timpul s-a întristat, norii acoperă cerul, ninge şi zăpada acoperă totul. Şi vântul dureros duce dorul meu pe pământuri îndepărtate. Acolo unde acum un an ridicam un pahar de vin şi acum bat picioarele ca să nu îngheţe.

7 decembrie 1916. Eram de jurnă când am fost chemat la telefon. Un fost coleg voia să mă felicite şi m-a felicitat foarte frumos. Am trecut prin atâtea fără nicio lacrimă, dar asta era mult prea mult şi n-am mai rezistat. Mi-am adus aminte de trecutul meu bun şi vesel“

Decembrie cu zăpadă de 5 metri

Riscul de avalanşă este ameninţarea permanentă cu care se luptă soldaţii. Uneori ajungeau să îşi dorească moartea, ca să scape de chinul aşteptării: erau siguri că moartea va lovi, dar nu ştiau când. În Alpi, în decembrie 1916, se moare pe capete.

„10 decembrie 1916. Toată noaptea a sunat alarma de avalanşe. Am aşteptat să ne ia şi pe noi, dar poate ne-a ocolit. Adâncimea zăpezii e de 5 metri şi ne plimbăm în şanţuri şi tuneluri.

13-15 decembrie 1916. Zile cu ninsori mari. A nins 72 ore încontinuu. După masă m-am dus să fac schimbul de gardă, dar abia m-au scos din zăpadă, 4 inşi s-au chinuit cu mine. O avalanşă a luat 32 oameni şi nici acum nu i-au scos. Serviciul de observare a fost suspendat până la noi ordine“, înregistrează Páll.

Crăciunul pe front

Venirea Crăciunului adânceşte deznădejdea oamenilor. Sentimentul este atât de adânc încât nu mai pune nimeni mâna pe armă, de nicio parte a baricadei. 

image

„24 decembrie 1916. Crăciun pe front. Primul şi s-ar putea să fie şi ultimul. Avem un mic brad pe care ard lumânările. Momentul a fost foarte trist, pentru că m-am gândit la cei de acasă. Oare acasă nu chiar acuma aprindeau lumânările? Apoi a venit băutura. Am băut toţi de ne-am îmbătat, până la comandant. Şi nici măcar inamicul n-a tras (şi aşa era destul de departe)“ sunt rândurile aşternute de soldat.

Cumpăna din noaptea de la cumpăna anilor

Anul 1917 este întâmpinat în post de Nikolaus Páll. Este primul soldat din unitate care face de santinelă, astfel că noaptea de la cumpăna anilor este realmente un nou moment de cumpănă.

„1 ianuarie 1917. În numele lui Dumnezeu, a fost Anul Nou. Iar mi-am adus aminte de ce făceam acum un an, la Revelionul trecut. Am fost primul din plutonul de reflectoare care a fost de jurnă, de la ora 12 la ora 2, pe o furtună de a scos copacii din rădăcină. Era periculos să stai şi în barăci. La ora 12, am tras câte un foc în aer cu colegul meu pe care l-am schimbat. Am sunat apoi toate posturile pe care le ştiam şi le-am urat <La mulţi ani!>. Jos la baracă, colegii erau pregătiţi şi au cântat <Dumnezeu să ne ajute> şi imnul. Aşa a început aici Anul Nou. Dumnezeul meu, cine ştie dacă mai prind un an nou şi dacă da, unde şi cum? Doamne, ajută-i pe părinţii mei, pe fraţi şi pe rude, să ne dai o pace dreaptă!“

Trista zi de naştere

La 20 ianuarie este ziua de naştere a lui Nikolaus Páll. Cu spectrul morţii în faţa ochilor, tânărul nu poate să-şi mai dorească nimic decât să fie sănătos. Ca prin minune, a scăpat teafăr până acum: „20 ianuarie 1917. Ziua mea de naştere. Prima pe care o petrec pe front. Domnul să-mi ajute să fiu sănătos ca acuş’“.

După o iarnă grea în care au hibernat, italienii dau semne că se dezmorţesc. La 18 februarie 1917, ei fac prima mişcare din an: trimit patrule în recunoaştere. „Încep iar zilele ca anul trecut“, se gândeşte Nikolaus.

La 25 februarie 1917, austro-ungarii atacă luând italienii prin surprindere şi obţin victoria într-o oră. Artileria a aruncat 15 grenade într-un minut, iar gardul de sârmă ghimpată a fost pus sub tensiune.

De Paşti sunt zile grele. „8-9 aprilie 1917, italienii au tras cu tunul neîncetat. Zile grele de Paşti“, menţionează Nikolaus. „Parcă italienii asta au aşteptat. Două zile au răsunat tunurile lor. Dar nu prea ne-a nimerit cu stropitoarea lor“.

Tragedii

La 21 aprilie 1917, unitatea lui Nikolaus Páll ocupă vârful de la 2.156 metri, fără să tragă niciun foc de armă. Seara era pus sus pe poziţii şi reflectorul. Dar două zile mai târziu se întâmplă o nenorocire: „23 aprilie 1917. O zi foarte tristă pentru noi. Doi inşi duceau jos reflectorul ce trebuia mutat. Cel cu butelia de oxigen în spate a alunecat şi a căzut în vale. Jos butelia a explodat, iar pe el l-a rupt în bucăţi“.

Şi nu se termină aici. „2 mai 1917. Ai noştri au ocupat Tuobella. Şapte inşi făceau drum de trecere prin zăpadă şi când aproape erau gata, a pornit avalanşa. I-a prins pe toţi. Au murit, pentru că zăpada a adus şi bolovani. Acum e cel mai periculos pentru că avalanşele sunt pornite de soare şi iau cu ele tot ce găsesc în cale. Primăvara, aici, zilele sunt frumoase, dar periculoase”, remarcă soldatul. 

image

Ziua de 13 mai 1917 este cea în care unitatea lui Nikolaus îşi dă seama că un spion s-a infiltrat printre ei. Dacă iscoada reuşeşte să meargă înapoi, atunci tot planul de atac trebuie schimbat - se gândesc austro-ungarii.

Zilele trec greu.

„17 mai 1917. Noaptea am fost pe drum, de la 12 la 7 dimineaţa. A plouat întruna.

20 mai 1917. Azi m-am înscris la concediu şi la un medalion, dar ce fel va fi încă nu ştiu.

23 mai 1917. Zile grele. Numai veşti rele, de morţi. S-a rupt şi telefericul.

27 mai 1917. Am ocupat câteva piscuri. Anul trecut erau puncte foarte tari ale inamicului. Putem să aşteptăm grenade când se topeşte zăpada.

29-31 mai 1917. Am reparat drumurile. Inamicul a tras, dar nu ne-a nimerit. O să lucrăm doar noaptea.

3 iunie 1917. Noaptea asta ne-a găsit inamicul. Camaradul care a stat lângă mine a fost nimerit la frunte“.

Decorat de ziua împăratului Carol I al Austriei

La 17 august 1917 este serbată ziua împăratului Carol I al Austriei, cunoscut şi drept Carol al IV-lea al Ungariei. Ultimul împărat al Austro-Ungariei era născut la 17 august 1887 şi avea să moară la 1 aprilie 1922.

„Serbările au început din seara de 16 august. A fost frumos discursul ofiţerului nostru, mai ales pe câmpul de luptă. Pentru mine a fost şi mai frumos, pentru că am primit medalia de bronz“, relatează Nikolaus.

În noaptea de 27 spre 28 august 1917, unitatea porneşte la atac contra italienilor. „Am luminat cu alt reflector pentru că al meu fusese distrus de mitraliera inamicului. Atacul a fost foarte greu. Noi nu am avut succes, dar nici răniţi şi nici morţi. Toată noaptea am fost între focuri, dar numai o gaură am avut în carcasa reflectorului. De mâine trebuie să găsim alte posturi pentru că aici suntem nimeriţi“, descrie el.

Toamna vine cu viscol care ucide. „2-7 octombrie 1917. Viscol foarte puternic. În aceste 5 zile nu am putut să mă usuc. Ziua nu era voie să încălzeşti camera pentru noapte. Fiecare om a primit două bucăţi de lemn. Aşa că ne era frig tot timpul. Chiar reflectorul meu a îngheţat noaptea. De viscol ne-au murit alţi camarazi“.

Însemnările de pe urmă

Ultimele file ale jurnalului sunt din octombrie 1918, când erau deja veşti de semnare a unui armistiţiu. Soldatul Nikolaus Pall primeşte un concediu şi este extrem de fericit, în ciuda oboselii. Pleacă în Oradea, la familia sa.

„16 octombrie 1918. Am ajuns la Oradea, mort de obosit. Am fost la toate cunoştinţele.

18 octombrie 1918. Am sosit la părinţi. Mare bucurie“

Nikolaus mai consemnează că va continua jurnalul într-un alt volum. Dar Imperiul Austro-Ungar şi Primul Război Mondial îşi trăiau ultimele zile, iar soldatul Pall din Budapesta n-a mai ajuns niciodată înapoi pe front. Ultima notiţă scrisă de el arată ce s-a întâmplat în ziua în care trebuia să se prezinte la unitate: „A izbucnit revoluţia“. La 31 octombrie 1918, Ungaria iese din uniunea cu Austria, iar la 11 noiembrie 1918, Antanta şi Puterile Centrale semnează armistiţiul. Războiul luase sfârşit.

Pe urmele lui Nikolaus Páll

„Adevărul“ a încercat să dea de urma unor eventuali descendenţi ai lui Nikolaus Páll. Pe prima filă a livretului de război cu inscripţii în germană sunt înscrise câteva date de identitate, pe care le-au descifrat Jakab Ughy István şi Antal István János, doi membri ai comunităţii maghiare din Constanţa:

Nikolaus Páll

Adresa: Budapesta, strada Liget nr. 15, cartierul Kobanya.

Rude:

- Ravazzini Mor, din Aleşd, Bihor

- Ravazzini Adele, din Nagy Varad (Oradea), Bihor

- Maria Irene Hablitschec, din Austria

Kobanya este un cartier de la periferia estică a Budapestei, iar „liget“ înseamnă „livadă“ în maghiară. 

Adresa din Budapesta a lui Nikolaus Pall - cartierul Kobanya strada Liget nr. 15 Foto Elisa F.

Cu ajutorul Elizei şi al Corinei, două tinere din Constanţa, adresa de pe jurnalul lui Nikolaus Páll din Budapesta a fost găsită. În cartierul Kobanya, pe strada Liget la nr. 15, nu mai există însă nicio construcţie. Locul (în imaginea de mai sus) este doar un teren viran împrejmuit cu gard. 

Postfaţă

La Biblioteca Judeţeană „Ioan N. Roman“ din Constanţa, Doina Moşoiu (foto sus) închide jurnalul lui Nikolaus Páll în fişetul cu documente rare. Când s-a angajat ea, în anul 1999, jurnalul era acolo. Bibliotecara nu a aflat niciodată cum a ajuns documentul în arhiva instituţiei.

„Nu există acte care să ateste cine l-a adus, când l-a adus. Am dori să ştim ce a făcut Nikolaus Páll după terminarea războiului, dacă şi-a întemeiat o familie, cât a trăit, cum a ajuns jurnalul său în posesia bibliotecii. Poate cineva îl caută, poate află acum că există acest jurnal, despre care este posibil să nu fi ştiut nimeni în afară de Nikolaus. Dacă soldatul are urmaşi, documentul olograf ar fi o mare bucurie, o alinare pentru familia sa, o moştenire ce este păstrată la mare preţ într-o bibliotecă publică, unde poate fi văzut de toată lumea“, arată Doina Moşoiu. 

Pe aceeaşi temă: 

Român cu viaţă de roman. Dimitrie Dimăncescu, decorat de doi regi, apropiat al lui Winston Churchill. Este fondator al cercetăşiei, împreună cu fratele său Ioan

Mişcarea care a decis soarta României în Primul Război Mondial. Istoria conflictului tactic de la Mărăşeşti între Rusia şi România

Confesiune de război din toamna lui 1916: „Românii fugiseră din calea bulgarilor, dar celelalte naţii nu-şi părăsiseră casele“

Constanţa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite