Istoria celei mai puţin cunoscute greve a minerilor români. Cum s-au revoltat ortacii din Motru împotriva sistemului şi au băgat groaza în liderii comunişti

Istoria celei mai puţin cunoscute greve a minerilor români. Cum s-au revoltat ortacii din Motru împotriva sistemului şi au băgat groaza în liderii comunişti

Minerii s-au revoltat de mai multe ori pentru drepturile lor

Minerii din Motru au semnat, în toamna anului 1981, o pagină de libertate în România comunistă. Începută ca o revoltă faţă de raţionalizarea pâinii, mişcarea a căpătat rapid un caracter politic, ortacii strigând: „Jos comunismul!“ şi „Jos Ceauşescu!“

Ştiri pe aceeaşi temă

În urmă cu 36 de ani, în octombrie 1981, punctul fierbinte al României era zona minieră, unde ortacii de la Motru au declanşat cea mai mare revoltă după 1977. Răscoala s-a iscat după ce a fost publicată decizia de raţionalizare a alimentelor de bază, care fuseseră până atunci exceptate de la cartelare.
 
Pe 17 octombrie 1981, s-a emis Decretul nr. 313, care prevedea: „Aprovizionarea celor care lucrează în oraşe în alte ramuri decât cele agricole se face în oraşele în care îşi au locul de muncă“. La Motru, era o situaţie specială. În minerit şi în întreprinderile adiacente lucrau aproximativ 11.000 de navetişti, aduşi de pe 87 de trasee din Gorj şi din judeţele limitrofe. Astfel că e lesne de înţeles de ce a fost aceasta scânteia care a aprins revolta.
 
Minerii au ocupat clădirea Securităţii
 
Două zile mai târziu, când s-au văzut cu un sfert de pâine în mână, minerii au început să vocifereze. Au apărut nemulţumiri atât la centrele din oraş, cât şi la cele din exploatările miniere Ploştina, Roşiuţa, Leurda, Horăşi, Râpa.
 
Semnalul revoltei s-a dat la mina Roşiuţa. Puşi în situaţia să rămână fără pâine, minerii din schimbul II, pur şi simplu au refuzat să se mai pregătească de lucru, povesteşte Gheorghe Gorun, autorul cărţii „Rezistenţa anticomunistă în judeţul Gorj reflectată în mentalul colectiv (1945-1981)“. „Minerii din schimbul II au refuzat să intre în mină, iar la ieşirea celor din schimbul I au decis să plece la Consiliul Popular şi la Comitetul de Partid, unde au scandat lozinci contestatare. Minerii de la Leurda au blocat intrarea în incinta minei“, spune Gorun. 
 
De reţinut este faptul că deşi Securitatea avea informatori în zonă, aceştia nu au putut să împiedice revolta minerilor. Potrivit unei note privind situaţia operativă din oraş, din 18 decembrie 1981, existau 53 de informatori, 111 colaboratori, 8 rezidenţi, 16 gazde şi 126 de persoane de sprijin, conform documentelor CNSAS. 
 
La scurt timp, „s-au conturat trei centre puternice de rezistenţă: zona centrală a oraşului, unde printre participanţi se aflau şi femei, dar şi ţărani veniţi să se aprovizioneze, mina Roşiuţa şi mina Leurda, care polarizează, începând cu orele 13.00-14.00 interesul activului judeţean de partid“, scrie Raluca Nicoleta Spiridon, în „Revolta minerilor de la Motru din 19 octombrie 1981“.
 
În după-amiaza zilei de 19 octombrie, în centrul oraşului, în faţa unui bloc în care se aflau sediile tuturor instituţiilor, s-au strâns 3.000-4.000 de mineri. La început, manifestaţia s-a desfăşurat paşnic, dar lucrurile au scăpat ulterior de sub control. În curajul lor nebun, oamenii muncii au ocupat clădirea unde funcţiona Securitatea, au distrus simbolurile politice comuniste, au incendiat dosarele conţinând caziere şi au încercat să ajungă în spaţiile unde se găseau arme.
 
Revolta anticomunistă a minerilor din Motru, din octombrie 1981: „Ceauşescu, PCR, pâinea noastră unde e?“. Cum au fost umpluţi de fecale minerii-eroi
 
O mişcare de rezistenţă colectivă
 
Istoricul Gheorghe Gorun spune că ceea ce s-a întâmplat la Motru nu a fost o simplă grevă, ci o adevărată revoltă. „A fost o mişcare de rezistenţă colectivă la comunism, cu un conţinut politic clar. Minerii au strigat şi «Jos comunismul», nu doar «Jos Ceauşescu». Practic, revolta minerilor se încadrează la mijlocul mişcărilor arhicunoscute: cea din 1977, de la Lupeni- Petroşani şi cea din 1987 a muncitorilor de la Braşov“, precizează Gorun pentru „Weekend Adevărul“. Istoricul observă şi paradoxul socio-politic din România acelor ani: „Comunismul spune că se sprijină pe clasa muncitoare, or, tocmai ei au fost cei care s-au răsculat împotriva sistemului“.
 
La fel ca în 1977 în Valea Jiului, oraşul Motru a fost izolat de restul ţării, toate telefoanele fiind întrerupte imediat. Minerii îl cereau pe Nicolae Ceauşescu în mijlocul lor, aşa cum se întâmplase în 1977, la Lupeni, când şeful statului a venit în grabă de pe litoral în mijlocul lor, promiţându-le rezolvarea tuturor nemulţumirilor şi plecând, glorios, cu titlul de „Miner de onoare“. Scenariul nu s-a repetat în 1981 la Motru. Ceauşescu n-a mai venit. Pe de-o parte, nu se mai bucura de popularitatea din 1977, situaţia din România devenind deosebit de neplăcută, inclusiv din punct de vedere economic, iar pe de alta, consideră istoricul Ioan Scurtu, nu a luat foarte în serios revolta, nu a considerat-o suficient de importantă cât să necesite prezenţa sa. În schimb, l-a trimis pe Emil Bobu, care oricum se afla în zonă, la Craiova. 
 
Ploaia de cartofi şi şapca de activist
 
Remarcabile rămân memoriile din acea zi. „Asupra tribunei improvizate s-a abătut o ploaie de cartofi. Lui Bobu i-a căzut şapca de activist de pe cap. Se mai discută şi acum că un om din mulţime a luat şapca, a scuipat în ea şi i-a îndesat-o lui Bobu pe cap. Numărul doi în PCR îi spune şefului că minerii sunt nemulţumiţi de raţionalizarea pâinii, dar o să rezolve situaţia. Probabil, la cererea lui Bobu, au venit din nou la Leurda maşinile cu pâine. Minerii resping categoric compromisul. Sosesc şi opt maşini ale pompierilor pentru intimidarea mulţimii, dar nu au curaj să deverseze apa peste mulţime“, menţionează Gheorghe Gorun în cartea sa. 
 
Lumea nici nu s-a liniştit, nici nu s-a speriat. Minerii au încercat să pună mâna pe arme, să lupte, dar nu au reuşit. Ceea ce s-a întâmplat povesteşte istoricul Gheorghe Gorun: „Când am scris cartea, l-am găsit pe şeful Miliţiei din Motru, care m-a ajutat în reconstituirea evenimentelor, noi doi fiind cei mai interesaţi în stabilirea adevărului, şi mi-a furnizat cele mai interesante date. Aşa am aflat că, atunci când minerii s-au dus să spargă uşile depozitului de armament, el s-a opus, realizând ceea ce s-ar putea întâmpla. L-au ascultat minerii, după ce a tras un foc de armă în tavanul clădirii şi i-a rugat să nu cumva să se atingă de armament“. 
 
În schimb, în oraş s-a tras cu armament de război – este adevărat, nu în mulţime, ci în zidurile clădirilor din centru. „Pe zidurile Şcolii Nr. 1 din Motru s-au văzut multă vreme scrijeliturile gloanţelor. Chiar şi martorii oculari din aparatul de partid recunosc că s-a tras cu armament de război, pentru a se crea diversiune şi panică. Mult timp nu mi-am explicat cum de la o asemenea amploare a revoltei, după miezul nopţii, pe la ora 2.00, toată situaţia era pacificată. Însă, au venit unităţi de Securitate, cu luptători special echipaţi, de la Mehedinţi, de la Dolj şi Gorj, fiecare unitate fiind postată într-o anumită zonă de intrare în oraş“, mai spune Gorun. Târziu, în noapte, trupele speciale au intervenit pentru a dispersa mulţimea, concomitent cu deschiderea focului, în scop de intimidare.
 
Ceauşescu, ridiculizat de oficialii americani în notele secrete despre greva minerilor din 1977. WikiLeaks: „În Valea Jiului, l-au huiduit şi i-au arătat pumnii“
 
Nicolae Ceauşescu, alături de mineri
 
Tineri condamnaţi la ani grei de închisoare
 
După ce revolta a fost înăbuşită, a avut loc un simulacru de proces în care mai mulţi tineri au fost reţinuţi şi judecaţi în regim de urgenţă de către un complet al Tribunalului din Timişoara, care s-a deplasat la Bucureşti. Pe 2 decembrie 1981, nouă persoane au fost condamnate pentru infracţiuni de drept comun, distrugere în dauna avutului obştesc şi ultraj contra bunelor moravuri. Lotul condamnaţilor era format din: Nişulescu Viorel, 22 de ani, din Roşiuţa, condamnat la 7 ani de închisoare; Sârbu Gheorghe, 36 de ani, din comuna Corneşti, judeţul Iaşi, condamnat la 8 ani de închisoare; Tarnovschi Nicolae, 27 de ani, din Fundulea, condamnat la 7 ani de închisoare; Gaidaş Alexandru, 19 ani, din Mehadia, condamnat la 8 ani de închisoare; Chirilă Ştefan, 22 de ani, din Motru, condamnat la 7 ani de închisoare; Soare Constantin, 23 de ani, din Motru, condamnat la 8 ani de închisoare; Tătaru Dumitru Dănuţ, 23 de ani, din Codlea, condamnat la 8 ani de închisoare; Măciucă Valerică, 21 de ani, din Hunedoara, condamnat la 8 ani de închisoare; UrsanValerică, 19 ani, din Suhărău Botoşani, condamnat la 7 ani de închisoare.
 
Este de remarcat faptul că cei condamnaţi în procesul revoltei minerilor din octombrie 1981 erau foarte tineri, dar şi faptul că majoritatea proveneau din alte zone, doar unul dintre ei fiind din Motru. „A fost o decizie deosebit de dură din partea autorităţilor, pentru a potoli astfel de mişcări, dar nu le-au potolit decât şase ani, până la mişcarea de la Braşov. Caracterul ei politic, antisistem, derivă din pedepsele foarte mari pe care le-au dat câtorva tineri. Nu au condamnat oameni foarte cunoscuţi, deşi cu siguranţă au fost şi din aceştia implicaţi în revoltă, din umbră, în coordonarea acţiunii. Au fost condamnaţi aceşti copii nevinovaţi. Un singur judecat era de-al locului, Viorel Nişulescu, care provenea dintr-o familie de învăţători. S-a prăpădit la vreo 40 de ani în urma bătăilor pe care le-a primit în puşcărie“, dezvăluie istoricul.
 
În urma demersurilor sale, toţi cei nouă mineri care au răspuns pentru revolta colectivă au fost făcuţi cetăţeni de onoare ai oraşului. „I-am întâlnit şi eu la o sesiune de comunicări, numai că, din păcate, noii politicieni voiau ca revolta lor să rămână în memoria colectivă ca o acţiune a huliganilor“, spune, dezamăgit, Gheorghe Gorun. În final, totuşi, minerii au repurtat şi o victorie, cam amară: pâinea s-a dat la liber, fără cartelă.
 
Oraşul născut din cenuşa revoltei 
 
După ce revolta din Motru a fost înăbuşită, Securitatea a fot omniprezentă în toate zonele şi, ca să mulţumească nomenclatura din minerit, a înfiinţat un nou oraş. „Rovinari este rezultatul acestei revolte. Cea mai spectaculoasă transformare este că, împotriva Constituţiei, partidul şi statul au făcut două structuri administrative, inexistente în legea organizării administrativ-teritoriale, respectiv consiliile agroindustriale Motru şi Rovinari, cu prim-secretari de partid, cu preşedinţi de consilii, cu vicepreşedinţi, cu secretari la toate nivelele, cu structuri solide de Securitate şi Miliţie. Au făcut două combinate miniere, Motru şi Rovinari, fiecare cu alte structuri. Cred că mii de oameni au primit funcţii cu salarii mari, tocmai pentru a estompa eventuale alte nemulţumiri“, explică istoricul Gheorghe Gorun. 
 
Altân Tepe, mina din Tulcea cu bibliotecă, bază sportivă şi cinematograf
 
 
Greva minerilor din 1981 a fost ţinută sub tăcere. Minerii de la AltânTepe (n.r. – Dealul de Aur, în turcă), din nordul Dobrogei, au aflat târziu de mişcările revendicative ale colegilor din bazinul carbonifer Motru, spune tehnicianul Marcel Bucur (foto), ultimul angajat al minei: „Îmi amintesc că, după un timp, a venit la noi cineva din zonă şi ne-a spus despre cele petrecute“.  Cert este faptul că răscoala din Valea Jiului a schimbat şi viaţa ortacilor din Dobrogea: minerii din toată ţara au început să primească hrană caldă. Până atunci, la intrarea în şut, primeau la pachet o bucată de slănină, grăsimea fiind alimentul principal care îi ajuta în lupta cu praful de siliciu. La Altân Tepe a fost construită o cantină cu 400 de locuri. „În primele zile, au venit la masă doar câţiva mineri, pentru că le era ruşine să vină să mănânce gratuit. Numărul lor s-a înmulţit, până când cantina a devenit neîncăpătoare“, îşi aminteşte Marcel Bucur. 
 
Fosta cantină a minerilor
 
Fosta cantină a minerilor
 
De la o viaţă bună, la o mare decădere
 
Până la Revoluţia din 1989, micul sat a devenit mai dezvoltat ca un oraş. Avea cinematograf de 300 de locuri, bibliotecă cu 8.000 de volume, bază sportivă care cuprindea un teren de volei, unul de atletism, dar şi o popicărie, bazin de înot, plajă la intrarea în pădure şi o trambulină. Din toate acestea nu a mai rămas nimic. Cinematograful a ars într-un incendiu – „Aveam aparatură bună, de nu se întrerupea filmul când se schimba rola“, povestesc foştii mineri –, clubul sportiv a fost demolat de primărie, întrucât devenise pericol public, iar majoritatea cărţilor au fost donate şcolii. În satul lor cu regim urban funcţiona un dispensar şi un cabinet stomatologic. Şcoala din localitate era plină de copii, iar grădiniţa era neîncăpătoare. Când criza alimentelor era acută pentru români, aici alimentara primea carne de două ori pe săptămână, iar butoaiele cu măsline erau tot timpul pline.
Mina de cupru de la AltânTepe era unică în ţară, prin cel mai bogat conţinut de cupru al minereului, de 4%. Acum, totul este abandonat. Din 2003, mina, în suprafaţă de patru hectare, a intrat în conservare.
 
Puţurile minei au fost închise
 
Puţurile minei de la Altân Tepe
citeste totul despre: