Istorie ascunsă: trei români au fost la un pas să-l asasineze pe Ceauşescu în 1983. „Dacă aş avea ce-mi trebuie l-aş termina“

Istorie ascunsă: trei români au fost la un pas să-l asasineze pe Ceauşescu în 1983. „Dacă aş avea ce-mi trebuie l-aş termina“

Decembrie 1989. Elena şi Nicolae Ceauşescu, în boxa acuzaţilor

În septembrie 1983, sudul României era scotocit de Miliţie şi Securitate în căutarea unor hoţi de armament care voiau să-l ucidă pe dictator. Urmărirea s-a terminat la finele lunii, pe un câmp de lângă Constanţa.

Ştiri pe aceeaşi temă

În septembrie 1983, autorităţile comuniste erau puse pe jar de o spargere petrecută într-o comună din Oltenia. Se întâmplase chiar în judeţul „prezidenţial“ Olt, în care văzuse lumina zilei Nicolae Ceauşescu. Aici, la Osica de Sus, o aşezare aflată între Slatina şi Caracal, la 52 kilometri de Scorniceşti, cineva intrase peste noapte în postul de miliţie şi furase armament.

Prima grijă a comuniştilor a fost asigurarea securităţii lui Nicolae Ceauşescu şi a familiei sale. În plină criză de austeritate, românii erau îngenuncheaţi fizic, psihic şi moral sub cizma dictatorială. Câţiva români puseseră însă la cale planul de a scăpa naţiunea de Ceauşescu. Iar spargerea de la Osica era primul pas concret.

Creierul operaţiunii era profesorul Raul Volcinschi (1923-2011), îndârjitul luptător anticomunist care a forţat la 5 mai 1957 evadarea din beciurile Securităţii din Cluj-Napoca. Lector universitar, Volcinschi fusese arestat pentru că îndemnase studenţii să se solidarizeze cu Revoluţia anticomunistă din Ungaria, din octombrie 1956. Condamnat la 25 ani de închisoare, profesorul Raul Volcinschi a dovedit că voinţa sa este neînfrântă, şi după eliberarea deţinuţilor politici din 1964. Atitudinea sa combativă l-a ţinut în permanenţă în vizorul Securităţii. 

„Ţara are nevoie de oameni ca tine“


Pe Viorel Rovenţu, un şofer de Rabă de 16 tone de pe şantierul Işalniţa, l-a cunoscut în 1981, în parcul Romanescu din Craiova. Aşezaţi întâmplător pe aceeaşi bancă, intelectualul şi muncitorul au schimbat critici la adresa regimului ceauşist. „Dacă aş avea ce-mi trebuie, i-aş termina“, a zis Rovenţu, iar Volcinschi l-a apreciat: „De oameni ca tine are nevoie ţara“.

După o tatonare îndelungată, în care fiecare s-a convins că celălalt nu este o iscoadă a Securităţii, Rovenţu a fost introdus în cercul de complotişti care urmărea lichidarea lui Nicolae Ceauşescu. Complici erau Tudor Bugnariu (primul primar al Clujului după 23 August 1944, fost decan la Filosofie) şi Mircea Stoica (şeful catedrei de Drept de la ASE), care considerau că suprimarea lui Ceauşescu este singura cale de salvare a ţării.

Viorel Rovenţu (foto dreapta, sursa arhiva Marian Moise) şi-a adus în club doi prieteni de încredere, Petrică Năstase şi Nicolae Stanciu. Cei trei erau din Giurgiu, simpli oameni ai muncii. Rovenţu şi Stanciu aveau pete în cazier - pentru furt din avutul obştesc etc.

Cum în toamna lui 1983, Ceauşescu se pregătea de vizitele de lucru pentru constatarea producţiilor-record din agricultură, conspiraţioniştii au decis că e timpul să acţioneze. Au stabilit data loviturii la 17 septembrie 1983, când dictatorul urma să vină în Gostinu de Giurgiu. Locul asasinatului fusese ales: o curbă dublă de pe traseul prezidenţial, de unde trăgătorul şi ajutoarele sale puteau să se facă nevăzuţi.

În noaptea de 8 spre 9 septembrie 1983, Rovenţu şi Năstase au spart postul de miliţie din Osica de Sus, declanşând alarma autorităţilor. Orice ieşire în teren a lui Ceauşescu a fost amânată până la prinderea făptaşilor.

Deşi nu aveau indicii la ce le-ar folosi hoţilor armele, securiştii şi miliţienii ştiau că ţinta unui asemenea atac nu poate fi decât Ceauşescu.

După o urmărire ca-n filme care s-a întins pe mai multe judeţe din sudul ţării, cei doi au fost prinşi abia la finele lui septembrie, lângă Constanţa, la Palazu Mare. La capturarea lor s-a deplasat însuşi Tudor Postelnicu, şeful Securităţii. 

Numele lui Ceauşescu, tabu

Fapta lor a fost considerată o tentativă de „atentat pentru a fugi în străinătate“. Numele lui Ceauşescu nu a fost pomenit în timpul anchetelor. Cei anchetaţi ştiau că dezvăluirea intenţiei lor înseamnă automat condamnarea la moarte, astfel că făcuseră un jurământ să spună că voiau, de fapt, să spargă un CEC. Anchetatorii au acoperit în scripte adevăratul obiectiv al jafului, pentru a nu arăta Partidului că însuşi conducătorul este vulnerabil. Ca dovadă că ştiau de ce au fost furate armele, ei i-au condamnat la moarte pe toţi cei trei muncitori, prin sentinţa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti din 12 octombrie 1983. Infracţiunea oficială: furt calificat în dauna avutului obştesc, cu consecinţe deosebit de grave.

Pedeapsa a fost comutată în ani grei de închisoare cu executare, dar nici Revoluţia din Decembrie 1989 nu le-a adus complotiştilor eliberarea. În timp ce la TVR, „disidenţii“ erau prezentaţi cu respect încă din 22 Decembrie ’89, „capul răutăţilor“ Viorel Rovenţu a fost scos din închisoare abia la 15 martie 1999, având şi o tentativă de evadare la activ, care i-a prelungit pedeapsa. Eliberarea s-a produs abia în timpul mandatului lui Emil Constantinescu, prin graţiere, în urma repetatelor demersuri făcute de profesorul Volcinschi, susţinut de procurorul general Gheorghe Robu. Rovenţu n-a mai ţinut legătura cu ceilalţi doi. Nicolae Stanciu a murit după eliberare, iar Petrică Năstase este în viaţă şi trăieşte tot în judeţul Giurgiu.

De atunci, complotistul Rovenţu se zbate să obţină recunoaşterea statutului de luptător anticomunist. El locuieşte în continuare în Stăneşti, judeţul Giurgiu, are o stare precară materială şi de sănătate din cauza maltratării din închisoare. Singura sursă de venit o aduce fiul său de vârsta majoratului, medaliat la concursuri de arte marţiale, care a abandonat şcoala şi munceşte pe un şantier pentru a-şi întreţine familia.

Lipsit de recunoaşterea meritată

„Statutul de luptător anticomunist este minima recunoaştere pe care ţara o datorează acestor oameni, singurii români care au pus mâna pe o armă să-l ucidă pe Ceauşescu, în anii când toţi erau paralizaţi de frică“, susţine Marian Moise, unul dintre publiciştii cei care l-au cunoscut pe Rovenţu.

Alături de ziaristul Alexandru Mihalcea (deţinut politic), Marian Moise a documentat odiseea lui Rovenţu şi a complicilor săi, relatând-o în cartea „Ceauşescu, ultimul stalinist“, apărută la Editura Ex-Ponto (2016). Documentele depuse de Viorel Rovenţu în instanţă, la Tribunalul Giurgiu şi la toate celelalte instituţii care i-ar putea face dreptate, sunt postate pe site-ul procesulcomunismului.ro, creat de publicistul Ioan Roşca.

Regizorul Nicolae Mărgineanu, fiu de deţinut politic, s-a arătat la rândul său interesat de complotul ceauşist şi a ţinut să-l cunoască pe Rovenţu, cu care a tras deja câteva cadre pentru un viitor film documentar. 

De la stânga: Alexandru Mihalcea, Viorel Rovenţu, Marian Moise Sursa arhiva Marian Moise

De la stânga: Marian Moise, Viorel Rovenţu, Alexandru Mihalcea Sursa arhiva Marian Moise

De la stânga: Marian Moise, Nicolae Mărgineanu, Ioan Roşca, Viorel Rovenţu, Alexandru Mihalcea

Sursa arhiva Marian Moise

Pe aceeaşi temă: 

Cum arăta viaţa noastră în comunism: închisori, lagăre de muncă, alimente pe cartelă, pionieri şi primul Abecedar

 

 

citeste totul despre: