Horia Macellariu, destinul unui amiral judecat pentru crime de război: eroul care a salvat Constanţa

Horia Macellariu, destinul unui amiral judecat pentru crime de război: eroul care a salvat Constanţa

Amiralul Horia Macellariu

Amiralul care a salvat Constanţa de la distrugere, după actul de la 23 August 1944, a fost aruncat de comunişti în temniţă vreme de 16 ani, fiind acuzat de crime de război şi că a apărat monarhia. A trecut prin cele mai grele închisori comuniste: Aiud, Râmnicu Sărat şi Gherla şi i s-a confiscat toată averea. După eliberare a fost urmărit de Securitate până la moarte sa, în 1989.

Ştiri pe aceeaşi temă

Horia Macellariu s-a născut pe 10 mai 1894 la Craiova, fiind descendentul unui neam de boieri din Ţara Românească stabiliţi în secolul al XVI-lea la Miercurea Sibiului. Impresionat de navele militare pe care le-a admirat la Constanţa, printre care şi Crucişătorul Elisabeta, s-a înscris la Şcoala Militară de Artilerie, Geniu şi Marină, pe care a absolvit-o în 1915, deşi părinţii voiau să-l facă inginer de mine. 
 
În 1916 a fost mobilizat în Forţa de Operaţiuni româno-rusă de la Dunăre, ca locţiitor al comandantului navei Principele Nicolae, a cărei comandă a preluat-o peste câteva luni, deşi avea doar gradul de sublocotenent. S-a remarcat în luptele de la Turtucaia, Rasova şi Hârşova.
 
În 1923 a fost ambarcat pe distrugătorul Mărăşeşti, apoi îl regăsim la comanda torpiloarelor Lepri şi Vârtejul. După o scurtă perioadă în care a fost detaşat la Marele Stat Major, revine la nave în postura de comandant al Monitorului „Lascăr Catargiu“.  
 
După Primul Război Mondial, a fost trimis la celebra instituţie de învăţământ a Marinei Franceze – Şcoala de Război Naval din Paris, absolvind-o pe locul doi, pe primul fiind, evident, un francez. 
După intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial, a fost mobilizat la Marele Cartier General, unde a elaborat ordinele referitoare la conducerea operaţiunilor executate de unităţile Marinei, în cooperare cu trupele terestre şi de aviaţie. 
 
Apoi, din 1942. este numit la comanda Escadrilei de Distrugătoare din care făceau parte Regele Ferdinand, Regina Maria, Mărăşeşti şi Mărăşti, cea mai importantă unitate a Forţelor Navale Maritime, iar apoi este avansat comandant al Forţelor Navale Maritime, post pe care l-a ocupat până pe 2 septembrie 1944.
 
Contraamiralul Macellariu a condus cu succes în Marea Neagră Forţa Maritimă în operaţiuni de minare, de siguranţa convoaielor, de aprovizionare şi evacuare din Crimeea, cunoscută sub denumirea de „Operaţiunea 60.000“. 
 
Pe lista criminalilor de război 
 
Împreună cu generalul Constantin Ionaşcu a avut o contribuţie majoră la plecarea navelor germane după 23 August 1944. După sosirea sovieticilor în ţară, a fost numit comandant al Dobrogei, iar apoi încadrat la Subsecretariatul de Stat al Marinei, comandant al Şcolilor Marinei. După trecerea în rezervă, la 23 aprilie 1945, amiralul începe să fie vânat de Comisia Aliată de Control  din România, fiind trecut pe lista criminalilor de război. I se fac două denunţuri pe baza cărora a fost trimis în ancheta Tribunalului Poporului, care însă nu îi găseşte nicio culpă.
 
Însă este acuzat din nou pentru că a făcut parte din Mişcarea Naţională de Rezistenţă Anticomunistă creată de generalul Aurel Aldea. Într-o declaraţie dată în 1948, recunoaşte că a contactat ofiţeri de Marină  cu scopul de a „întreţine trează flacăra naţională şi credinţa“. Tot el s-a implicat în organizarea manifestaţiei de la 8 noiembrie 1945 pro-monarhie, desfăşurată de ziua numelui regelui Mihai şi i s-a încredinţat conducerea Mişcării de Rezistenţă din Bucureşti. 
 
Comuniştii i-au percheziţionat locuinţa din Bucureşti  pe 27 mai 1946 şi, după ce a aflat că membri ai organizaţiei „Sumanele Negre“ au fost arestaţi, se ascunde la familiile foştilor subalterni din Bucureşti. 
La 18 noiembrie 1946 a fost condamnat de Curtea Militară de Casaţie şi Justiţie la muncă silnică pe viaţă „pentru complotare întru distrugerea unităţii statului“, la 25 de ani de muncă silnică „pentru complicităţi la păstrarea de armament, muniţiuni şi exploziv“, la 10 ani de „detenţiune riguroasă“, cinci ani de degradare civică şi 50.000 de lei cheltuieli de judecată pentru răzvrătire. Amiralul Horia Macellariu a fost dat în urmărire generală. 
 

 
În tot acest timp, amiralul a rămas fidel regelui şi pregătea ţara în situaţia unor schimbări internaţionale, întocmind şi lista unui guvern care ar fi preluat conducerea ţării. Umblând pribeag prin Bucureşti, a fost ridicat de pe stradă, în februarie 1948. „Vreo 20 de oameni din mulţimea trecătorilor s-au năpustit asupra mea cu pistoale şi m-au înconjurat. Era ziua în amiaza mare“, a povestit el ulterior. 
Ancheta a durat şapte luni. „Dosarul rezultat este format din declaraţii scrise de mine, dar dictate de anchetatori cuvânt cu cuvânt, sub presiune. Eu nu mai eram eu, conţinutul declaraţiilor nu-mi aparţineau, aşa mi-a venit în cap să arat acest lucru pentru viitorime: am semnat acele documente cu numele meu scris cu litera «M» mare, când adevărata mea iscălitură, cunoscută de toţi şi scrisă pe tot ce semnasem de-a lungul vieţii, era cu litera «m» mică“. A fost eliberat în anul 1964, în urma graţierii tuturor deţinuţilor politic. 
 
„Îi plăcea să se îmbrace nemţeşte“
 
Despre dramele trăite în detenţie, amiralul Horia Măcelariu avea să povestească istoricului doctor Mariana Păvăloiu, care i-a fost aproape . În anul 1980, atunci când l-a întâlnit pentru prima dată, Mariana Păvăloiu era muzeograf. „În vara anului 1980, Muzeul Marinei Române din Constanţa se afla în proces de modernizare. La un moment dat, s-a zvonit că va veni amiralul Horia Macellariu însoţit de veterani militari. Cei care erau muzeu şi-a găsit de lucru cu gândul de a-l evita. Eu auzisem de el în Arhivele Militare de la Bucureşti. Toţi de acolo vorbeau cu mare pasiune de amiral. Când a venit la Constanţa, eu aşteptam  trup şi suflet să-l cunosc“, povesteşte ea. 
 
Amiralul era însoţit de comandorul Mihai Chiriţă, care făcea partea din promoţia Şcolii Militare 1937. „Am stat de vorbă cu dânsul şi mi-a arătat din curtea muzeului perspectiva portului şi unde erau dispuse navele la momentul 23 August 1944, dar şi la 30 august, când au venit trupele sovietice în ţară. A fost un moment absolut special. Acest moment a declanşat o amiciţie, pentru că nu pot să-i spun prietenie, e prea mult pentru personalitatea amiralului“, spune istoricul Mariana Păvăloiu.
 
Căutările ei în arhivele militare au continuat, pentru că nu găsea memoriul lui. Întâmplarea a făcut ca în vara anului 1986 să găsească la Direcţia Cadre şi Învăţământ Bucureşti a Ministerului Apărări Naţionale dosarul. „L-am sunat şi i-am citit o jumătate de pagină. Era o caracterizare din 1916. Du ce i-am citit m-a întrebat: «De unde aveţi dumneavoastră asta? Pentru că asta a scris despre mine amiralul Nicolae Negrescu în primul an de campanie». A fost singura dată în cei aproape zece ani când l-am cunoscut când i-am simţit emoţia în glas. El îşi căutase memoriul personal, de cadre, început în anul 1913, de când a intrat la Şcoala de Artilerie, Geniu şi Marină din Bucureşti şi până când a fost înlăturat, în 1945“, retrăieşte amintirile muzeograful de atunci, care şi-a înnobilat viaţa cu prietenia unui asemenea ilustru personaj. 
 
De atunci, au devenit prieteni, iar muzeograful îl vizita foarte des, la Bucureşti. „A pus o singură condiţie: să fie anunţat că voi merge cu o oră înainte. Nu exista că e vară sau iarnă, dimineaţa sau seara. Îi plăcea să se îmbrace nemţeşte, cum îi plăcea lui să spună. Mă aştepta întotdeauna îmbrăcat în costum şi cucravată. La rever avea tricolorul, o panglică îngustă şi o alta cu steagul Franţei, el fiind cel care a primit Legiunea de onoare“, îşi aminteşte Mariana Păvăloiu.  
 
Amiralul locuia pe Bulevardul 1864, la nr 56. Era o stradă pietruită, la capătul Militarilor. „După ce a stat atâţia ani de închisoare, el nu mai avea locuinţă, nimic. Fiica sa, Thais Alexandra şi soţul său l-au primit în casa pe care o construiseră cu mâinile lor, la capătul Bucureştiului. Mergeam vara printr-un praf cumplit şi iarna prin gheţuş şi mizerie“. 
 
 
 
Discreţia unui amiral 
 
 
 
Îşi aminteşte că amiralul vorbea cu multă discreţie. „Niciodată nu a acuzat pe nimeni. Niciodată nu a vorbit cu patimă, ireverenţios sau cu ranchiună, chiar la adresa omului care ştia că l-a trădat, un ofiţer de marină. Mi-a spus: «L-am iertat. Nu am uitat, dar astea au fost timpurile». Nu mi-a dat voie niciodată să-l înregistrez. Mulţi îmi spuneau: «Mergi şi înregistrează-l», dar nu am putut să fac asta niciodată. Era un personaj. Mulţi erau curioşi ce povestea sau ar fi vrut să rămână înregistrată vocea lui“.  
 
El nu s-a dezis prin nimic în tot ceea ce a scris sau povestit. Nici nu şi-a atribuit merite, ci adevărul istoric a fost respectat, chiar dacă era în detenţie. Chiar dacă erau timpurile care erau, el a scris acelaşi lucru pe care l-a făcut. De altfel, povestea vieţii sale poate fi citită şi din cartea sa „În plin uragan“, publicată de fiica sa, post-mortem, în 1995. 
 
În celulă cu Nicolae Steinhardt
 
În cei 16 ani de temniţă grea, Horia Macellariu nu a renunţat la idealurile pentru care a luptat. Nichifor Crainic, cel care l-a cunoscut în închisoare, îi spunea „Amiralul cel frumos“, iar Macellariu a legat o prietenie frumoasă şi cu Nicolae Steinhardt, care avea să continue şi după eliberare. Mariana Păvăloiu povesteşte că la Muzeul Academiei a găsit felicitări de Paşte şi o parte dintre corespondenţa dintre Steinhardt şi Macellariu în care acesta îi mulţumeşte că l-a ajutat să găsească mormântul tatălui său.
 
Nicolae Steinhardt nota în „Jurnalul fericirii“: „Sosind la Gherla în camera în care mă aflu şi eu, amiralul Horia Macellariu exclamă: raiul pe pământ! Vine de la Râmnicu Sărat, unde trăise singur şase ani de zile. Singur în celulă, supus unui regim de înfometare, a mâncat paiele din salteaua destrămată. În celula de alături a murit Ion Mihalache, după ce orbise“.
 
Horia Macellariu vorbea foarte puţin despre perioada închisorii. La un moment dat, povesteşte istoricul Mariana Pavăloiu, împărţea celula cu generalul Constantin Pantazi, judecat în „lotul Antonescu“: „Îmi povestea că şi-a păstrat memoria şi luciditatea discutând cu el teme de război, pe care le disecau. Tot în închisoare, transmitea versurile compuse de Nichifor Crainic prin Alfabetul Morse din celulă în celulă. «A fost perioada de detenţie cumplită şi lungă, dar m-a păstrat în viaţă credinţa», îi povestea el. Amiralul era împăcat cu toate, dar mai ales faţă de sine. El spunea că şi-a făcut datoria faţă de neam şi ţară. Asta era expresia sa.“ 
 
„Regele ne-a trădat“
 
„Noi am avut încredere în rege şi regele ne-a trădat“, ar fi spus amiralul într-o discuţie cu Mariana Păvăloiu. De unde avea această mâhnire? „Mulţi reprezentanţi ai Armatei Romţâne se organizaseră într-o mişcare de rezistenţă, comanda supremă având-o regele Mihai, care acceptase planul lor utopic. În ce consta el? Regele urma să se lase răpit de ei, să fie dus la sediul Vânătorilor de Munte la Predeal şi apoi să fie anunţate forţele anglo-americane să vină să îl elibereze. Macellariu mi-a spus că regelea a predat lista cu militarii implicaţi în acest demers“, dezvăluie Mariana Păvăloiu. Pe lângă drama închisorii, familia lui Macellariu a trăit şi propria tragedie. Fiica sa, Thais, n-a putut fi mamă niciodată. Mariana Păvăloiu povesteşte că Thais a fost bătută de Securitate în perioada cât tatăl său a stat ascuns. La un moment dat, amiralul i-a mărturisit: „dacă ştiam cât suferă Thais, m-aş fi predat“. 
 
Atunci când a primit acordul să-i trimită tatălui său pachete în închisoare, Thais povestea că frământa pâinea cu lacrimi. „Spunea că plângea atât de mult, că nu mai era nevoie să pună sare în aluat“. Soţia lui, ca să poată să muncească, să fie femeie de serviciu, a dat divorţ. În cei doi ani, cât amiralul a fost căutat de Securitate, a stat ascuns la fostele familii ale ofiţerilor de marină din Bucureşti. „De exemplu, povesteşte Mariana Păvăloiu, a locuit o vreme la familia comandorului Măinescu, care s-a născut în Constanţa, dar care atunci locuia vizavi de Şcoala de Război. Cineva însă i-a turnat şi comandorul a fost condamnat la cinci ani de închisoare. Fiica lui povestea că, după ce au ieşit din închisoare, cei doi au ţinut legătura, dar nu se vorbea niciodată cu răutate, ci cu respect. Erau mândri că l-au putut ascunde pe amiral“.
 
Alţi foşti colegi l-au ajutat pe amiralul Macellariu cu bani, după ce acesta ieşise din închisoare şi nu avea din ce trăi. „A plecat din ţară comandorul Virgil Dragalina, fiul generalului Ioan Dragalina, în anii ’70. După ce Macellariu a ieşit din detenţie, trăia din ce câştiga fiica lui din meditaţii. Şi comandorul îi trimitea bani. Apoi, Radu Irimescu, fiul fostului amiral Ilie Irimescu, ministrul Aerului şi Marinei, îi trimitea câte 400 de dolari când şi când. Mergeam la ei în vizită şi mă tratau cu ciocolată eleveţiană luată de la shop“, spune Păvăloiu. 
 
Costineşti, satul iubit de amiral 
 
Durerea lui a fost că nu a apucat să îşi ridice o casă la Costineşti, pe terenul pe care l-a primit odată cu Ordinul „Mihai Viteazul“. „Când venea de pe mare, îi plăcea foarte mult Costineştiul. Terenul primit era aproape de plajă, în centrul satului. Dar din venitul lui – avea o pensie în anii ‘70 de vreo 2.000 de lei – nu şi-a permis niciodată să construiască o casă de vacanţă. Terenul l-a vândut fiica lui după 1990“. 
Ultima dată, constănţeanca l-a văzut pe amiral în iarna lui 1989. „I-am dat telefon lui Thais să îi spun «La mulţi ani» cu întârziere şi am întrebat ce face amiralul, care nu mai cobora din pat. Mi-a zis: «Acum, moare tata!». S-a prăpădit la două luni după ce a împlinit 95 de ani“. 
 
În vara anului 1989, Horia Macellariu a fost înmormântat cu funeralii demne de un amiral la Cozia, în cripta familiei. În fiecare an, studenţi de la cadmeia Navală Mircea cel Bătrân din Constanţa merg la mormântul amiralului de la Cozia. 
 
În memoria sa, o navă intrată în serviciul Marinei Militare în anul 1996 a primit numele corveta „C.a. Horia Macellariu“. Nava construită în Şantierul Naval Mangalia a primit numele în cadrul unei festivităţi când i s-a înmânat şi s-a înălţat pavilionul de luptă. 
 
Securitatea a stabilit un plan de urmărire a lui Macellariu după eliberare
 
 
Istoricul constănţean Valentin Ciorbea a căutat în Arhivele Militare şi în arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) date despre marele om al celui de-Al Doilea Război Mondial. Actele tăinuite până la Revoluţie au fost publicate în volumul „Contraamiralul Horia Macellariu 1894-1989. Autobiografie de temniţă“, publicat în 2016. 
 
„A fost un ofiţer de excepţie al Marinei. A fost cel mai important comandant din Al Doilea Război Mondial în campania din Est. Nu a avut nicio pierdere. Pierderile înregistrate nu au fost de pe navele comandate direct de el, ci de pe navele care făceau parte din convoaiele germane“, spune istoricul Valentin Ciorbea. Cu toate acestea, pe Macellariu l-au aruncat în puşcărie pe nedrept. În arhivele CNSAS se află mai multe note informative care vorbesc de condiţiile de teroare pe care le-a trăit Macellariu şi cât de drastic era sistemul concentraţional din România comunistă.
 
Într-o notă informativă dată la data de 18 aprilie 1962, informatorul Ioniţă Ion scria: „Deţinutul de la celula nr. 33 cu matricolul 137, în timp ce se băga masa în camere a fost găsit ciocănind în perete spre celula nr. 32 cu scopul de a lua legătura cu celelalte camere. Sursa arată că acest deţinut a mai fost găsit ciocănind în perete şi alte inscripţii pe anumite obiecte“.
 
Un alt informator, Cristian Vasile, nota pe 27 decembrie 1963: „Atitudinea lui Horia Macelariu (în documentele Securităţii numele său este Horia Macelariu) este total nepotrivită faţă de regimul actual, făcându-şi un titlu de glorie din persiflarea realizării regimului actual. (...) Din toată atitudinea lui Horia Macelariu reiese că trebuie să opunem o rezistenţă pasivă faţă de atitudinea înţelegătoare a conducerii penitenciarului, fiindcă după părerea lui, chiar dacă am fi eliberaţi înainte de termen, printr-o clemenţă din partea conducerii statului nostru, el preferă să stea în puşcărie ca deţinut decât să fie liber într-un stat în care de fapt – crede el – nu există libertate“.
 
Acelaşi informator continua: „În luna decembrie 1963, într-o discuţie generală despre monarhie, el a precizat că a fost şi rămâne regalist întrucât el a depus jurământul ca ofiţer al regelui şi ar însemna după părerea lui, ca azi să fie trădător întrucât regele a plecat din ţară fără voinţă naţională, care nu a fost consultată“.
 
Acelaşi informator scria pe 28 ianuarie 1964: „La citirea zilnică a ziarului, Horia Macellariu şi-a exprimat părerea că ziarele care ni se dau spre citire nu sunt cele adevărate, ci ziare anume redactate pentru deţinuţi cu realizări din alte regiuni ale ţării decât cele din regiunea unde se află penitenciarul în care ne aflăm, ca deţinuţii să nu aibă posibilitatea să ştie adevărul“. 
 
„În camera nr. 70 a penitenciarul Gherla“, scria informatorul în anul 1964, „Macelariu a găsit câţiva cunoscuţi ca Hilard Ernest, fost director al unei societăţi petroliere din trecut, Angelescu Barbu, fost profesor de chimie la facultate, cu care stă mai îndelung de vorbă şi le povesteşte din trecutul lui. În general, fiind un om mai vanitos, se complace a povesti din trecutul lui de fost amiral  al marinei şi secretar general al Ministerului Armatei, iar pedeapsa de 25 de ani o consideră ca un martiraj“.
 
Cu agentura pe urme 
 
Securitatea nu a închis dosarul lui Macellariu odată cu eliberarea acestuia, ci fostul ofiţer a fost urmărit până la moarte. Dovadă stau note informative care se regăsesc în dosarul lui de la CNSAS, publicate de Valentin Ciorbea.
 
Într-un raport al mareşalului Slăniceanu aflăm unde şi-a stabilit domiciliul Macellariu după ce a fost eliberat. Securitatea întocmise un „plan de măsuri ce vor fi luate în dosarul de verificare privind pe Macelariu Horia în scopul de a cunoaşte preocupările ce le are, relaţiile pe care le întreţine cu alte persoane şi concepţiile politice prezente ale fostului amiral Macelariu Horia“. În continuare, erau înscrise metode de dirijare a agenturii, de menţinere a controlului secret al corespondenţei şi de identificare a legăturilor. 
 
La numai un an de la eliberare, dosarul lui era deja bogat în informaţii, de la faptul că foşti prieteni evită să se întâlnească cu el, pretextând că au probleme cu sănătatea, până la informări privind intervenţiile stomatologice la care a fost supus şi felul în care îşi petrece timpul, lucrând în grădina casei, unde are legume şi pomi fructiferi. 
 
Locuia într-o casă cu pământ pe jos 
 
Sursa Barbu Cristea nota într-o notă informativă din 27 octombrie 1965: „În ziua de 25 octombrie, Macellariu Horia a fost întâlnit de sursă cu care a purtat diverse discuţii. Mi-a spus că se simte încă slăbit, că locuieşte la fiica lui, la capătul liniei 13, cartierul Militar, că şi-a construit fiica lui o casă care şi la ora actuală are pământ pe jos şi nu este exclus ca să fie demolată. Mi-a spus că fiica lui, Thais, predă lecţii de limba franceză şi că nu o duce prea bine cu actualul bărbat, de altfel mi-a mai spus că este al treilea bărbat cu care a fost căsătorită.
 
Au mai fost purtate discuţii asupra pensiei la care mi-a spus că primeşte lunar 400 de lei, un ajutor de la Sfatul Popular, dar care este insuficient şi că doreşte să se angajeze undeva să lucreze. Mi-a spus că nu a mai găsit nimic din hainele pe care le-a lăsat la fostul căpitan Dimancea Dumitru, tot marinar, iar hainele pe care le are au fost date de un prieten“. 
 
Tot la dosarul de Securitate al lui Horia Macellariu sunt ataşate nenumăratele cereri în care cerea să i se stabilească o pensie, pentru a nu muri de foame. 
 

 
Momentul 23 august 1944: negocierile cu comandantul flotei germane
 
„La 23 August 1944, aşa cum mi-au spus-o şi el, şi alţi ofiţeri, în portul Constanţa, raportul de forţe, în ceea ce priveşte vasele de război, era de 3/1 în favoarea nemţilor. Navele româneşti şi germane erau una lângă alta şi nu se putea lupta pe apă“, spune Mariana Păvăloiu. Comandantul suprem al zonei era generalul Constantin Ionaşcu. Ştiind de amiciţia pe care o avea Macellariu cu viceamiralul neamţ Helmuth Brinkmann, comandantul Marinei Germane din Marea Neagră, Ionaşcu l-a trimis să se întâlnească şi să decidă ce este de făcut.
 
„Helmuth Brinkmann venise de la Slănic Moldova. Ştia bine situaţia de pe front şi că singura soluţie este retragerea. Ruşii pătrunseră în ţară, iar frontul fusese spart. Macellariu s-a întâlnit cu Helmuth Brinkmann la ieşire din Constanţa, la Movila Sara, unde nemţii aveau bateria mobilă de artilerie, deservită de peste 600 de oameni. Nemţii aveau tunuri de artilerie care acţionau pe o rază de 40 de kilometri.  Ce se putea face? În port nu aveau cum să lupte. Să tragă cu pistolul de la navă la navă? Nu se putea. Să iasă în larg şi să se bată? Cui folosea? Sau să pună bateria pe Constanţa? 
 
Amândoi ofiţerii proveneau din familii nobile. Neamţul avea titlul de «von», iar Macellariu provenea, la rândul lui, din viţă nobilă. Împreună au decis ca armata germană să se retragă. Era cea mai bună soluţie pentru români“.
 
Vă mai recomandăm:
 
 

Istoria miilor de români care au luptat voluntar pentru Armata Germană în ultimele zile ale celui de-Al Doilea Război Mondial

 

 

citeste totul despre: