Fiica liderului rezistenţei anticomuniste din Dobrogea: „Am suferit când nu ne-au făcut pionieri, UTC-işti sau când nu primeam premiile pe care le meritam“
0Dacă luptătorii din rezistenţa anticomunistă au urcat un drum al Golgotei, nici familiile lor rămase acasă nu au avut mai puţin de suferit: adulţii au avut Securitatea pe urmele lor, iar copiii au fost marginalizaţi.
Prezentă la Constanţa, la evenimentul dedicat împlinirii unui secol de la naşterea lui Gogu Puiu, tatăl său, liderul rezistenţei armate din Dobrogea, Zoe Rădulescu, a vorbit celor prezenţi despre suferinţele pe care le-au îndurat familiile foştilor deţinuţi politic.
„Vreau să vă vorbesc despre acea parte a luptei de rezistenţă din Dobrogea: nevăzută, despre care toată lumea a trecut cu vederea: despre familiile foştilor deţinuţi. Nu sunt lucruri pe care le-am citit undeva, în arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, ci lucruri trăite“, mărturiseşte Zoe Rădulescu.
„Noi, copiii, reprezentam un pericol“
„Am crescut într-un sat, Mihail Kogălniceanu, în care mai bine de o treime dintre bărbaţii comunei erau arestaţi. Noi, copiii, inocenţi, ne întrebam de ce nu avem tată. Am crescut fără tată. Indiferent de câtă dragoste primeam din partea mamei, dragostea şi prezenţa taţilor în vieţile noastre ne-au lipsit. Noi am fost copiii care au crescut trunchiat, marginalizaţi, paria societăţii acelor vremuri şi am suferit cum nu vă puteţi imagina“, îşi începe povestea femeia care s-a născut în închisoarea din Constanţa.
Ea spune că ea şi ceilalţi copii au suferit atunci când nu am fost făcuţi pionieri, când nu am fost făcuţi UTC-işti sau când meritau premii la şcoală şi nu le primeau. „Am suferit mereu şi am fost obligaţi să ne ascundem lacrima şi suferinţa. Şi mai târziu m-am întrebat de ce societatea s-a purtat atât de crunt cu noi că nu aveam nicio vină. Mulţi dintre noi nici nu ne cunoscusem părinţii. Nu înţelegeam ce s-a întâmplat. Şi am găsit un răspuns: dacă pe taţii noştri i-au închis, dacă mulţi nu au mai venit acasă, dacă îi ştiam doar din poveştile mamelor şi ale bunicilor, noi eram acolo, o prezenţă şi se pare că reprezentam un pericol. Şi asta însemna că trebuia să fim marginalizaţi, nimiciţi psihic, să nu îndrăznim niciodată să ridicăm privirea, să nu îndrăznim niciodată să înţelegem ce se întâmplă în jurul nostru, să nu fim niciodată oponenţii acelei societăţi. S-au înşelat. Pentru că noi am crescut cu acea durere în suflet, şi atunci am simţit că noi suntem altfel. Am evoluat fiecare pe drumul nostru, aşa cum ne-a ajutat Dumnezeu şi familia“, continuă să spună adultul despre trăirile unui copil care nu avea nicio vină.
Femeile care transmiteau deţinuţilor informaţii printr-un cântec
Spune că măcar acum aceste lucruri trebuie spuse. „Nu trebuie să vorbim doar despre imaginea eroilor noştri. Am făcut din ei medalioane. Dar noi, cei care am rămas, trebuie să vorbim despre surorile, soţiile şi despre mamele luptătorilor“.
Fiica lui Gogu Puiu şi-a amintit un fragment dintr-o carte a lui Sergiu Al- George. Într-o noapte, el a făcut o vizită pe Canalul Dunăre- Marea Neagră, cu un IMS. Şi pe o culme de deal a văzut de un grup de femei toate îmbrăcate în negru. Cântau un cântec într-o linie melodică foarte tristă, într-o limbă pe care ba o înţelegea, ba nu o înţelegea. Şi a aflat de la prietena lui că acele femei erau soţii ale deţinuţilor politic. Textul cântecului conţinea veşti pe care le transmiteau soţilor lor care lucrau la canal. În aromână, ele spuneam că „a murit mama“ că „s-a logodit fiica“, toate lucrurile pe care soţii lor ar fi trebuit să le ştie.
Copila de 12 ani care transporta pistoale în pâine
Apoi, ea vorbeşte despre durerea mamelor care şi-au pierdut copiii. „Nu cred că există durere mai mare ca aceea a mamelor care îşi pierd copiii, care nu mai ştiu nimic de ei. era un tânăr, Gioca, care ulterior a fost prins şi împuşcat la câteva zile după nuntă şi îngropat la marginea unui şanţ din satul Panduru. Înainte de a fi prins, se afla cu câţiva camarazi în casa mamei sale. Securiştii n-au îndrăznit să intre în casă şi să-i prindă pe bandiţi, dar, pentru a-i forţa să iasă, au pus-o pe mama lui Gioca cu tălpile pe jar. Femeia ţipa în dialect că-şi va renega fiul dacă va ieşi din casă şi se va preda“. Până acolo merge dragostea unei mame: preferă să fie ea ucisă şi astfel să-şi salveze copilul.
Dacă adulţii s-au implicat în luptă cu Securitatea, nici copiii nu au stat la adăpost. Zoe Rădulescu a povestit despre curajul Anastasiei, care la 12 ani transporta pistoale în pâine. „Fiica lui Dumitru Fudulea, Anastasia, când avea 12 ani, transporta revolverul desfăcut în componente ascunse în miezul pâinii. Se obişnuia la ţară să se dea pâine caldă rudelor, vecinilor. Şi ea, în loc de pâine caldă, ducea pistoale. O oprea Securitatea pe drum, îi controla pachetul, vedea că este pâine. Am întrebat-o odată: «Sia, dar nu ţi-a fost frică?» «Ba da, a spus ea, muream de frică, dar dacă tata mi-a zis că este important să-l ajut, eu am făcut asta»“, povesteşte Zoe Rădulescu.
Gogu Puiu, spune ea, chiar dacă a avut acea personalitate atât de puternică, ar fi fost nimeni dacă nu i s-ar fi alăturat miile de oameni care au simţit şi au gândit la fel ca el. „Niciun lider nu poate acţiona singur. Are nevoie de armată. Liderul are importanţa lui, însă armata este mult mai importantă“, spune ea, referindu-se atât la membrii mişcării de rezistenţă din Dobrogea, cât şi la familiile lor care au ajutat mişcarea din umbră: ducând mâncare celor ascunşi în grote, transportând muniţie, ascunzându-i pe fugari. Mulţi au fost prinşi şi condamnaţi. Arhivele vorbesc despre pedepse cu închisoarea pentru cei care au dus fugarilor o pereche de ciorapi de lână, o pâine sau arme.
Vineri seara, la Constanţa, Asociaţia „Gogu Puiu şi Haiducii Dobrogei“ a comemorat 100 de ani de la naşterea luptătorului anticomunist din Dobrogea.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
